Acțiune revocatorie. Condiții de admisibilitate. Constituirea unei ipoteci. Drept real accesoriu. Lipsa condiţiilor privind majorarea elementelor de pasiv patrimonial.
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acțiune revocatorie
-ipoteca
-garanție imobiliară
Vechiul Cod Civil art. 1746
Acţiunea revocatorie este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.
Condiţiile pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni sunt: debitorul şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, având cunoştinţă şi urmărind rezultatul prejudiciabil al actului faţă de creditor; creditorul are o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu, anterioară actului atacat; există complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această din urmă condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros şi constă în faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.
Ipoteca este un drept real accesoriu, este o garanţie imobiliară ce nu se poate constitui decât în cazurile şi cu formele prevăzute de lege, ea trebuie să fie determinată, atât asupra imobilului afectat de garanţie cât şi asupra valorii creanţei garantate şi este indivizibilă.
Constituirea unei ipoteci nu conduce la crearea sau la mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, întrucât ea nu are ca efect majorarea elementelor de pasiv patrimonial, ci este menită doar să garanteze o datorie preexistentă.
Secţia a II-a, Decizia nr. 1331 din 28 septembrie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, la data de 26 februarie 2010, reclamanta A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună revocarea contractului de garanţie ipotecară autentificat sub nr. x din 20 octombrie 2009 încheiat între debitorul pârât în calitate de garant ipotecar şi dl. C., tatăl său, în calitate de creditor ipotecar pentru suma garantată de 550.000 USD şi 686.500 EURO echivalentul a 4.464.650 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.1271 din 12 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Între reclamantă şi societăţile din grupul A., pe de-o parte şi debitorul pârât pe de altă parte s-au încheiat mai multe contracte de împrumut în temeiul cărora debitorul pârât în calitate de împrumutat a obţinut sume importante de bani pentru finanţarea anumitor investiţii, cu obligaţia de rambursare într-un termen determinat, iar la data de 24 iulie 2008 între părţi s-a încheiat contractul cadru de modificare a contractelor de împrumut care a avut ca obiect recunoaşterea expresă de către debitor a datoriei totale născute în baza contractelor de împrumut şi modificarea tuturor contractelor de împrumut anterioare încheiate între părţi în sensul introducerii unei clauze compromisorii prin care părţile au stabilit ca orice dispută născută din contractele de împrumut să fie soluţionată prin arbitraj.
La data de 25 august 2009, s-a pronunțat, de către Curtea de Arbitraj International din Londra, Hotărârea – prin care B. a fost obligat la plata sumelor arătate de către reclamantă în acțiune către A. Limited.
La data de 10 iunie 2011, s-a dispus recunoașterea efectelor hotărârii arbitrale pe teritoriul României încuviințându-se executarea silită pe teritoriul României a aceleiași hotărâri.
În cauza de faţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor acţiunii revocatorii. Pe de altă parte, trebuie recunoscută puterea de lucru judecat a considerentelor din dosarul nr.x/3/2010, prin care s-au reţinut următoarele:
“pârâţii au făcut dovada că prin contractul de garanţie pârâtul C. şi-a protejat patrimoniul […]. Astfel, pârâţii au făcut dovada transferului sumelor de bani şi, prin contractele încheiate, existenţa obligaţiei de restituire a acestor sume. Aceste împrumuturi s-au făcut anterior încheierii contractului „x” între reclamantă şi pârâtul B. şi anterior pronunţării hotărârii arbitrale nr.x din 25 august 2009, astfel că nu pot fi reţinute criticile reclamantei privitoare la acordul simulatoriu preexistent actului public, deoarece contractul de ipotecă autentificat sub nr.x din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004. Prin contractul de garanţie ipotecară pârâtul C. şi-a protejat patrimoniul, în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei”.
Cu referire la condițiile prevăzute de art. 975 C. civ., în ceea ce privește existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, față de data recunoașterii hotărârii străine, tribunalul a constatat că creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil abia în august 2009.
S-a reținut că debitorul nu a avut cunoştinţă de demersurile întreprinse de reclamantă de obţinere a hotărârii arbitrale, de însăşi existenţa acesteia, între momentul 25 august 2009 – 20 octombrie 2009, ceea ce înseamnă că această hotărâre nu-i era opozabilă în niciun fel la momentul 20 octombrie 2009.
Cu referire la condiția ca încheierea contractului să fi creat sau să fi mărit starea de insolvabilitate a debitorului, tribunalul a reținut că prin încheierea unui contract de ipotecă, nu se majorează elementele de pasiv, ci doar se garantează o datorie preexistentă.
Obligaţiile din patrimoniul lui B. nu au crescut în dauna drepturilor, creanţele au rămas aceleaşi, doar că tatăl pârâtului-debitor, în contextul unor datorii mai vechi cu pârâtul-debitor privind rambursarea împrumuturilor acordate, respectiv al constatării evoluţiei nefavorabile a pieţei imobiliare, semn al accentuării crizei economice, a ales să depăşească poziţia de creditor chirografar în favoarea celei de creditor ipotecar. Această mişcare a creditorului chirografar C. a fost făcută exclusiv pentru protejarea investiţiilor proprii.
S-a reținut că nu este îndeplinită nici condiția fraudei co-contractantului, legătura de rudenie neputând reprezenta în sine dovada fraudei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând schimbarea sentinţei apelate în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr.246/A din 15 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Dacă în ceea ce priveşte acţiunea în simulaţie, esenţială este dovedirea existenţei unui contract aparent, public, ce atestă o situaţie juridică ce nu corespunde celei din contractul secret, contract ce atestă voinţa reală a părţilor, în cazul acţiunii pauliene este necesară dovedirea anumitor condiţii legate de efectele juridice produse de actul încheiat de un debitor în frauda intereselor creditorilor săi. Ipotezele celor două acţiuni sunt diferite.
Analizând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii pauliene promovate de reclamantă în prezenta cauză, tribunalul a reţinut neîndeplinirea cerinţelor vizând frauda debitorului pârât B. şi complicitatea la fraudă a terţului, intimatul-pârât C. tocmai pe baza puterii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010.
Curtea a reţinut că nu pot fi primite argumentele apelantei potrivit cu care aspecte cum sunt cunoaşterea de către pârâtul C. a demersurilor întreprinse de apelanta-reclamantă pentru recuperarea creanţei de la debitor şi semnarea de către acesta din urmă a contractului x, cu scadenţă în 2008, dovedesc frauda debitorului.
Dincolo de relaţia de rudenie dintre cei doi pârâţi, între aceştia exista şi o relaţie de afaceri, dovedită chiar de încheierea contractelor de împrumut, de scopul acestora, respectiv achiziţionarea de imobile în România.
Împrejurarea aducerii la cunoştinţa pârâtului C. de către reclamantă, prin scrisoarea din noiembrie 2008, a pretenţiilor pe care aceasta le avea împotriva pârâtului B., decurgând din multiple contracte de împrumut, nu poate fi considerată prin ea însăşi ca dovedind frauda pârâtului C.
În esenţă, banii din contractele de împrumut încheiate cu reclamanta nu erau în totalitate sume împrumutate pârâtului, ci în parte constituiau preţul destinat plăţii imobilelor, prin înfiinţarea de societăţi comerciale dobânditoare, pentru fiecare dintre imobile, şi la care părţile sociale erau deţinute în cote de 20% şi 80% de pârât, respectiv reclamantă. S-a mai susţinut de către pârât că au existat şi garanţii imobiliare pentru împrumuturile primite, printre care un teren deţinut de acesta în Craiova, în valoare de peste 20 de milioane de euro.
Condiţia privitoare la complicitatea la fraudă nu este îndeplinită, această cerinţă fiind necesară pentru a constata caracterul admisibil al acţiunii pauliene promovate în cauză de către apelanta reclamantă.
Curtea a reţinut că hotărârea arbitrală a avut ca temei inclusiv contractul x, semnat de debitor cu reclamanta şi cu celelalte două societăţi din grupul A., hotărârea arbitrală reţinând că datoria principală a pârâtului B. este de 69.661.034,67 euro.
Potrivit declaraţiei din 30 martie 2015, a lichidatorului în procedura falimentului pârâtului B. în Elveţia, s-a estimat că reclamanta, în calitate de creditor a cărei creanţă a fost acceptată în această procedură, se poate aştepta să primească o sumă de 365.963 franci elveţieni, lăsându-i de recuperat suma de aproximativ 112.865.184 franci elveţieni din creanţa pe care o deţine împotriva debitorului.
Chiar şi în condiţiile în care se admite că instituirea garanţiei imobiliare a avut ca efect prejudicierea reclamantei creditoare, fiind dovedite pe de o parte demersurile pentru executarea silită a debitorului în vederea recuperării creanţei sale, iar pe de altă parte insolvabilitatea debitorului, totuşi, în raport de concluzia privind nedovedirea complicităţii la fraudă a terţului, intimatul-pârât C., Curtea a constatat că acţiunea reclamantei nu putea fi admisă, neîndeplinind toate cerinţele deduse din dispoziţiile art. 975 C. civ., ce a constituit temeiul juridic al acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art.945, art.946, art.969 şi art.975 C. civ., motiv de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ.
Curtea de Apel a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia complicităţii la fraudă a terţului dobânditor. Pentru acţiunea pauliană complicitatea terţului la fraudă nu este necesară atunci când este încheiat cu titlu gratuit.
Curtea de Apel a reţinut că ar fi fost cu titlu oneros contractul de ipotecă, deşi acesta a fost încheiat la 4-5 ani de la semnarea şi acordarea împrumuturilor.
În opinia recurentei, contractul de ipotecă este realizat cu titlu gratuit de debitorul B., care procură un avantaj lui C., fără echivalent.
Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art.1200 alin.4, art.1201 C. civ. şi art.975 C. civ., motiv de modificare reglementat de art.304 pct.9 C. proc. civ.
Stabilind că nu s-ar fi făcut dovada complicităţii la fraudă a terţului, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art.1200 alin.4 C. civ. privind puterea de lucru judecat şi art.975 C. civ. prin care se stabileşte că există complicitate a terţului atunci când prin încheierea actului, terţul îşi dă seama că vor fi prejudiciaţi creditorii debitorului.
În mod corect, susţine recurenta, a reţinut Curtea de Apel că există fraudă a debitorului B., contractul de ipotecă fiind prejudiciabil creditoarei recurente A.
Pe de altă parte, raportându-se la complicitatea la fraudă a terţului C., tatăl debitorului, Curtea de Apel încalcă dispoziţiile art.1200 alin.4 şi art.975 C. civ., atunci când stabileşte că nu ar exista o astfel de complicitate.
Greşeala instanţei constă în aceea că în loc să ţină cont de faptul că există complicitate atunci când terţul îşi dă seama că prin acel act vor fi prejudiciaţi creditorii debitorului datorită insolvabilităţii acestuia, instanţa a apreciat că ar fi fost necesar ca terţul să fi urmărit ca scop imediat fraudarea creditorului, ceea ce nu este prevăzut de lege.
Aspectul cunoaşterii de către C. a demersurilor şi valorii creanţei A. demonstrează că acesta a avut reprezentarea că prin constituirea ipotecii, A. va fi în imposibilitate să-şi mai realizeze creanţa cu privire la bunurile ipotecate şi prin urmare concluzia instanţei de apel că nu ar exista complicitate la fraudă este nelegală.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.
Pârâţii C. şi B. au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat, pârâtul-intimat C. invocând şi lipsa de interes în formularea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. să se dispună, în temeiul art.975 şi următoarele C. civ., revocarea contractului de garanţie ipotecară autentificat sub nr.x din 20 octombrie 2009, încheiat între cei doi pârâţi pentru suma garantată de 550.000 USD şi 686.500 EURO.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru a se dispune revocarea contractului de ipotecă. Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr.x/3/2010, ce a avut ca obiect acţiunea în declararea simulaţiei aceluiaşi contract de ipotecă.
Acţiunea revocatorie este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.
Condiţiile pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni sunt: debitorul şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, acesta a avut cunoştinţă de rezultatul prejudiciabil al actului faţă de creditor; creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu, anterioară actului atacat; complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros şi constă în faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.
Recurenta susţine că nu este necesară dovedirea complicităţii terţului la fraudă faţă de caracterul gratuit al contractului de ipotecă.
Acest motiv de recurs este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1746 din vechiul C. civ. „ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”.
Aşadar, ipoteca este un drept real accesoriu, este o garanţie imobiliară ce nu se poate constitui decât în cazurile şi cu formele prevăzute de lege, ea trebuie să fie determinată, atât asupra imobilului afectat de garanţie cât şi asupra valorii creanţei garantate şi este indivizibilă.
Aşa fiind, ipoteca nu este un act cu titlu gratuit, iar Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că şi în condiţiile în care contractul prin care s-a instituit garanţia imobiliară a fost încheiat ulterior contractelor de împrumut şi în cuprinsul său nu a fost menţionată o contraprestaţie, aceasta nu determină în nici un caz caracterul gratuit al acesteia.
Ipoteca se constituie pentru garantarea obligaţiei principale, respectiv pentru garantarea unei obligaţii corelative unui drept de creanţă dintr-un raport juridic obligaţional.
Faptul că ipoteca a fost constituită ulterior contractelor de împrumut nu determină caracterul gratuit al acesteia.
S-a reţinut în mod corect de Curtea de Apel că scopul încheierii contractului de ipotecă a fost protejarea patrimoniului împrumutătorului, în condiţiile în care s-a dovedit că aceste împrumuturi contractate anterior au fost reale, iar proba că prin încheierea contractului de garanţie ipotecară s-a urmărit prejudicierea reclamantei nu a fost făcută.
Este nefondată şi critica recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1200, art.1201 şi art. 975 C. civ.
Recurenta invocă o pretinsă neanalizare de către instanţa de apel a complicităţii la fraudă a terţului contractant, faţă de invocarea puterii de lucru judecat.
Prin decizia nr.2561 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că s-a procedat la încheierea contractului de ipotecă nu pentru a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor, ci pentru efectele fireşti ale unei astfel de garanţii – protejarea patrimoniului împrumutătorului C.
În cauză nu s-au încălcat dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi nici ale art.975 C. civ. Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că nu a fost dovedită împrejurarea că pârâtul C. a avut reprezentarea faptului că încheierea contractului de ipotecă îi poate crea sau mări pârâtului B. o stare de insolvabilitate.
Încheierea unui contract de garanţie pentru executarea obligaţiilor principale la cererea unui creditor, pe fondul demersurilor altui creditor de a-şi recupera o creanţă nu poate fi considerată în lipsa unui element fraudulos, ca fiind realizată în scopul fraudării celui de-al doilea creditor.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art.312 alin.1 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.