Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2261 din 22 noiembrie 2017 Tribunalul Harghita, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, invocată de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A., prin reprezentant, împotriva pârâţilor Garda Forestieră Braşov, şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Învestită prin declinare, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 34 din 26 ianuarie 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Braşov şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, în favoarea Tribunalului Harghita, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.
Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Harghita, secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (1<SUP>1</SUP>) din Legea nr. 554/2004, "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (1<SUP>1</SUP>) Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel."
Deci, art. 10 alin. (1) şi alin. (1<SUP>1</SUP>) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Prin cererea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Braşov şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, a solicitat anularea actului administrativ - nr. 3053 din 3 aprilie 2017, obligarea pârâţilor la plata sumei de 103.873,35 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta, în calitate de proprietar, nu le poate recolta pentru suprafaţa de pădure de 459,70 ha, încadrată în tipul II de categorii funcţionale (TII), terenuri forestiere administrate în totalitate de B. pe întreaga perioadă a anului 2014, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2014, şi plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal în cuantum de 103.873,35 RON, începând cu data de 10 martie 2017 - data la care a fost depusă Cererea nr. 114 din 28 februarie 2017 la Garda Forestieră Braşov, până la plata efectivă a debitului.
Din acţiunea dedusă judecăţii, rezultă că reclamantul a înţeles să atace actul administrativ reprezentant de adresa nr. 3053 din 3 aprilie 2017, emisă de Garda Forestieră Braşov, act pe care l-a apreciat a fi un refuz nejustificat de acordare a unor drepturi.
Cererea de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, şi care este îndreptată inclusiv împotriva Ministerului Apelor şi Pădurilor, este accesorie acţiunii ce vizează refuzul nejustificat concretizat în adresa anterior indicată astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competenţa poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii, respectiv anularea adresei nr. 3053 din 3 aprilie 2017.
De altfel, în considerarea specificului cererilor în materia contenciosului administrativ, o acţiune vizând despăgubiri nu poate fi avută în vedere decât ca cerere accesorie unei acţiuni ce vizează legalitatea unui act administrativ, fie el tipic sau asimilat, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte faptul că obligaţia acordării de despăgubiri îi revine statului, prin intermediul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 6 coroborat cu art. 12 din H.G. nr. 861/2009, sumele necesare decontării se transmit către structurile teritoriale de specialitate din subordinea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, acestea din urmă fiind cele care efectuează plăţile (de altfel tot prin intermediul acestor structuri se transmite documentaţia şi se calculează efectiv cuantumul despăgubirilor).
Având în vedere modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 conform cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, (...) se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Garda Forestieră Braşov şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2018.
Procesat de GGC - LM