Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 398/2018

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 34/F din 01 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 593 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de petentul-condamnat A. având ca obiect întreruperea executării sentinţei penale nr. 122/F din 24.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014 (2103/2014), definitivă prin decizia penală nr. 51/A din 10.02.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 122/F din 24.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014 (2103/2014), definitivă prin decizia penală nr. 51/A din 10.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub aspectul laturii penale a cauzei s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. j) cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) şi alin. (3) coroborat cu art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (în reglementarea în vigoare în perioada cuprinsă între modificările aduse prin Decretul-Lege nr. 6/1990 şi Legea nr. 140/1996) cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 358 alin. (1) şi alin. (3) coroborat cu art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (în reglementarea în vigoare în perioada cuprinsă între modificările aduse prin Decretul-Lege nr. 6/1990 şi Legea nr. 140/1996) cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 20 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase (infracţiune contra omenirii), în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi lit. e) din acelaşi cod, pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 67 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. (1969), s-a dispus, cu titlu de pedeapsă complementară, degradarea militară a inculpatului (având gradul de locotenent-colonel în rezervă).

În temeiul art. 71 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi lit. e) din acelaşi cod, pe perioada executării pedepsei principale.

În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 (modificată prin Legea nr. 255/2013), s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, iar în temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 (modificată prin Legea nr. 255/2013), s-a dispus informarea inculpatului cu privire la faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

Examinând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 592 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de lege, respectiv aceea de a se constata, de către medicul legist, existenţa unei afecţiuni medicale a petentului, care să nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii, împrejurare în care ce-a de-a doua condiţie subsecventă (respectiv aprecierea instanţei asupra pericolului social pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta întreruperea executării şi lăsarea în libertate) nu prezintă relevanţă în speţă.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de primă expertiză medico - legală nr. x/8856/2017 din 03.12.2017 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici, menţinute prin avizul nr. x/467/2018 din 09.02.2018 emis de Comisia Superioară medico-legală din cadrul aceleiaşi instituţii, potrivit cărora petentul nu se află, din punct de vedere medical, în imposibilitatea executării pedepsei aplicate, evoluţia afecţiunilor de care suferă fiind aceeaşi indiferent dacă acesta se află în stare de detenţie sau de libertate, iar tratamentul respectivelor afecţiuni poate fi realizat prin internarea condamnatului într-o unitate spitalicească a reţelei sanitare a A.N.P. pe toată durata detenţiei, dar cu efectuarea de consulturi de specialitate periodice (sau la nevoie), efectuate în unităţi de profil aparţinând Ministerului Sănătăţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat contestaţie condamnatul A., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei. În acest sens, prin motivele scrise de contestaţie, susţinute de apărătorul ales cu prilejul dezbaterilor, s-a arătat, în esenţă, că, prin menţinerea sa abuzivă în stare de detenţie şi internare forţată, contestatorului i se încalcă drepturile recunoscute de art. 1, art. 3 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât în Spitalul Penitenciar Jilava este imobilizat la pat şi complet dependent sub aspectul autoîngrijirii şi deplasării, fapt care, în raport cu afecţiunile de care suferă, poate constitui tratament inuman ce îi scurtează viaţa. Contestându-se concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, s-a arătat că, din cauza afecţiunilor de care suferă, contestatorul nu poate fi supus regimului de detenţie obişnuit, iar privarea de libertate nu îşi mai poate atinge scopul de constrângere şi reeducare. Totodată, s-a mai învederat că, prin hotărârea atacată sunt încălcate dispoziţiile Legii nr. 448/2006, potrivit cărora persoana condamnată are dreptul să fie încadrată într-un grad de handicap, considerându-se că finalitatea legii nu este ca acesta să beneficieze de indemnizaţia prevăzută de art. 43 alin. (4) lit. c) din actul normativ, ci de celelalte drepturi medicale şi sociale.

Examinând contestaţia formulată de condamnatul A., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întreruperea, pe o perioadă determinată, a executării pedepsei închisorii se poate dispune, la cererea persoanei condamnate, atunci când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că întreruperea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Se constată, aşadar, că dispunerea întreruperii executării pedepsei este condiţionată, pe de o parte, de constatarea, de către medicul legist, printr-o expertiză medico-legală, a existenţei unor afecţiuni ce fac imposibilă executarea imediată a pedepsei ori tratarea acestora în sistemul penitenciar, iar, pe de altă parte, de aprecierea instanţei cu privire la lipsa de pericol a condamnatului în situaţia admiterii cererii şi lăsării în libertate, cele două condiţii trebuind îndeplinite cumulativ.

Verificând, în acest context, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea primei cerinţe, având în vedere concluziile raportului de primă expertiză medico - legală nr. x/8856/2017 din 03.12.2017 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici, menţinute prin avizul nr. x/467/2018 din 09.02.2018 emis de Comisia Superioară medico-legală din cadrul aceleiaşi instituţii, potrivit cărora la momentul actual, petentul nu se află din punct de vedere medical în imposibilitatea executării pedepsei în regim de detenţie.

Astfel, prin raportul de primă expertiză medico-legală menţionat s-a constatat că petentul prezintă diagnosticul: infarct miocardic vechi în teritoriul inferior şi anterior, cu anevrism antero-apical ventricul stâng. Angor de efort (la mers). HTA esenţială gradul II risc foarte înalt (TA꞊ 165/80 MMhg): FIA paroxistică în antecedente. Bloc bifascicular restant după infarct; AVC sechelar. Sindrom extrapiramidal; Anemie hipocromă microcitară - prin mecanism mixt: sângerări cronice şi beta talasemie minoră; Adenom de prostată; Sifilis latent tardiv - tratat. Onicomicoză. Tinea pedis. Xeroză cutanată. Keratoze seboreice; tulburare cognitivă uşoară. Totodată, s-a concluzionat că:

"Actualul stadiu evolutiv al patologiei complexe pe care o prezintă petentul necesită tratament medical de specialitate, care poate fi realizat în cadrul reţelei sanitare a ANP. În condiţiile respectării indicaţiilor terapeutice, s-a apreciat că evoluţia acestor afecţiuni este aceeaşi, indiferent dacă petentul se află în detenţie sau în stare de libertate. În cazul petentului trebuie avut în vedere şi efectul cumulativ al patologiei organice multiple pe care o prezintă, potenţat de vârsta înaintată, care generează un risc potenţial permanent de decompensare a echilibrului biologic, ceea ce impune - pe lângă asigurarea tratamentului medicamentos recomandat pentru afecţiunile organice menţionate - şi o monitorizare medicală permanentă, precum şi asigurarea unui regim igieno-dietetic strict. Aceste condiţii ar putea fi realizate prin internarea petentului într-o unitate spitalicească a reţelei sanitare a A.N.P. pe toată durata detenţiei, dar cu efectuarea de consulturi de specialitate periodice (sau la nevoie), efectuate în unităţi de profil aparţinând Ministerului Sănătăţii". Aşa cum reiese din adresa nr. A1/856/2017 din 10 octombrie 2017 a Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, precum şi din cele ulterioare, petentul a fost examinat în cadrul comisiei de primă expertiză medico-legală, recomandându-se efectuarea unor consulturi şi investigaţii medicale în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii, cât şi în cea a A.N.P., ale căror rezultate au fost avute în vedere la întocmirea raportului respectivei comisii .

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate primi susţinerile contestatorului în sensul neconcludenţei concluziilor raportului de primă expertiză medico-legală, acestea fiind, aşa cum s-a arătat anterior, menţinute prin avizul nr. x/467/2018 din 09.02.2018 emis de Comisia Superioară medico-legală din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti. În plus, aşa cum rezultă din adresa Curţii de Apel Bucureşti din 9 ianuarie 2018, în vederea verificării şi avizării raportului de primă expertiză medico-legală nr. x/8856/2017, Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti i-a fost înaintat, conform art. 20 din H.G. nr. 774/2000, şi dosarul conţinând actele de natură medicală, deci inclusiv copia dosarului medical al petentului ce fusese transmisă instanţei prin adresa nr. x/43173/SPBJB dion 11.08.2017 emisă de A.N.P. - Penitenciarul - Spital Bucureşti Jilava, medicii din cadrul Comisiei superioare medico-legale având, astfel, acces la toate documentele relevante, aceştia arătând că actele medicale înaintate comisiei, între care se regăsesc şi cele depuse de avocat la 30 ianuarie 2018, nu sunt de natură să influenţeze în vreun fel concluziile raportului de expertiză.

Verificând, totodată, standardele europene în materia asistenţei medicale în locurile de detenţie (Extras din cel de-al 3-lea Raport general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), publicat in 1993, lit. e), punctul iv), Înalta Curte constată că acestea stabilesc că este "responsabilitatea doctorului să alcătuiască un raport către autoritatea responsabilă pentru a fi luate măsurile care se impun". Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, în cauză a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală, ce a fost avizat ulterior de Comisia superioară, concluzionându-se că petentul poate continua executarea pedepsei închisorii în regim de detenţie, în mod corect instanţa de fond a apreciat că afecţiunile medicale de care suferă condamnatul nu impun în prezent întreruperea executării sancţiunii.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate primi susţinerile apărării privind caracterul abuziv al menţinerii detenţiei, aceste aspecte nefăcând obiectul verificărilor prevăzute de art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., însă observă că încarcerarea contestatorului A. s-a realizat în baza M.E.P.Î. nr. 158/2015 din data de 10.02.2016, emis potrivit sentinţei penale nr. 122/F din 24.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014 (x/2014), definitivă prin decizia penală nr. 51/A din 10.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care acesta a fost condamnat la executarea în regim de detenţie a unei pedepse cu închisoarea în cuantum de 20 de ani.

Înalta Curte constată, totodată, că, prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei, nu se încalcă dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind dreptul la viaţă şi interzicerea torturii, nicio prevedere a Convenţiei neinterzicând prin sine detenţia unei persoane în vârstă ce suferă de o boală gravă. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a drepturilor omului a reţinut că atât timp cât la locul de detenţie condamnatul beneficiază de tratament medical şi supraveghere permanentă, iar la stabilirea regimului de detenţie autoritatea ţine seama de vârsta şi afecţiunile medicale, nu se poate constata o încălcare a art. 3 din Convenţie (cauza Papon versus Franţa, 7 iunie 2001, 64666/01, Sawoniuk v. the United Kingdom, no. 63716/00, 29 May 2001, ambele cereri fiind respinse, însă, ca inadmisibile). Or, aşa cum rezultă din actele dosarului medical din penitenciar, aceste drepturi îi sunt respectate contestatorului în locul de detenţie, iar apărarea nu a făcut dovada aplicării unor tratamente inumane. În acest context, se impune a sublinia că regimul de detenţie implică, prin el însuşi, anumite restricţii în drepturile condamnaţilor, restricţii care, atât timp cât se încadrează în limitele prevăzute de legislaţia internă şi internaţională în materia respectării drepturilor omului, nu pot constitui tratamente inumane.

În fine, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor apărării, că dispoziţiile Legii nr. 448/2006 nu sunt incidente în speţă, acestea vizând protecţia şi promovarea drepturilor la asistenţă medicală şi socială a persoanelor cu handicap aflate în stare de libertate, ceea ce nu este cazul în speţă. De altfel, din susţinerile apărării rezultă că se doreşte încadrarea persoanei condamnate într-un grad de handicap, cu consecinţa obţinerii drepturilor prevăzute de actul normativ menţionat, aspect care nu intră, însă, în competenţa instanţei. Cu toate acestea, se observă că în privinţa contestatorului A. sunt respectate dispoziţiile Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, administraţia penitenciarului luând măsuri care să îi garanteze acestuia respectarea demnităţii umane (astfel cum impun prevederile art. 43 alin. (10), art. 47 alin. (3) şi art. 94 din actul normativ), aspect ce rezultă atât din actele medicale ataşate cauzei, cât şi din susţinerile apărătorului ales al condamnatului, în sensul că acesta este ajutat de un alt deţinut, B. (încheierea din 8 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, fila 196 ds.fond).

Întrucât prima condiţie prevăzută cu titlu imperativ de dispoziţiile art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu este întrunită, nu se mai impune analizarea celei de-a doua cerinţe, aceasta nemaiprezentând relevanţă juridică în cauză.

Pentru motivele de mai sus, constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în conformitate cu dispoziţiile art. 425<SUP>1</SUP>alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din 01 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar, faţă de culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Totodată, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din 01 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2018.