Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Tribunalului Specializat Mureş, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, constând în întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.
2. Hotărârile instanţei de disciplină
Prin încheierea pronunţată în şedinţă publică din data de 10 mai 2017, în Dosarul nr. x/2017, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a respins cererile de amânare a judecăţii şi de fixare a unui termen pentru dezbateri asupra fondului cauzei, formulate de pârâtul judecător A., a constatat cauza în stare de judecată, iar, după acordarea cuvântului pe fond, a dispus amânarea pronunţării la data de 24 mai 2017, întrucât instanţa avea nevoie de timp pentru deliberare şi pentru a da posibilitatea pârâtului judecător să formuleze concluzii scrise.
Prin Hotărârea nr. 17/J din 24 mai 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Tribunalului Specializat Mureş, sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 10% pe o perioadă de 1 lună, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Cererea de recurs
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 mai 2017 şi a Hotărârii nr. 17/J din 24 septembrie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs pârâtul A., judecător în cadrul Tribunalului Specializat Mureş, solicitând casarea hotărârilor menţionate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de disciplină.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 4 şi art. 44 din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 176 pct. 4, art. 174 alin. (2) şi art. 179 alin. (1) din C. proc. civ., s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de disciplină nu a fost legal constituită, nici la momentul pronunţării încheierii, nici la data pronunţării hotărârii atacate, completul fiind constituit doar din 8 membri, fără a fi specificate motivele pentru care instanţa nu a fost constituită din cei 9 membri prevăzuţi de lege.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autorul recursului a menţionat, sub un prim aspect, că, în mod nelegal, i s-a respins cererea de fixare a unui termen pentru dezbaterile finale, conform art. 244 alin. (1)-(2) din C. proc. civ., după ce i-a fost respinsă şi cererea de amânare a judecăţii.
Consideră magistratul că, practic, sub justificarea eronată că îi pune la dispoziţie dreptul de a depune concluzii scrise înăuntrul termenului de pronunţare, instanţa de disciplină a pronunţat o hotărâre fără a parcurge etapa imperios necesară a dezbaterilor pe fondul cauzei, ignorând dispoziţiile procedurale incidente, precum şi principiul contradictorialităţii şi pe cel al dreptului la apărare.
Sub un alt aspect, recurentul a învederat că încheierea din data 10 mai 2017 nu i-a fost comunicată decât odată cu hotărârea pronunţată pe fond, deşi a formulat o solicitare în acest sens în termen util, astfel încât, la termenul de amânare a pronunţării din 24 mai 2017, soluţia s-a dat după parcurgerea unei judecăţi în afara rigorilor instituite de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în lipsa lui, exclusiv pe baza acuzaţiilor formulate împotriva sa, fără să i se examineze în mod real susţinerile şi fără să i se încuviinţeze cererile preliminare, fiindu-i nesocotit dreptul la apărare, ceea ce a condus la o hotărâre viciată de parţialitate.
Tot în acest context, magistratul a arătat că şi cercetarea disciplinară s-a desfăşurat, în opinia sa, în condiţii de subiectivism şi cu neglijarea tuturor drepturilor şi intereselor sale legitime, fiind promovată şi influenţată de preşedintele instanţei, care a exercitat ostentativ şi prin abuz de putere prerogativele administrative ale funcţiei, fiind vizaţi de aceste demersuri disciplinare doar judecătorii care nu erau agreaţi de conducerea instanţei.
În privinţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autorul recursului a susţinut, în esenţă, că faptele, astfel cum au fost reţinute, nu întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată.
Astfel, se consideră că, în mod greşit, instanţa de disciplină a reţinut caracterul imputabil al întârzierilor în redactarea hotărârilor judecătoreşti, ca şi existenţa laturii subiective, în condiţiile în care existenţa unor cauze obiective, învederate în apărare şi dovedite, sunt de natură să infirme aceste constatări ale secţiei pentru judecători şi să înlăture răspunderea disciplinară.
Magistratul a menţionat, în esenţă, că nu s-a ţinut cont de toate aspectele şi circumstanţele invocate în apărare, legate de volumul real de activitate, foarte ridicat şi în continuă creştere, de efortul personal, necontestat, depus în cei 20 de ani de profesie, pentru desfăşurarea unei activităţi de judecată în condiţii de rigoare şi profesionalism, cu respectarea tuturor garanţiilor oferite de lege părţilor; gradul crescut de complexitate a cauzelor; efortul prelungit pentru instrumentarea cauzelor, deliberarea şi pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice; preocuparea constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite; exercitarea şi a unor îndatoriri familiale, soţia fiind tot judecător şi parcurgând împreună procedura de adopţie a unui copil; faptul că, ori de câte ori, părţile au formulat contestaţie la tergiversarea procesului, potrivit art. 522 - 526 din C. proc. civ., a luat în termen util măsurile adecvate.
4. Apărările intimatei
Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, solicitând punctual şi motivat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
5. Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 15 ianuarie 2018, în acord cu concluziile raportului, s-a admis în principiu recursul dedus judecăţii.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi primite.
În privinţa ambelor cazuri de casare se impun următoarele precizări prealabile.
Conform dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare dispune în sensul că "Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.", dar în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile din C. proc. civ.
Un argument esenţial în acest sens este acela că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că aplicabilitatea dispoziţiilor C. proc. civ. în privinţa sancţiunilor prevăzute de art. 176 pct. 4 şi art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., cu efectele prevăzute de art. 179 alin. (1) din codul menţionat, invocate în contextul ipotezei de recurs de la pct. 1 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., referitor la compunerea completului de judecată constituit la nivelul secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 317/2004.
Critica recurentului, în sensul că, la termenele de judecată din 10 mai şi, respectiv, 24 mai 2017, instanţa de disciplină nu a fost constituită cu respectarea prevederilor art. 4 şi art. 44 din Legea nr. 317/2004, nu are semnificaţia acordată de autorul ei.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 317/2004 reglementează alcătuirea secţiei pentru judecători în structura Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv:
"a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) 3 judecători de la curţile de apel;
c) 2 judecători de la tribunale;
d)2 judecători de la judecătorii", iar, prin art. 44 din aceeaşi lege se reglementează exclusiv atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, fără nicio menţiune în privinţa compunerii instanţei de disciplină, sub aspectul numărului membrilor completului.
Semnificativ în contextul expus este faptul că dispoziţiile speciale ale art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004, stabilesc în mod explicit că "Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora".
Or, în cauză, la termenul de judecată din 10 mai 2017, precum şi la cel din 24 mai 2017, când s-a pronunţat Hotărârea nr. 17/J/2017, instanţa de judecată în materie disciplinară a fost legal constituită din 8 membri, din totalul de 9, fiind respectată această normă specială, derogatorie, astfel că nu se poate susţine existenţa vreunei nelegalităţi sau nulităţi.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru ipoteza de recurs reglementată de pct. 5 al textului procedural invocat, ce vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, urmare nerespectării dispoziţiilor procedurale, principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
În primul rând, în cauză, nu se poate reţine că instanţa de disciplină a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate invocate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa nelegalitate a soluţiei de respingere a cererii de stabilire a unui termen pentru dezbaterea în fond a procesului, formulate în temeiul art. 244 alin. (1)-(2) din C. proc. civ., se reţine că, aşa cum s-a expus anterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată şi cu principiul specialia generalibus derogant, aplicabilitatea unor norme din C. proc. civ. poate privi doar situaţii neprevăzute de norma specială.
În speţă însă, procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare este expres reglementată de art. 49 din Legea nr. 317/2004, fără a se face nicio menţiune referitoare la etapele procesului civil, astfel cum acestea sunt prevăzute de C. proc. civ.
Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) din legea specificată, "Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii".
Reţinând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispoziţiile art. 244 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. (referitoare la terminarea cercetării procesului) şi prevederile speciale aplicabile în materia procedurii de judecată a litigiilor disciplinare ale magistraţilor, nu pot fi primite criticile formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
În mod eronat se susţine şi că instanţa de disciplină i-ar fi încălcat judecătorului pârât dreptul la apărare.
Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind legal citat, având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, depunând la dosar "cereri preliminare", "cerere graţioasă" şi, ulterior, note scrise, prin care a formulat o serie de solicitări, susţineri, a invocat argumente, pe care instanţa de disciplină le-a analizat şi asupra cărora s-a pronunţat motivat.
Examinarea actelor dosarului relevă şi netemeinicia criticilor formulate sub aspectul respingerii cererii de amânare a judecăţii formulate pentru termenul din data de 10 mai 2017. Din această perspectivă, se constată că, pentru termenul de judecată menţionat, prin înscrisul transmis la dosar, judecătorul pârât a precizat în mod explicit:
"nu ţin cu vehemenţă" la primirea solicitării privind comunicarea înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii disciplinare şi, referindu-se expres la amânarea judecăţii acţiunii disciplinare:
"nici această solicitare nu o susţin cu vehemenţă".
În atare situaţie şi în raport cu caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., împrejurarea că, prin încheierea atacată, cererea de amânare nu a fost încuviinţată, nu poate fi imputată instanţei de disciplină, din perspectiva nelegalităţii sau a nulităţii.
Dând posibilitatea judecătorului pârât să-şi valorifice în continuare dreptul la apărare, secţia pentru judecători în materie disciplinară a dispus, în acord cu dispoziţiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea pronunţării hotărârii, pentru ca acesta să depună concluzii scrise.
În acelaşi context, se constată lipsa de temei a susţinerii privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a principiului contradictorialităţii sau al imparţialităţii, întrucât, prin faptul neprezentării sale, personal sau prin reprezentant, la termenul de judecată acordat în cauză, recurentul însuşi a pus instanţa de disciplină în imposibilitatea obiectivă de a-l asculta în mod nemijlocit.
De asemenea, faptul că încheierea din data de 10 mai 2017, încheiere premergătoare, cu caracter preparatoriu, ce poate fi atacată numai odată cu fondul, nu i-a fost comunicată în timp util recurentului, nu are relevanţă nici asupra legalităţii hotărârilor pronunţate în speţă, nici asupra dreptului la apărare, partea putând formula concluzii scrise cu privire la acţiunea disciplinară dedusă judecăţii chiar şi în absenţa comunicării încheierii respective.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Sub un prim aspect, se impune a se conchide că afirmaţiile din recurs, referitoare la instrumentarea cauzei în condiţii de subiectivism şi ca efect al unor "acte vădit ostentative, discreţionare şi în abuz de putere manifestate permanent în exercitarea prerogativelor administrative de fostul preşedinte al Tribunalului Specializat Mureş", reprezintă aserţiuni irelevante din perspectiva controlului de legalitate şi temeinicie pe care instanţa îl realizează cu privire la hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, câtă vreme nu s-a arătat şi dovedit în mod concret ce manifestări ale conducerii instanţei ar fi favorizat redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti, aspect obiectiv ce a declanşat procedura disciplinară.
Împrejurarea că toată corespondenţa Inspecţiei Judiciare efectuată pe parcursul cercetării disciplinare s-a realizat prin intermediul preşedintelui instanţei nu are semnificaţia acordată de recurent, în condiţiile în care această modalitate de lucru este prevăzută expres în art. 26 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi nu este de natură să afecteze imparţialitatea verificărilor.
Este de observat că, în speţă, sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare faţă de recurentul judecător s-a realizat în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, urmare a monitorizării situaţiei privind hotărârile judecătoreşti neredactate în termenul legal şi a fost determinată în mod exclusiv de faptul că magistratul înregistra, alături de alt judecător (faţă de care s-a exercitat, de asemenea, acţiunea disciplinară), un număr semnificativ de hotărâri neredactate în termen, durata întârzierilor fiind în mai multe cazuri mai mari de 500 zile.
Totodată, sunt lipsite se suport criticile referitoare la greşita aplicare a normelor prin care se reglementează abaterea disciplinară.
Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".
În ceea ce priveşte existenţa faptelor reţinute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, a stabilit în mod just existenţa faptei culpabile, constând în depăşirea termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă, ceea ce demonstrează cu evidenţă existenţa laturii obiective a abaterii disciplinare.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data finalizării cercetării disciplinare, 22 februarie 2017, magistratul înregistra un număr de 125 hotărâri judecătoreşti în care termenul legal de redactare era depăşit cu intervale de timp cuprinse între 60 şi 605 de zile, cea mai veche fiind pronunţată la data de 25 mai 2015.
Dintre aceste 125 de hotărâri neredactate, 28 hotărâri au fost pronunţate în intervalul mai - decembrie 2015 (4 hotărâri pronunţate în primă instanţă, 15 decizii pronunţate în apel şi 9 în materia insolvenţei), în cazul cărora durata întârzierii redactării era cuprinsă între 1 an şi 2 luni - 1 an şi 8 luni, şi 97 de hotărâri pronunţate în intervalul ianuarie - noiembrie 2016, în cazul cărora durata depăşirii termenului de redactare era cuprinsă între 60 - 400 de zile.
Susţinerea recurentului, în sensul că nu au fost indicate considerentele concrete care au determinat instanţa să aprecieze că este întrunită situaţia premisă referitoare la "motive imputabile", este infirmată de modul detaliat în care, în cuprinsul hotărârii, s-au analizat condiţiile angajării răspunderii disciplinare recurentului judecător, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
Astfel, pentru a se stabili caracterul imputabil al încălcării dispoziţiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, s-au avut în vedere toate aspectele care ţin de activitatea profesională desfăşurată de judecător în perioada de referinţă şi în raport cu care să se constate, în mod concret, dacă acestea sunt de natură a justifica respectivele întârzieri, precum şi dacă această conduită este sau nu imputabilă magistratului.
Situaţia de fapt, anterior expusă şi necontestată în materialitatea ei de către recurent, constând în întârzierea redactării pe perioade mari de timp, în ceea ce priveşte numeroasele hotărâri examinate, este de natură a pune în discuţie respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, chiar şi în situaţia în care acestea nu au uzat de remediul procesual al contestaţiei la tergiversarea procesului.
Or, această consecinţă, bine stabilită de către instanţa de disciplină, nu trebuie pierdută din vedere, nici minimalizată, la constatarea existenţei răspunderii disciplinare a magistratului cercetat disciplinar.
Mai trebuie avută în vedere, în acest context, şi împrejurarea că valoarea socială ocrotită o reprezintă relaţiile sociale referitoare la justiţie, atât în sensul restrâns, cât şi în sensul larg al acestei noţiuni, aceste relaţii transpunându-se în îndatoriri profesionale şi deontologice ale judecătorilor, a căror încălcare se poate răsfrânge asupra destinatarilor actului de justiţie.
Justeţea criticilor privind eventualele cauze extrinseci este infirmată de faptul că, beneficiind de aceleaşi condiţii de muncă, raportat la volum, încărcătură şi grad de complexitate, alţi judecători nu înregistrează o asemenea situaţie.
În condiţiile în care s-a stabilit în mod just, pe baza unei analize comparative, că doar în anul 2015, magistratul a avut un volum de activitate peste media instanţei, însă în anul 2016 activitatea sa de judecată s-a situat sub media instanţei, atât în privinţa hotărârilor în redactare, cât şi în privinţa şedinţelor de judecată la care a participat şi a dosarelor pe care le-a rulat şi soluţionat, susţinerile recurentului, conform cărora, situaţia sa nu ar fi comparabilă cu a colegilor, urmare a stocului acumulat, nu infirmă concluzia instanţei disciplinare. Astfel, raportat la durata întârzierilor în redactarea hotărârilor, coroborată cu volumul restanţelor, se vădeşte a fi corectă constatarea secţiei pentru judecători, în sensul că fapta recurentului îi este imputabilă acestuia.
Afirmaţia recurentului judecător, în sensul că, spre deosebire de alţi colegi, ar fi fost dezavantajat de un stoc de restanţe acumulat sau că s-ar fi preocupat mai mult de calitatea hotărârilor, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, atâta timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, în privinţa unor judecători aflaţi în situaţii identice sau analoage, ar fi fost aplicat un tratament diferit. Dimpotrivă, din susţinerile intimatei, necontestate de către recurent, rezultă faptul că majoritatea judecătorilor care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii similare nu sunt în situaţia de a face obiectul unei cercetări disciplinare sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare în discuţie, singurul care, ca şi recurentul, înregistrează restanţe mari în redactarea hotărârilor (judecătorul B.), fiind, de asemenea, sancţionat disciplinar pentru respectiva abatere.
Fără a nega existenţa, în general, a unui volum mare de activitate în privinţa fiecărui judecător român şi, în particular, la nivelul instanţei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea recurentul, se constată că circumstanţele reale expuse de recurent sunt specifice tuturor judecătorilor instanţei respective şi nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere disciplinară în cazul particular analizat.
În consecinţă, se reţine că volumul mare de activitate nu reprezintă ipso facto o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, câtă vreme cei mai mulţi judecători aflaţi în aceeaşi situaţie nu înregistrează întârzieri în redactare similare recurentului.
Tot astfel, motivele personale invocate de recurent şi preocuparea pe care magistratul susţine că o manifestă pentru calitatea redactării hotărârilor judecătoreşti nu reprezintă, prin ele însele, cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, dar au fost avute în vedere, împreună cu celelalte elemente invocate în apărare, în procesul de individualizare a sancţiunii aplicate.
De altfel, angajarea răspunderii disciplinare a recurentului nu a fost fundamentată exclusiv pe considerentul nerespectării termenului legal de redactare a hotărârilor, ci s-au avut în vedere atât amploarea întârzierilor în redactare, evidenţiate în hotărârea atacată, cu precădere în ceea ce priveşte durata deosebit de mare de timp constatată în cazul unor hotărâri, redactate cu o întârziere de circa 600 de zile, cât şi lipsa de diligenţă a magistratului în organizarea propriei activităţi, într-o manieră care să îl situeze pe acelaşi nivel de eficienţă, în privinţa respectării termenului legal sau rezonabil de efectuare a lucrărilor, cu judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în condiţii similare.
Pentru toate considerentele expuse, instanţa de recurs constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. şi că aspectele reţinute confirmă atât caracterul de abatere disciplinară al faptelor, cât şi temeiul răspunderii disciplinare şi, prin urmare, atestă legalitatea hotărârilor pronunţate de secţia pentru judecători, în cauză.
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 mai 2017 şi a Hotărârii nr. 17J din 24 mai 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2018.
Procesat de GGC - NN