Acțiune în constatarea simulației. Contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată. Hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare pronunțată ulterior încheierii simultane a actului public și a înscrisului secret. Greșita reținere a autorității de lucru judecat
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Actul juridic. Efectele contractului. Simulația
Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare
- contraînscris
- act public C.civ. din 1864, art. 1175
NCC, art. 1289
Ceea ce stă la baza simulaţiei, în forma fictivităţii actului public este existenţa unui act aparent în care voinţa părţilor este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistenţa convenţiei publice.
Pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, ulterior încheierii simultane atât a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată (actul public) cât și a contraînscrisului (actul secret) care afirmă că vânzarea este fictivă, nu poate înlătura efectele simulației și nici nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în cadrul acțiunii în constatarea simulației. Aceasta întrucât hotărârea judecătorească nu a făcut decât să ia act de convenţia publică a părţilor, de vânzare-cumpărare, însă termenii simulaţiei nu s-au modificat, actul secret („contraînscrisul” în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părţi şi producător de efecte juridice. Ceea ce s-a consolidat prin pronunţarea respectivei hotărâri a fost doar voinţa din actul public al părţilor (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia faţă de terţi (cei cărora nu le putea fi opusă situaţia juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înţelegerea secretă, care este singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulaţiei, un act public intervenit ulterior neavând semnificaţia modificării înţelegerii iniţiale, ci a disimulării realităţii.
Astfel, în mod greșit au fost înlăturate efectele simulației vânzării-cumpărării pe motiv că a intervenit o hotărâre judecătorească în raporturile dintre părţi, fără a se analiza în concret, în acord cu mecanismul simulării, dacă actul secret poate fi modificat de un act public care nu face decât să dubleze convenţia publică a părţilor dând formă autentică vânzării-cumpărării și fără a fi verificate aspectele referitoare la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual astfel încât hotărârea pronunțată să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți.
Secția I civilă, decizia nr. 546 din 21 februarie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 2.10.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate intervenită simulaţia contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1.02.1996 între B. şi A., privind imobilul situat în municipiul Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie formată din subsol, etaj I şi II, pod mansardă; să se constate intervenită simulaţia privind presupusul împrumut acordat de către B., de 15.000.000 Rol și revenirea la situaţia anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului.
Prin sentinţa nr. 1489 din 2.12.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. A respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului.
Apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 76 din 2.02.2017 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
Instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.).
Aceasta, întrucât în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel.
Astfel, nu s-a răspuns susţinerilor referitoare la încălcarea, de către prima instanţă, a principiilor fundamentale ale desfășurării procesului, prevăzute de art. 6, 7, 12, 20 şi 22 C.pr.civ., cu „trimitere directă la art. 22, care impunea obligaţia instanței să analizeze toate circumstanţele cauzei, inclusiv cerinţele echităţii şi bunei-credinţe”.
Dimpotrivă, instanţa se limitează la a aprecia că cererea de abţinere a judecătorului, căruia i-a fost repartizată cauza, nu reprezintă vreo recunoaştere a lipsei de imparţialitate, deşi formularea acesteia constituia o dovadă a faptului că magistratul a avut o temere în privinţa independenței şi imparţialităţii sale determinată de relaţiile de vecinătate cu pârâții, neînlăturate prin respingerea cererii, context în care şi o eventuală cerere de recuzare era neavenită, reclamantul neavând posibilitatea să facă cercetări în legătură cu relaţiile dintre magistrat şi intimaţi.
Prin această abordare a instanţei de apel, hotărârea este afectată de viciul nemotivării, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 CEDO, inclusiv a jurisprudenţei dezvoltate de instanţa europeană şi de cele naţionale sub acest aspect.
În realitate, instanţa a soluţionat litigiul reţinând că operează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, fără a proceda la o analiză a argumentelor şi solicitărilor reclamantului, contravenind în felul acesta şi jurisprudenţei Curţii europene (cauza Albina, cauza Lungoci, cauza Caracaş), care a sancţionat, din punct de vedere al nesocotirii art. 6 par. 1 CEDO, faptul că „nu a fost analizată de instanţe cea de-a doua acţiune, pe motiv că ar opera autoritatea de lucru judecat”.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi totodată, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C.pr.civ.).
Sub acest aspect, s-a arătat că, într-o motivare contradictorie, instanţa de apel apreciază că în ceea ce priveşte contraînscrisul „acesta este simultan cu contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între părţi”, ceea ce de drept justifică natura simulată a actului, pentru ca apoi să aprecieze, în mod contrar, că respectivul înscris nu mai poate fi luat în considerare întrucât a fost pronunţată ulterior sentinţa civilă nr. 5745 din 17.05.1996 a Judecătoriei sector 1 având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Aprecierea făcută de instanţa de apel, în sensul că prin continuarea procesului de către pârât în dosarul nr. x/1995 al Judecătoriei sector 1 (cel în care s-a pronunţat sentinţa menţionată anterior) au fost înlăturate efectele actului secret, excede cadrului judecăţii, având în vedere menţiunea expresă din contraînscris, conform căreia „actul de vânzare-cumpărare este fictiv chiar în situaţia în care se va pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare”.
Instanţa nu a respectat principiul disponibilităţii, întrucât a fost învestită să constate simulaţia actului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996, pronunţându-se, în schimb, pe excepţia puterii de lucru judecat, urmare a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.pr.civ.).
Ambele instanţe de fond au nesocotit, prin soluţiile adoptate, voinţa reală a părţilor de la momentul încheierii actelor juridice, cea care atesta, fără dubiu, existenţa simulaţiei sub forma caracterului fictiv al contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din București şi al contractului de împrumut, fiind întrunite condiţiile art. 1289 şi art. 1175 C.civ., rezultate în mod evident din cronologia faptelor şi acţiunilor.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată s-a încheiat la 01.02.1996, la sediul executorului judecătoresc, la aceeaşi dată încheindu-se şi contraînscrisul în conţinutul căruia Slăvescu Dumitru recunoaşte că vânzarea este fictivă, că nu a plătit niciun preţ şi că va rămâne astfel, indiferent de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Îndeplinirea condiţiilor simulaţiei era demonstrată, de asemenea, şi de celelalte înscrisuri, respectiv: „dovada” prin care B. recunoaşte că A. nu îi datorează nicio sumă de bani şi „declaraţia” conform căreia B. recunoaște că imobilul, care constituie obiectul litigiului cu A. aparţine acestuia din urmă, obligându-se să facă toate actele de transfer a dreptului de proprietate asupra bunului în termen de 6 luni de la data la care îi va reveni formal proprietatea.
În ce priveşte caracterul fictiv al împrumutului, acesta rezultă din chitanţele redactate şi semnate tot de către intimat, prin care acesta arată că, la rândul său, a împrumutat suma de 15 milioane lei de la numitul D. (chitanţă datată la 01.08.1991) şi ulterior, suma de 30 milioane lei (chitanţă datată 10.04.1994).
Aşadar, s-a arătat că actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 01.02.1996, în faţa executorului judecătoresc, constituie actul public de natură a crea o situaţie juridică aparentă, în timp ce contraînscrisul este actul secret şi atestă adevărata manifestare de voinţă a părţilor, iar statuarea în sens contrar a instanţei de apel nesocoteşte dispoziţiile art. 1175 C.civ. referitoare la simulaţie.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Critica, referitoare la nesocotirea principiilor desfăşurării procesului, are caracter nefondat.
Formulată în mod confuz, susţinerea privind incidenţa art. 488 pct. 5 C.pr.civ., se bazează pe o enumerare a regulilor înscrise în art. 6, 7, 12, 20 şi 22 C.pr.civ., vizând procedura echitabilă, legalitatea, buna-credinţă, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, fără să arate în mod punctual în ce fel modalitatea de desfăşurare a judecăţii ar fi adus atingere acestor principii.
În realitate, obiecţia părţii, care a putut fi identificată în legătură cu regulile fundamentale menţionate anterior, a vizat felul în care a fost soluţionat litigiul, dându-se eficienţă efectelor autorităţii de lucru judecat ale unei hotărâri judecătorești, fără a se mai analiza, cum pretinde recurentul, circumstanțele cauzei.
De aici, concluzia a fost aceea a nesocotirii procedurii echitabile, a legalităţii şi bunei-credinţe, inclusiv a principiului rolului activ al judecătorului, cu referire inclusiv la jurisprudenţa instanţei europene identificată de parte.
În fapt, toate aceste aspecte concretizează nemulţumirea părţii în legătură cu modalitatea de rezolvare a raportului juridic litigios, fără a releva însă, încălcări ale principiilor desfăşurării procesului civil, apte să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.
În privinţa consecinţelor formulării cererii de abţinere de către judecătorul cauzei la instanţa de fond, acestea nu constau, cum eronat pretinde recurentul, într-o prezumţie de lipsă de imparţialitate, care nu a fost înlăturată prin respingerea cererii.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel reţine corect că judecătorul aflat în situaţia formulării unei cereri de abţinere nu recunoaşte, în mod implicit, că ar fi lipsit de imparţialitate, ci doar că ar putea fi incidente în ce-l priveşte, cazuri de incompatibilitate din cele enumerate de art. 42 C.pr.civ.
Tocmai de aceea, nu este suficientă, pentru a se retrage de la judecată, simpla formulare a cererii de abţinere, ci este necesar ca ea să fie judecată de un alt complet (art. 50, 51 C.pr.civ.) care poate aprecia în sens contrar.
Cum în cauză soluţia pronunţată a fost de respingere a cererii de abţinere, completul căruia i-a fost repartizată cauza a rămas legal învestit.
Instanţa de apel a reţinut corect că, în situaţia în care ar fi avut propria îndoială legată de obiectivitatea judecătorului, reclamantul putea să recurgă la instituţia recuzării şi să fundamenteze cererea pe propriile argumente.
Criticile referitoare la motivarea hotărârii din apel au caracter fondat, în primul rând, în partea referitoare la contrarietatea considerentelor.
Astfel, după ce defineşte, în mod corect, simulaţia ca reprezentând operaţiunea juridică bazată pe existenţa concomitentă a unor înscrisuri cu conţinut juridic diferit (public şi secret), analizând succesiunea actelor încheiate de părţi, instanţa de apel constată îndeplinită această simultaneitate, care consemnează totodată realităţi juridice diferite, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996 şi a contraînscrisului din aceeaşi dată, care afirmă că vânzarea este fictivă și va rămâne astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
Cu toate acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de „contraînscris” a actului olograf din 01.02.1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării consemnate în chitanţa sub semnătură privată din aceeaşi dată, instanţa de apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la simulaţie, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri menţionate s-a pronunţat o hotărâre judecătorească (sentinţa nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voinţa părţilor a fost consolidată în acest sens.
Opunând, în continuare, efectul autorităţii de lucru judecat al sentinţei menţionate, instanța de apel a arătat că părţile nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea rezultată din hotărârea respectivă.
Raţionamentul instanţei este eronat, bazându-se pe o contradicţie intrinsecă, ce neagă însuşi mecanismul simulaţiei, ca operaţiune juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre părţi.
Astfel, ceea ce stă la baza simulaţiei, în forma fictivităţii actului public, (cum s-a invocat în speţă) este existenţa unui act aparent în care voinţa părţilor este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistenţa, în realitate, a convenţiei publice.
Această operaţiune juridică este distinctă de situaţia în care părţile încheie mai întâi un act public şi ulterior, perfectează un contract secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta,
ambele contracte corespund voinţei reale a părţilor, aşa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.
Or, în speţă, instanţa de apel a considerat încetate efectele simulaţiei pentru că a fost pronunţată o hotărâre judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de convenţia publică a părţilor, de vânzare-cumpărare.
În felul acesta, termenii simulaţiei nu s-au modificat însă, întrucât actul secret („contraînscrisul” din 01.02.1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părţi şi producător de efecte juridice.
Contrar propriei statuări în legătură cu valoarea de „contraînscris” a actului olograf, instanţa de apel consideră că voinţa juridică şi raporturile dintre părţi s-au schimbat urmare a pronunţării sentinţei nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, întrucât „a fost consolidată voinţa acestora, în sensul vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat vreun impediment în el proces”.
De fapt, ceea ce s-a consolidat prin pronunţarea respectivei hotărâri a fost doar voinţa din actul public al părţilor (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia faţă de terţi (cei cărora nu le putea fi opusă situaţia juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înţelegerea secretă.
Faptul că nu a existat, cum reţine instanţa de apel, niciun impediment la pronunţarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din prezentul proces nu s-a opus, din poziția de pârât în acel dosar, admiterii acţiunii) nu poate avea semnificaţia reţinută în considerentele deciziei atacate, a modificării voinţei părţilor faţă de cea consemnată în înţelegerea secretă a părţilor.
În realitate, singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulaţiei este convenţia secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificaţia modificării înţelegerii iniţiale, ci a disimulării realităţii.
Or, potrivit contraînscrisului, vânzarea era fictivă şi rămânea astfel, conform celor inserate în conținutul său, indiferent de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic (ceea ce înseamnă că părţile anticipau la acel moment şi finalizarea judecăţii în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1).
Invocarea „impedimentului” la pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze de actul secret, adică să devoaleze însăşi operaţiunea simulaţiei.
Aşadar, reţinând că un act public al părţilor poate modifica actul secret, instanţa de apel foloseşte un argument greşit, care contrazice însăşi simulaţia, a cărei incidenţă o constatase, prin referirea la contraînscrisul simultan cu convenţia de vânzare din 01.02.1996.
De asemenea, este greşit raţionamentul potrivit căruia, fiind pronunţată, la solicitarea părților, o hotărâre ce constată convenția lor de vânzare-cumpărare, înseamnă că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice şi nici reevaluarea acestora.
Pe de o parte, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre
judecătorească trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicţionale proprii ale instanţei, bazate pe analiza probelor administrate şi pe dezbaterile contradictorii ale părţilor în cadrul procesului.
Or, sentinţa menţionată nu a făcut decât constate existenţa unei convenţii a părţilor şi să dea forma de act autentic acesteia (prin pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic), fiind o situație similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei tranzacții (și când reluarea litigiului nu este împiedicată de exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae, adică de efectul convenției consemnate în hotărârea judecătorească).
Pe de altă parte, o hotărâre exprimă adevărul şi realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate judecăţii, fiind cunoscut că există şi procese simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între părţi.
Aşadar, este posibil ca anterior sesizării instanţei părţile să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele (acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să pună capăt în realitate, unei convenţii simulate a acestora.
Or, aceste aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanţa de apel, având în vedere şi faptul că intimatul nu a negat şi nu a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaşte caracterul fictiv al vânzării-cumpărării.
De asemenea, tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale cărora le-a pus capăt sentinţa civilă nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, instanţa de apel trebuia să analizeze importanţa şi efectele declaraţiei olografe date de pârât prin care acesta recunoaşte că „imobilul situat în Bucureşti aparţine de fapt, familiei A.”.
Deşi această declaraţie este nedatată, ea face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 şi la sentinţa civilă nr. 5745 din 17.05.1996 – ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să ţină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparţine altcuiva).
În consecinţă, potrivit celor expuse, se va constata caracterul întemeiat al criticilor formulate, atât în privinţa caracterului contradictoriu al considerentelor, cât şi al nemotivării soluţiei pe aspectele de fond ale simulaţiei invocate, căreia instanța îi opune în mod greşit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, susţinând că nu se mai poate pretinde o reevaluare a raporturilor juridice dintre părţi decât cu încălcarea efectelor respectivei hotărâri.
În privinţa contrarietăţii considerentelor, s-a constatat că instanţa de apel identifică elementele simulaţiei vânzării-cumpărării, pentru ca ulterior să înlăture efectele acesteia doar pe motiv că a intervenit o hotărâre judecătorească în raporturile dintre părţi, fără să analizeze în concret, în acord cu exigenţele şi mecanismul simulării, dacă un act secret poate fi modificat de un act public (hotărârea judecătorească) ce nu face decât să dubleze convenţia publică a părţilor (dând formă autentică vânzării-cumpărării).
Totodată, opunând autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5745/1996, instanţa de apel opreşte analiza şi raţionamentul juridic cu privire la simulaţie, susţinând că nicio reevaluare nu mai este posibilă, fără să verifice susţinerile părţii cu privire la disimularea acestor raporturi, care poate fi extinsă şi pe plan procesual, ignorând elemente probatorii care configurau o anumită poziţie a intimatului-pârât (chiar şi după finalizarea judecăţii prin hotărârea ale cărei efecte, de autoritate de lucru judecat, le reţine instanţa).
Ca atare, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., care, coroborat cu art. 497 C.pr.civ., vor impune soluţia de casare cu trimitere.
La reluarea judecăţii, instanţa de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluţia dată cererii privind simulaţia vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți.
În privinţa simulaţiei împrumutului, instanţa de apel a reţinut că nu s-au depus dovezi care să valoreze contraînscrisuri, faţă de datele menţionate ca fiind cele ale intervenirii acestui contrat (1 august 1991 și respectiv, 10 aprilie 1994).
Prin motivele de recurs, reclamantul nu a combătut aceste constatări ale instanţei, ci doar a făcut referire la chitanţele „care sunt semnate şi redactate de către intimat”, unde acesta arată că, la rândul lui, a împrumutat sumele de 15 milioane lei şi respectiv, 30 milioane lei”, arătând că din acestea ar rezulta caracterul fictiv al operaţiunii.
Or, nu s-a arătat în raport cu ce act secret ar rezulta caracterul aparent (şi fictiv) al acestor chitanţe, act secret care să fi fost nesocotit de către instanţă şi ca atare, operaţiunea simulării să fi rămas neidentificată în mod greșit, aşa încât criticile pe acest aspect au fost găsite nefondate.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul-reclamant, ele urmează să fie avute în vedere de instanța de rejudecare și să fie evaluate în funcție de soluția finală care se va da litigiului, când se va analiza situația de parte căzută în pretenții și culpa procesuală, ca temei al obligării la plata acestora.