Asupra cererii de recurs de faţă
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la data de 25 iunie 2015 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. SA să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale:
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiţionale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiţionale nr. 4 din 08 aprilie 2011 şi nr. 5 din 22 iunie 2011;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiţionale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adiţional nr. 8 din 05 aprilie 2013;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adiţional nr. 9 din 04 aprilie 2014.
Totodată, ca urmare a constatării caracterului abuziv al respectivelor clauze contractuale, reclamantul a solicitat obligarea societăţii pârâte la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul în RON la data efectuării plăţii, această sumă fiind încasată de către pârâtă cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar în perioada aprilie 2008 - octombrie 2014, precum şi a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, până la data executării efective a obligaţiei de restituire, cu obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale, aferente sumelor a căror restituire se solicită, calculată până la data plăţii efective.
Prin Sentinţa nr. 141 din 8 noiembrie 2015, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. România SA, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 8.234,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către societatea pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A.
Prin Decizia nr. 594/A din 24 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 141 din 18 noiembrie 2015 a Tribunalului Specializat Mureş şi, în consecinţă: s-a schimbat, în tot, sentinţa atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, constatându-se nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale:
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiţionale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele adiţionale nr. 4 din 08 aprilie 2011 şi nr. 5 din 22 iunie 2011;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiţionale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;
- clauza prevăzută Ia art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adiţional nr. 8 din 05 aprilie 2013;
- clauza prevăzută la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit şi de garanţie bancară nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adiţional nr. 9 din 04 aprilie 2014; totodată, prin aceeaşi decizie, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul în RON la data efectuării plăţii, această sumă fiind încasată de către aceasta cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar în perioada aprilie 2008 - octombrie 2014, precum şi a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, până la data executării efective a obligaţiei de restituire, precum şi la plata dobânzii legale, aferente sumelor a căror restituire se solicită, calculată până la data plăţii efective; definitivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. România SA Bucureşti, solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi art. 497 noul C. proc. civ., admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că, cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, în sumă de 15.559 RON.
Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 17 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimat, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.
La data de 20 martie 2017 s-a constatat că intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) şi art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimat către recurentă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, recurenta conformându-se acestei solicitări şi formulând răspuns la întâmpinare.
În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 21 iunie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 31 ianuarie 2018 în vederea soluţionării recursului.
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 şi 6 C. proc. civ.
Recurenta susţine că hotărârea atacata este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în speţă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori la speţa de faţă, în sensul că instanţa de apel în mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fără a ţine cont de îndrumările/interpretările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în scopul analizării tuturor împrejurărilor care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop a fost utilizat împrumutul; art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului; art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al unor clauze contractuale; prin reţinerea în cuprinsul considerentelor deciziei a unui text de lege care nu se aplică în cazul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, act normativ care se aplică exclusiv contractelor încheiate în scopul finanţării unor investiţii imobiliare.
Recurenta mai susţine că hotărârea conţine o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6, C. proc. civ., în sensul că, deşi instanţa de apel reţine recunoaşterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta menţionează împrejurarea că restituirea sumelor împrumutate ar fi urmat să se facă prin valorificarea terenurilor aflate în proprietate prin obţinerea unui profit de 30% ca efect al creşterii preţurilor pe piaţa imobiliară, în mod contradictoriu instanţa apreciază că destinaţia creditului a fost una personală; în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, cu toate că instanţa de apel reţine faptul că perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate constitui un abuz, atâta vreme cât el reprezintă costul unor servicii prestate de către bancă pentru client, ulterior, reţine caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că în cuprinsul contractului nu ar fi fost definite serviciile ce au fost prestate efectiv.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori la speţa de faţă, în sensul că instanţa de apel în mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fără a ţine cont de îndrumările/interpretările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în scopul analizării tuturor împrejurărilor care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop a fost utilizat împrumutul.
Critica este nefondată. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Calitatea de consumator a reclamantului derivă din contractul de credit perfectat între părţi potrivit căruia, la Cap. III, cu denumirea marginală "Obiectul contractului de credit", s-a prevăzut faptul că "Obiectul prezentului contract îl reprezintă finanţarea împrumutatului cu suma de 1.500.000 euro, reprezentând facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate", la Cap. VI, art. 6.1. din contract menţionându-se în mod expres împrejurarea potrivit căreia "creditul va fi utilizat pentru nevoi personale nenominalizate".
În condiţiile în care părţile au prevăzut expres destinaţia creditului sarcina probei contrare şi anume utilizarea creditului în scopuri comerciale, îi revenea băncii.
Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, elementele de fapt reţinute de prima instanţă ca fiind concludente, constând în cuantumul sumei împrumutate, termenul scurt de rambursare, destinaţia efectivă a banilor împrumutaţi, împrejurarea că ulterior încheierii contractului de credit, apelantul a acordat suma de cca. 600.000 euro cu titlu de împrumut lui C., care, la rândul său, oferise garanţii de aceeaşi valoare pentru contractarea creditului respectiv suma de 190.000 euro cu titlu de împrumut părinţilor apelantului-reclamant, care, la rândul lor oferiseră garanţii cu ajutorul cărora apelantul-reclamant a contractat creditul, încheierea de acte adiţionale succesive prin care a fost prelungită durata de rambursare, nu sunt de natură a demonstra fără dubiu că scopul contractării creditului ar fi fost obţinerea de profit în cadrul unei activităţi profesionale.
În consecinţă, nefiind răsturnată prezumţia calităţii de consumator a împrumutatului raportat la destinaţia creditului astfel cum s-a precizat prin convenţia de credit, rezultă că acesta beneficiază de protecţia Legii nr. 193/2000.
Nici criticile prin care se susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat art. 4 alin. (2), (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului şi aspectul caracterului abuziv al unor clauze contractuale, nu sunt fondate.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv iar potrivit alin. (3) teza finală dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.
Aşadar, profesionistul are sarcina probei în ceea ce priveşte caracterul negociat al contractului, textul de lege instituind o prezumţie de nenegociere care trebuie răsturnată prin dovada contrară.
Instanţa a fost învestită cu analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit şi cel pentru serviciu suplimentar, în ambele situaţii reţinând că nu reiese din contract corespondenţa acestor costuri în servicii bancare, motiv pentru care condiţia bunei credinţe nu a fost reţinută ca fiind confirmată.
Cum proba contrară nu a fost făcută, în sensul negocierii contractului în ceea ce priveşte conţinutul concret al clauzelor contractuale, în mod corect s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor sus-menţionate.
Contrar susţinerilor recurentei, obligaţia de transparenţă în ceea ce priveşte serviciile oferite consumatorilor este reglementată de Legea nr. 193/2000 în art. 1 potrivit căruia orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că banca are obligaţia să stipuleze clar pentru ce servicii pretinde sume de bani de la consumator. Or, în lipsa evidenţierii serviciilor aferente costurilor rezultate prin perceperea comisionului de acordare credit şi cel suplimentar, este evidentă încălcarea obligaţiei de transparenţă sancţionată de lege cu nulitatea clauzei.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că cele două clauze privind comisionul de acordare şi cel pentru servicii suplimentare sunt excluse de al analiza caracterului abuziv în virtutea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât fac parte din preţul contractului, instanţa nu o poate primi întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, recurenta a încălcat obligaţia de transparenţă.
Astfel, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Aşadar, textul de lege prevede o condiţie importantă pentru excluderea unei clauze de la examinarea caracterului abuziv şi anume: să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.
Or, astfel cum s-a reţinut anterior, această condiţie nu este îndeplinită în cauză întrucât pentru sumele cu titlu de comision de acordare şi de serviciu suplimentar nu există o contraprestaţie din partea băncii, ca atare nu se poate susţine caracterul inteligibil al acestora.
Este real că instanţa de apel a menţionat în cuprinsul considerentelor deciziei Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, însă referirea la această lege nu fundamentează soluţia pronunţată ci doar punctează necesitatea respectării obligaţiei de transparenţă de către profesionist.
Recurenta a mai susţinut faptul că hotărârea atacată conţine o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că, deşi instanţa de apel reţine recunoaşterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta menţionează împrejurarea că restituirea sumelor împrumutate ar fi urmat să se facă prin valorificarea terenurilor aflate în proprietate prin obţinerea unui profit de 30% ca efect al creşterii preţurilor pe piaţa imobiliară, în mod contradictoriu instanţa apreciază că destinaţia creditului a fost una personală.
Critica este nefondată. Faptul că instanţa de apel a analizat în considerente toate apărările părţilor şi a răspuns motivat şi punctual acestora, nu relevă un caracter contradictoriu al deciziei atâta timp cât instanţa a prezentat clar argumentele reţinute în susţinerea soluţiei în mod similar, nici critica privind aspectul contradictoriu al reţinerilor instanţei privind perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate fi primită.
Faptul că instanţa de apel a prezentat o analiză în detaliu a celor două clauze raportat la condiţiile legale aplicabile nu conferă aspect contradictoriu având în vedere că în finalul acestei analize instanţa concluzionează asupra caracterului abuziv al acestora prin raportare la lipsa prestaţiilor aferente costurilor pretinse de bancă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. România SA împotriva Deciziei nr. 594/A din 24 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.
Procesat de GGC - CT