Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, pentru ca în conformitate cu art. 8 din aceeaşi lege, să se constate că între veniturile şi averea domnului A., pe perioada exercitării funcţiei publice, există o diferenţă nejustificată de 250
000 de euro.
Prin Ordonanţa nr. 4 din 9 martie 2016, Comisia de cercetare a averilor a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea confiscării de la persoana evaluată A., a sumei de 222 535 euro.
În motivarea sesizării, reclamanta a arătat că pârâtul B. a deţinut calitatea de consilier general în cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti în perioada 2008 - 2014 (mandat 2008 - 2012 şi mandat 2012 - 2014), iar în această calitate a fost supus evaluării din punctul de vedere al modului de dobândire a averii prin raportare la dispoziţiile art. 1 pct. 30 din Legea nr. 176/2010, având calitatea de ales local.
În această calitate, pârâtul avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, de a depune anual declaraţie de avere şi de interese, aceste declaraţii fiind supuse verificărilor ANI atât din oficiu, cât şi ca urmare a sesizărilor persoanelor interesate.
În acest sens, la data de 16 noiembrie 2010, a fost întocmită lucrarea din 16 noiembrie 2010, iniţiată ca urmare a constatării din oficiu a neîndeplinirii obligaţiilor de depunere a declaraţiilor de avere şi de interese.
Ulterior la data de 17 noiembrie 2010, a avut loc. o nouă sesizare din oficiu a ANI, în baza informaţiilor furnizate de numita C., potrivit cărora pârâtul nu a menţionat în declaraţia de avere totalitatea bunurilor imobile deţinute împreună cu familia, iar acesta a declarat contractarea unui împrumut în sumă de 250.
000 euro.
Având în vedere că ambele lucrări au vizat aceeaşi persoană, s-a dispus conexarea acestora, cercetările fiind realizate în dosar nr. x din 16 noiembrie 2010, în care s-a întocmit raportul de evaluare din 30 august 2012, prin care s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor în vederea începerii activităţilor de control şi sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1065 din 27 martie 2017, a admis sesizarea Comisiei de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 176/2010, la solicitarea reclamantei Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâtul A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, a dispus confiscarea pe numele pârâtului A. a sumei de 222.535 euro constatată a fi dobândită de acesta în mod nejustificat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa raportului de evaluare din 30 august 2012 contestat de pârât, prima instanţă a avut în vedere Decizia nr. 4202 din 7 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012.
În cauză, după clasarea lucrării nr. x/2010, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate s-a sesizat din oficiu, având în vedere doar cu titlu de indicii cele relevate de Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la nedepunerea declaraţiilor, precum şi cele relevate prin sesizarea numitei C..
În acest sens s-au declanşat noi verificări, dar în baza Notelor cu propunere de sesizare din oficiu ataşate la dosarul cauzei, în acest scop fiind întocmite două noi dosare, conexate prin referatul de conexare din 19 ianuarie 2011.
Prima instanţă a apreciat că nu se poate susţine că emiterea raportului de evaluare a fost efectuată cu nerespectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 176/2010, pârâtul fiind informat din timp asupra verificărilor întreprinse în legătură cu averea sa şi fiind invitat la sediul autorităţii reclamante pentru lămuriri suplimentare şi, cu toate că a propus ca dată pentru depunerea lămuririlor 6 august 2012, pârâtul nu s-a prezentat conform înţelegerii cu inspectorul de integritate.
Pe fondul sesizării, prima instanţă a reţinut că autoritatea a identificat existenţa unei majorări a patrimoniului pârâtului cu suma de 250.000 euro, pe care pârâtul nu a fost în măsură să o justifice, ANI reţinând că simpla depunere a contractului de împrumut încheiat pentru această sumă cu tatăl său, D., nu este de natură a conferi caracter justificat majorării averii.
Aşa fiind, a avut în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 176/2010, cu privire la identificarea unei diferenţe semnificative rezultând din activitatea de evaluare şi posibilitatea extinderii cercetărilor asupra membrilor de familie (soţie şi copii aflaţi în întreţinere), precum şi dispoziţiile art. 18 din acelaşi act normativ.
Din probele administrate în faţa Comisiei de cercetare a averilor, a rezultat că, în perioada supusă evaluării 2008 - 2011, în declaraţia de avere aferentă anului 2008 figurează menţionate două împrumuturi, în sumă totală de 650.000 euro respectiv 250.000 euro, primul fiind acordat de BDR în anul 2007 iar cel de-al doilea în anul 2008 de tatăl pârâtului D., cu scadenţă în 2010.
Cele două împrumuturi figurează în declaraţiile de avere din anul 2010 (pentru 2009) şi din 2011 (pentru 2010), modificarea intervenind în anul 2011, când suma nu a mai fost declarată la categoria "împrumut" ci la categoria veniturilor din alte surse, ca moştenire de la tatăl său în urma decesului acestuia.
Din interpretarea coroborată a declaraţiilor de avere aferente perioadei 2008 - 2011 şi din probatoriul administrat, a rezultat majorarea averii pârâtului A. cu suma de 250.000 euro, care prin valoarea ei (mai mare de 10.000 euro) reprezintă diferenţă semnificativă supusă verificărilor din oficiu ale ANI.
În susţinerea caracterului justificat al acestei diferenţe de venituri, pârâtul a arătat că suma de 250.000 euro a fost obţinută în timpul vieţii tatălui său, în baza unui contract de împrumut încheiat cu acesta, termenul scadent fiind stabilit pentru data de 8 septembrie 2010. Suma s-a regăsit ulterior în declaraţia de avere la categoria "venituri din alte surse" deoarece tatăl său a decedat în luna mai a anului 2010, astfel că împrumutul nu a mai putut fi restituit.
Prima instanţă a reţinut, în privinţa contractului de împrumut din data de 8 septembrie 2008 încheiat de pârât, că acesta a recunoscut în faţa instanţei penale săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aspect dovedit de reclamantă cu extrasul din programul informatizat Ecris depus în instanţă cu privire la soluţia pronunţată de instanţa penală în dosarul penal nr. x/2016 (xx/2016), care a fost soluţionată în procedura simplificată având la bază declaraţia de recunoaştere a săvârşirii faptei, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Prin această Sentinţa penală nr. 44 din 2 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus totodată anularea contractului de împrumut încheiat de pârâtul A. cu tatăl său, D., la data de 8 septembrie 2008, sentinţa neavând caracter definitiv.
Însă, din coroborarea actului de recunoaştere cu privire la săvârşirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată (sentinţa penală fiind pronunţată prin raportare la art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) cu aceea că existenţa actului a fost implicit contestată de pârât în discuţia telefonică avută cu inspectorul de integritate, căruia i-a declarat că dumneavoastră v-aţi gândit să faceţi un contract de împrumut cu tatăl dumneavoastrăş" precum şi cu lipsa oricăror dovezi în legătură cu predarea efectivă a sumei de bani către pârâtul A., ori cu privire la deţinerea în patrimoniu a unei astfel de sume de bani de către tatăl pârâtului, prima instanţă a reţinut că reclamanta a apreciat în mod corect că actul nu conferă caracter justificat majorării averii pârâtului în perioada de referinţă.
Pârâtul a arătat în apărare că tatăl său deţinea în patrimoniu suma de 250.000 euro la momentul împrumutului, aceasta fiindu-i dată cadou de fratele său, numitul E., care la rândul său deţinuse o avere impresionantă dobândită din moştenire de la soţie şi din munca sa - drepturi de autor - fiind inventatorul şi deţinătorul Brevetului de invenţie pentru sigiliul vamal aplicat de statul Român în perioada 1972 - până în prezent.
Deşi a formulat astfel de apărări cu privire la justificarea sumei de 250.000 euro în patrimoniul tatălui său, arătând că deţine documente în probarea acestora, pârâtul a ataşat la dosar doar Sentinţa civilă nr. 1781 din 6 decembrie 2002, definitivă şi irevocabilă, prin care acesta împreună cu tatăl său au dobândit dreptul de a li se plăti drepturi de autor în sumă de 787.558.258 lei.
Potrivit procesului-verbal de distribuţie a sumelor realizate prin executare, în final pârâtul şi tatăl acestuia au încasat la data de 17 mai 2005 suma totală de 992.470.230 lei, reprezentând 27.465 euro.
Judecătorul fondului a reţinut astfel că din suma de 250.000 euro ce face obiectul contractului de împrumut încheiat de pârât cu tatăl său, cel mult suma de 27.465 euro a fost justificată de împrumutat ca existând efectiv în patrimoniul tatălui său la momentul acordării împrumutului.
În privinţa diferenţei de sumă de 222.535 euro pârâtul nu a produs nicio probă de natură a justifica existenţa ei în patrimoniul tatălui D. la momentul pretinsului împrumut din anul 2008. De asemenea, nici aspectele invocate cu privire la aceea că unchiul E. ar fi moştenit o avere importantă de pe urma soţiei nu a fost dovedită în cauză de pârât, căruia potrivit dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 îi revenea obligaţia de a produce astfel de dovezi în susţinerea caracterului justificat al majorării averii cu ocazia acordării împrumutului, prin depunerea cel puţin a unui certificat de moştenitor.
Prima instanţă a înlăturat apărările pârâtului, în sensul că în favoarea sa operează o prezumţie de dobândire licită a averii, având în vedere că o astfel de prezumţie nu este una absolută şi irefrigerabilă, ea putând fi combătută prin proba contrară.
În acest sens, a avut în vedere concluziile expuse de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 453/2008, prin care s-a reţinut că prezumţia instituită de art. 44 din Constituţia României nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.
În cauză, reclamanta, prin probele administrate şi coroborarea acestora, a reuşit să răstoarne prezumţia de majorare licită a averii cu suma de 222.535 euro de către pârâtul A., prin invocarea inexistenţei unui contract în împrumut valid precum şi prin invocarea lipsei oricăror dovezi cu privire la dobândirea prin moştenire a sumei de la tatăl său, care la rândul său ar fi moştenit această sumă de la fratele său, în acest sens nefiind prezentate certificate de moştenitor relevante.
Or, în lipsa oricăror dovezi de natură a justifica modalitatea de dobândire în patrimoniu a sumei menţionate, atât de pârâtul A. cât şi, anterior, de tatăl acestuia, D., judecătorul fondului a constatat incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu consecinţa admiterii sesizării Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 şi a confiscării de la pârât sumei de 222.535 euro constatată a fi dobândită de acesta în mod nejustificat.
Totodată, potrivit art. 26 din Legea nr. 155/1996, la momentul dobândirii caracterului definitiv prezenta hotărâre prin care s-a constatat dobândirea unei părţi din avere cu caracter nejustificat, a dispus publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a, urmând a fi comunicată Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi organului de specialitate al Ministerului Finanţelor Publice de la domiciliul persoanei a cărei avere a fost cercetată, în vederea executării, cheltuielile de publicare urmând să fie suportate din bugetul Ministerului Justiţiei.
3. Calea de atac exercitată
Recurentul-pârât A. a formulat cerere de repunere în termenul de declarare a recursului şi recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1065 din 27 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu privire la repunerea în termen, recurentul-pârât invocă dispoziţiile art. 186 C. proc. civ. şi arată că nu a fost niciodată citat la adresa de domiciliu procesual ales, de unde rezultă că procedura de citare este viciată, iar consecinţa este nulitatea absolută a actului procedural.
Recurentul-pârât arată că îşi întemeiază cererea, în drept, pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., arătând că citarea s-a făcut la adresa de domiciliu şi nu la domiciliul ales, prima instanţă a ignorat faptul că în cauză şi-a ales un domiciliu procesual, şi-a întemeiat soluţia pe motive străine cauzei, raportându-se exclusiv la un extras de pe portalul instanţelor ce priveşte dosarul penal nr. x/2016, din analiza căruia instanţa trage concluzia eronată că în ipoteza în care s-a urmat procedura simplificată de recunoaştere a vinovăţiei, aceasta are semnificaţia existenţei sumei imputate.
Pe fondul pricinii, recurentul-pârât invocă excepţia nulităţii raportului de evaluare din 30 august 2012 şi excepţia nulităţii pentru neîndeplinirea procedurilor legale de citare prevăzute de Legea nr. 176/2010.
Nulitatea raportului de evaluare a fost ridicată în primul rând din perspectiva încălcării prevederilor art. 34 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu dispoziţia ANI nr. x/2010 şi art. 5 C. civ. raportat la art. 105 pct. 2, teza I, art. 108 pct. 1, raportat la art. 108 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că intimata-reclamantă a folosit la emiterea raportului de evaluare din 30 august 2012, documente falsificate dintr-un dosar soluţionat în data de 22 octombrie 2010 şi care au fost clasate în lucrarea ANI nr. x/2010 prin încetarea efectelor juridice, deoarece au fost realizate şi administrate într-o procedură desfăşurată sub efectul unei legi neconstituţionale, Legea nr. 144/2007.
În al doilea rând, recurentul-pârât susţine nulitatea actului administrativ atacat, prin încălcarea prevederilor art. 13 alin. (2) şi art. 14 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, arătându-se că nu a fost citat legal, deoarece în dosar s-au efectuat doar două convocări/citări, una în perioada sărbătorilor de Crăciun a anului 2010 şi cealaltă în perioada concediului de odihnă iulie - august 2012, în aşa fel încât să nu poată fi aduse la cunoştinţa sa.
Recurentul-pârât consideră că excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, invocată de intimatul-reclamant este neîntemeiată, deoarece se încearcă schimbarea obiectului acţiunii cu care a fost investită instanţa de judecată şi nu se prezintă temeiul de drept în baza căruia raportul de evaluare nr. x/2012 este exceptat căilor de atac prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi nu este un act administrativ.
Mai susţine recurentul-pârât că a recunoscut în faţa instanţei penale contrafacerea semnăturii tatălui său, după ce a tehnoredactat contractul de împrumut, că nu a primit de la acesta în cursul anului 2008, suma de 250.000 euro, de unde rezultă că suma nu a existat în realitate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului şi asupra excepţiei tardivităţii recursului
1. Cu privire la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului
Recurentul-pârât invocă disp. art. 186 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
Ipoteza legală presupune că partea însăşi, datorită unor motive temeinic justificate, a depăşit termenul procedural imperativ.
Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina şi jurisprudenţa arată că înţelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forţa majoră.
Poate constitui un astfel de motiv, de exemplu, îmbolnăvirea şi spitalizarea părţii sau închiderea singurului oficiu poştal din localitate, în ultima zi a termenului.
Nelegala citare sau comunicare a hotărârii judecătoreşti de către instanţa de judecată nu aparţine ipotezei descrise de disp. art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care are în vedere dimpotrivă, îndeplinirea corectă a actului procedural.
Motivele temeinic justificate ţin de împrejurări ce aparţin exclusiv părţii care le invocă, de unde rezultă că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulat de recurentul-pârât va fi respinsă ca inadmisibilă.
2. Cu privire la excepţia tardivităţii declarării recursului
Recurentul-pârât susţine teza nelegalei citări în proces şi, implicit, a vicierii procedurii de comunicare a hotărârii judecătoreşti pe care o contestă prin calea de atac a recursului.
Astfel, recurentul-pârât arată că a solicitat ca actele de procedură să-i fie comunicate la un domiciliu ales, respectiv Cabinetul său de avocatură, B., situat în Bucureşti, însă, toate citaţiile, inclusiv comunicarea Sentinţei civile nr. 1065/2017 au fost trimise pe adresa sa de domiciliu, din Bucureşti sector 2.
Potrivit disp. art. 155 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.: "persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, dacă acestea locuiesc acolo efectiv".
Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a susţinut că nu locuieşte la adresa de domiciliu.
Conform disp. art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.
Din conţinutul dispoziţiei legale sus-menţionate, reiese faptul că alegerea locului citării presupune în mod imperativ indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, în sens contrar, citarea se va face la domiciliul părţii.
Obligaţia indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură subzistă şi dacă partea îşi alege domiciliul la cabinetul de avocatură, individual, unde pot lucra mai multe persoane, astfel că este necesar a se cunoaşte care anume dintre aceste persoane pot primi actele de procedură comunicate de instanţă.
Înalta Curte constată că nu există nicio excepţie de la această regulă, chiar dacă cabinetul de avocatură este deschis pe numele recurentului-pârât.
Prin urmare, recurentul-pârât are obligaţia să indice persoana care primeşte actele de procedură, însă din cuprinsul cererilor formulate de acesta în faţa Comisiei de cercetare a averilor, nu rezultă că s-a conformat dispoziţiilor legale analizate.
Astfel, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a fost citat în mod corect la domiciliul său, atât de către Comisie, care a aplicat dispoziţiile procedurale incidente, ce sunt identice cu noile reglementări procedurale, cât şi de către Curtea de Apel Bucureşti, cu prilejul soluţionării sesizării conform art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, modificată.
De asemenea, Sentinţa civilă nr. 1065 din 28 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi recurată în prezentul dosar, a fost comunicată în mod legal la domiciliul părţii.
Drept consecinţă, pârâtul avea la dispoziţie un termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei pentru a formula calea de atac a recursului, termen ce a început să curgă la data de 7 iunie 2017 şi a expirat în data de 22 iunie 2017, ultima zi de declarare a recursului.
Or, din actele dosarului reiese împrejurarea formulării cererii de recurs abia la 25 ianuarie 2018, cu mult peste termenul legal, urmând a se respinge recursul ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge cererea de repunere în termen de formulare a recursului, ca inadmisibilă.
Respinge, ca tardiv formulat, recursul pârâtului A. împotriva Sentinţei nr. 1065 din 27 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.