Plângere împotriva încheierii de respingere a contestației privind tergiversarea procesului. Cereri de intervenție accesorie formulate după momentul deschiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Analizarea admisibilității de către instanța de judecată. Nelegalitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Contestația privind tergiversarea procesului
Index alfabetic : proces echitabil
- intervenție accesorie
- termen optim și previzibil
C.proc.civ., art. 6, art. 63, art. 237 – 238, art. 392 - 393
art. 482, art. 522, art. 525
Din momentul în care instanța a declarat deschise dezbaterile asupra fondului, acordând termen pentru a se pune concluzii, potrivit art. 392 C.pr.civ., singura măsură care mai putea determina amânarea judecății nu putea fi decât aceea legată de lăsarea dezbaterilor în continuare, conform art. 393 C.pr.civ. (dacă din lipsa timpului sau din alte motive întemeiate dezbaterile nu puteau fi declarate închise la același termen). Deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei are loc în momentul în care „părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat”, dându-se cuvântul părților „în ordinea și condițiile prevăzute de art. 216, pentru ca fiecare să-și susțină cererile și apărările formulate în proces”.
Rezultă că, anterior acestui moment, trebuie rezolvată orice chestiune prealabilă, legată de posibilele incidente, cereri, excepții procesuale, așa cum prevede expres art. 390 C.pr.civ., inclusiv completarea sau refacerea unor probe (art. 391 C.pr.civ.).
Ca atare, primind cererile de intervenție accesorie – ce pot fi examinate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ., în faza cercetării procesului, care este anterioară dezbaterilor în fond – și pronunțându-se asupra admisibilității, după ce a stabilit că se află în faza dezbaterilor în fond, instanța a nesocotit momentul procesual la care ajunsese procedura judiciară, cu încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil.
Secția I civilă, decizia nr. 70 din 17 ianuarie 2018
Prin cererea înregistrată la 5.12.2017 pe rolul Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă, petenta A. a formulat contestație la tergiversarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, invocând, în drept, dispozițiile art. 524 alin. (2), pct. 3 și 4 C.pr.civ.
În motivarea contestației, s-a arătat că pricina, aflată în faza procesuală a apelului, a suportat 17 termene de judecată după stabilirea de către instanță a stadiului procesual prev. de art. 392 C.pr.civ., în condițiile în care la termenul din data de 23.03.2016, Curtea de Apel București (pe rolul căreia se afla judecata la acel moment, anterior dispunerii primei strămutări), a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra cererilor de apel, fixând termen pentru dezbaterea fondului la data de 6.04.2016, când pentru apelanta-reclamantă s-au susținut concluziile pe fondul cauzei.
În același stadiu procesual – prevăzut de dispozițiile art. 392 C.pr.civ. – cauza a suportat 8 termene de judecată numai în fața Curții de Apel Ploiești (la care dosarul a fost strămutat), la termenul din data de 4.04.2017 această instanță statuând, încă o dată, că stadiul judecății este cel prevăzut de dispozițiile art. 482 rap. la art. 392 C.pr.civ., respectiv al deschiderii dezbaterilor asupra fondului apelurilor.
De asemenea, 5 termene de amânare – până la data soluționării contestației - au fost ocazionate de depunerea, în mod repetat, a unor cereri de intervenție accesorie.
În acest context, deși de aproape doi ani au fost deschise dezbaterile asupra fondului apelurilor, iar pentru reclamantă s-au pus concluzii în fond, întrucât instanța nu a luat măsurile procesuale adecvate, cauza a suferit amânări repetate, durata judecății fiind necunoscută și imposibil de determinat.
S-a susținut că modalitatea în care sunt primite și soluționate cererile de intervenție accesorie, inclusiv căile de atac declarate împotriva soluțiilor asupra acestora, care au atras și suspendarea asupra judecății fondului, sunt prejudiciabile pentru apelanta-reclamantă.
Începând cu data de 3.05.2017 – data primei cereri de intervenție accesorie – pentru cauza de față și pentru apelanta-reclamantă nu mai există niciun fel de previzibilitate cu privire la durata judecății, având în vedere că instanța nu analizează prioritar cerințele de ordine publică referitoare la condițiile de exercițiu a dreptului la acțiune, permițând unor persoane, care n-au nicio legătură cu litigiul, să intervină în cauză, situație care poate continua la nesfârșit.
O cercetare prealabilă a condițiilor de exercitare a acțiunii civile ar fi impus ca numai în situația în care nu erau incidente sancțiunile prev. de art. 40 C.pr.civ., instanța să poată dispune comunicarea cererilor de intervenție și apoi, discutarea asupra admisibilității acestora.
Prin măsurile procedurale dispuse până în prezent, instanța abdică de la obligativitatea de imparțialitate și nesocotește grav drepturile procesuale ce revin și celeilalte părți, pe care o obligă să participe la etape procesuale improprii (de ex., recursuri ale titularilor cererilor de intervenție accesorie respinse) și pentru care echilibrul procesual și echitatea judecății sunt compromise deplin.
Întrucât instanța a ales să soluționeze cererile de intervenție accesorie cu încălcarea normelor de ordine publică și nesocotirea repetată a unui mod echitabil, previzibil și optim de soluționare a litigiului dedus judecății, se impune ca în temeiul art. 524 alin. (4) C.pr.civ. să fie înlăturate aceste situații care provoacă neprocedural tergiversarea judecății pe fond a apelurilor.
Prin încheierea pronunțată la 11.12.2017, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, raportându-se la „actele și lucrările dosarului, dar și la dispozițiile legale incidente”, că nu există o tergiversare a soluționării dosarului întrucât măsurile dispuse se înscriu în prevederile legale.
Astfel, s-a constatat că la termenul din 3.05.2017, a fost formulată de SC B. SRL, cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantului-pârât-reclamant C. Instanța a dispus comunicarea cererii de intervenție, pe care apoi a respins-o, ca inadmisibilă, la termenul din 31.05.2017, acordând termen la 20.09.2017, în vederea exercitării și soluționării căii de atac a recursului împotriva soluției menționate.
De asemenea, la 20.09.2017, a fost formulată cerere de intervenție accesorie de către D. în favoarea apelantului-pârât E., fiind acordat termen la 7.11.2017, în vederea comunicării către părțile din proces.
La termenul de judecată din 7.11.2017, cererea de intervenție accesorie a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind acordat un nou termen la 12.12.2017, ca urmare a cererii D., în vederea exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii menționate.
A apreciat instanța că soluționarea acestor cereri de intervenție s-a făcut cu aplicarea dispozițiilor procedurale incidente, respectiv, art. 63 - 65 C.pr.civ., texte potrivit cărora, înainte de discutarea admisibilității în principiu, intervenția accesorie – care are doar natura juridică a unei apărări – se comunică părților.
Ulterior acestei comunicări se procedează la dezbaterea admisibilității în principiu, ocazie cu care se verifică și îndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, inclusiv condiția interesului propriu al intervenientului, prev. de art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 32 alin. (2) C.pr.civ.
În ce privește însă, calitatea procesuală a intervenientului, această condiție de exercițiu a acțiunii civile poate fi analizată exclusiv după momentul admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, în condițiile art. 65 C.pr.civ.
S-a concluzionat că dispozițiile procedurale impun instanței învestite cu soluționarea unei intervenții accesorii, mai întâi comunicarea cererii și după acea discutarea asupra admisibilității în principiu, ceea ce presupune inclusiv verificarea condițiilor de exercițiu a acțiunii, astfel că prin modalitatea de organizare a judecății și conformându-se normelor procedurale, instanța nu a tergiversat judecata cauzei.
Împotriva acestei încheieri a formulat plângere petenta A., care a solicitat să-i fie admisă contestația la tergiversarea procesului, cu consecința dispunerii măsurilor legale ce se impun pentru respectarea dreptului la soluționarea cauzei, aflate în stadiul procesual prev. de art. 392 C.pr.civ., într-un termen optim și previzibil.
S-a susținut că prin soluția pronunțată, instanța a ignorat obligativitatea de a asigura echitatea și rezonabilitatea procesuală recunoscută părții contestatoare, atât de normele interne procesuale, cât și de cele internaționale.
Aceasta, în contextul în care, deși de aproape doi ani au fost deschise dezbaterile asupra fondului apelurilor, iar pentru apelanta-reclamantă s-au susținut chiar concluzii pe fond, de peste 7 luni, începând cu termenul din 25.04.2017 cauza continuă să se afle în faza dezbaterilor doar pentru că instanța nu a luat măsurile procedurale în legătură cu cererile de intervenție accesorie.
Astfel, modalitatea în care s-au acordat termene pentru comunicarea acestor cereri, urmate de termene pentru analiza lor și apoi de respingere a intervențiilor ca inadmisibile, soluții procedurale generatoare de recursuri și suspendări ale judecății cauzei, sunt prejudiciabile pentru reclamantă.
Raportat la situația procesuală și evidența caracterului abuziv, ce are ca scop explicit încălcarea drepturilor procesuale ale contestatoarei, pentru cererile de intervenție accesorie depuse de persoane străine cauzei, prioritar, trebuia analizat, conform art. 482 coroborat cu art. 224 C.pr.civ., elementele de ordine publică privind aceste cereri de intervenție prin prisma îndeplinirii sau nu, a condițiilor de exercitare a acțiunii civile prev. de art. 32 C.pr.civ.
În speță, începând cu data de 3.05.2017 (data primei cereri de intervenție accesorie) nu mai există nicio previzibilitate cu privire la durata soluționării cauzei.
Instanța era obligată să cerceteze condițiile de exercitare a acțiunii civile și numai pentru cazul în care nu este aplicabil art. 40 C.pr.civ., cu sancțiunile reglementate de acesta, să procedeze la comunicarea cererilor de intervenție accesorie.
Aceasta întrucât legiuitorul a dorit să prevadă, într-o măsură rezonabilă, cerințele de exercitare a acțiunii civile în raport cu orice cerere, prin dispozițiile art. 32 C.pr.civ., pentru ca în mod specific, prin art. 61 C.pr.civ., să se refere la cererea de intervenție accesorie și procedura care urmează.
Analiza instanței de apel este una pur formală, generală și eliptică, neobservând că,
potrivit dispozițiilor legale, orice persoană are dreptul la soluționarea cauzei într-un termen optim și rezonabil.
În schimb, motivarea de respingere a contestației nu are nicio legătură cu rezonabilitatea invocată de contestatoare, prin încheierea pronunțată nerăspunzându-se unei realități procesuale și anume, de ce ar fi rezonabil ca o cauză în apel să treneze de doi ani în faza dezbaterilor în fond, având chiar concluzii susținute pe cererea de apel de către contestatoare.
A arătat petenta că nu poate fi neglijat rolul contestației privind tergiversarea procesului, impunându-se a fi privită ca pârghie necesară atunci când judecătorul cauzei nu mai oferă garanții suficiente, din care să rezulte că judecata cauzei are loc în mod echitabil, în termen optim și previzibil, ceea ce contravine inclusiv dispozițiilor art. 47 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care consacră în termeni clari dreptul la instanță, astfel: „orice persoană are dreptul ca a sa cauză să fie soluționată echitabil, public și într-un termen rezonabil de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prealabil prin lege”.
Totodată, în aplicarea principiului rolului activ și față de îndatorirea judecătorului de a dispune toate măsurile permise de lege pentru soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, instanța trebuie să dea prioritate principiului voinței interne a părților.
Or, celeritatea procesului nu este asigurată prin acordarea de termene de judecată față de fiecare înscris depus de persoane străine cauzei, când intenția reală a părților apelante-pârâte – în favoarea cărora se depun astfel de înscrisuri – este una certă de tergiversare și de folosire a textului legal în mod abuziv.
Analizând aspectele deduse judecății în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Rațiunea reglementării contestației la tergiversarea procesului a fost aceea de a asigura, în acord cu exigențele normelor europene și jurisprudența instanței de contencios european, dreptul părții la o procedură echitabilă, eficientă, desfășurată cu celeritate, prin sancționarea conduitelor procesuale care se îndepărtează de la aceste rigori.
A fost motivul pentru care, alături de prevederea expresă a îndatoririi judecătorului de a estima durata cercetării procesului (art. 238 C.pr.civ.), legiuitorul a reglementat și această procedură, a contestației privind tergiversarea procesului, ca o aplicație a dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, consacrat la nivel de principiu prin prevederile art. 6 C.pr.civ. (o aplicare, la rândul său, a art. 6 par. 1 CEDO).
În speță, contestând modalitatea de desfășurare a judecății, petenta a susținut că este în afara oricărei rezonabilități și predictibilități a actului de justiție, modalitatea în care se desfășoară procesul, aflat în faza judecății apelului, în condițiile în care la termenul din 23.03.2016 s-au declarat deschise dezbaterile asupra fondului, la termenul acordat în acest sens [conform art. 244 alin. (2) C.pr.civ.] la 6.04.2016, fiind puse concluzii în fond doar de către apelanta-reclamantă, întrucât apelantul pârât reclamant C. a formulat cerere de recuzare a completului.
De la acest moment al judecății, procedura judiciară nu a mai avansat, un factor important în temporizarea soluționării cauzei fiind cererile de intervenție accesorie depuse în mod repetat în favoarea pârâților apelanți, de către terțe persoane, a căror intenție reală a fost doar de tergiversare a judecății.
Verificându-se aceste aspecte, se constată că, într-adevăr, la data de 23.03.2016, instanța de apel a declarat deschise dezbaterile asupra fondului, acordând termen pentru a se pune concluzii la 6.04.2016, astfel încât, potrivit art. 392 C.pr.civ., din acest moment procesual, singura măsură care mai putea determina amânarea judecății nu putea fi decât aceea legată de lăsarea dezbaterilor în continuare, conform art. 393 C.pr.civ. (dacă din lipsa timpului sau din alte motive întemeiate dezbaterile nu puteau fi declarate închise la același termen).
De aceea, toate amânările ulterioare acordate de instanță au nesocotit dispozițiile legale menționate, situând procedura judiciară în afara previzibilității, caracterului optim și rezonabil al judecății.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât la termenele din 4.04.2017, respectiv 25.04.2017, Curtea de Apel Ploiești a constatat încă o dată, că stadiul procesual (rezultat din efectele încheierii din 6.04.2016 a Curții de Apel București și din felul în care fuseseră menținute actele procedurale ale instanței prin cele două încheieri de strămutare dispuse în cauză) este cel dat de dispozițiile art. 392 C.pr.civ., respectiv cel al deschiderii dezbaterii asupra fondului și că asupra acestuia nu mai poate reveni (cenzurând ca atare solicitarea de probatorii).
Nesocotindu-și propriile statuări, instanța de apel a revenit în mod implicit asupra acestora, încălcând prevederile art. 392 C.pr.civ., atunci când ulterior a primit cereri de intervenție accesorie la dosar, discutând asupra acestora, pronunțându-se asupra admisibilității, suspendând judecata pentru soluționarea recursurilor împotriva încheierilor pronunțate asupra intervențiilor.
În felul acesta, s-a temporizat de o manieră nepermisă procedural judecata, a cărei finalitate este lipsită de orice previzibilitate, față de repetarea cererilor de intervenție accesorie la fiecare termen de judecată acordat (cu toată procedura aferentă, inclusiv înaintarea în calea de atac și suspendarea judecății, până la soluționarea recursurilor exercitate).
Or, potrivit art. 392 C.pr.civ., a cărei incidență în cauză a fost stabilită de instanța de apel, deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei are loc în momentul în care „părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat”, dându-se cuvântul părților „în ordinea și condițiile prevăzute de art. 216, pentru ca fiecare să-și susțină cererile și apărările formulate în proces”.
Rezultă că anterior acestui moment trebuie rezolvată orice chestiune prealabilă, legată de posibilele incidente (caracter incidental având și intervenția accesorie), cererile, excepțiile procesuale, apărările părților, așa cum prevede expres art. 390 C.pr.civ., inclusiv completarea sau refacerea unor probe (art. 391 C.pr.civ.).
Ca atare, primind cereri de intervenție accesorie după ce a stabilit că se află în faza
dezbaterilor în fond, instanța a nesocotit momentul procesual la care ajunsese procedura judiciară, temporizând sine die finalizarea acesteia.
Este evident că în faza dezbaterilor în fond, cadrul procesual nu mai poate fi extins prin intervenirea unor terțe persoane și nici nu pot fi administrate probe suplimentare față de cele administrate deja în faza cercetării prealabile.
Dispozițiile art. 63 alin. (2) C.pr.civ., conform cărora „intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecății” nu pot fi înțelese decât în corelare cu normele procedurale care reglementează diferitele etape ale judecății și care statuează asupra măsurilor pe care le poate dispune instanța, respectiv asupra drepturilor și obligațiilor ce revin părților.
Astfel, cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane pot fi examinate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ., în faza cercetării procesului, care este anterioară dezbaterilor în fond.
Acesta este de altfel, regimul oricăror alte cereri, excepții procesuale, apărări, incidente, care pot fi formulate și aduse în dezbaterea contradictorie a părților anterior deschiderii dezbaterilor în fond (art. 390 C.pr.civ.), tocmai pentru că nu se poate trece într-o astfel de etapă a judecății decât în momentul în care s-a finalizat cercetarea prealabilă, căreia îi sunt compatibile verificările pe aspectele menționate.
Prevederile art. 63 alin. (2) C.pr.civ., stabilind momentul până la care poate fi formulată cererea de intervenție accesorie, nu se referă la „închiderea dezbaterilor în fond” (în sensul art. 394 C.pr.civ.), ci la „închiderea dezbaterilor” adecvate etapei procesuale în care poate fi formulată această cerere, în acord cu prevederile art. 237 și art. 390 C.pr.civ., respectiv, în faza cercetării prealabile.
Confundând „închiderea dezbaterilor în fond” cu „închiderea dezbaterilor” aferente cercetării prealabile a procesului, instanța de apel a luat măsuri procedurale inadecvate și contrare dispozițiilor art.392-394 C.pr.civ., cele care reglementează stadiul procesual pe care instanța însăși îl reconfirmase prin două încheieri de ședință (din 4.04.2017, respectiv 25.04.2017) și care permiteau ca singura dispoziție de amânare a judecății să fie doar aceea determinată de lăsarea dezbaterilor în continuare (pentru lipsă de timp sau alte motive temeinice, în sensul art. 393 C.pr.civ.).
În felul acesta, judecata a devenit lipsită de orice predictibilitate, fiind afectat dreptul la un proces echitabil și în termen optim, statuat la nivel de principiu prin prevederile art. 6 C.pr.civ.
Sub acest aspect, al duratei procedurii, al lipsei rezonabilității procesuale, invocate de către petentă – în contextul în care cauza în apel trenează în faza dezbaterilor în fond încă din 23.04.2016 – contestația la tergiversarea procesului trebuia apreciată ca întemeiată, soluția în sens
contrar a instanței de apel fiind eronată.
Față de aceste elemente, care s-au impus analizei cu prioritate, vizând nesocotirea, în sine, a duratei rezonabile a procedurii judiciare, celelalte împrejurări referitoare la modalitatea în care au fost primite, comunicate, discutate cererile de intervenție accesorie au caracter subsecvent celei referitoare la imposibilitatea formulării lor în această etapă a judecății.
De aceea, nu se impune verificării jurisdicționale maniera în care instanța a procedat la analiza condițiilor acestor cereri (respectiv, dacă trebuiau verificate condițiile generale ale oricărei cereri, prioritar celor speciale) câtă vreme, așa cum s-a arătat, potrivit art. 392 C.pr.civ., astfel de cereri, ca de altfel, de orice altă natură, nu mai puteau fi primite.
Limitându-se la analiza normelor de procedură referitoare la formularea și admisibilitatea cererii de intervenție accesorie, instanța de apel ignoră, pe de o parte, stadiul judecății în care au fost cererile formulate, iar pe de altă parte, omite faptul că prin contestația promovată, petenta a dedus judecății, deopotrivă, prelungirea nejustificată și imprevizibilă a unei judecăți aflate în faza dezbaterilor în fond asupra apelurilor, nu doar modalitatea în care au fost gestionate intervențiile accesorii depuse la dosar după deschiderea dezbaterilor în fond.
Verificând numai dacă au fost respectate normele procedurale ale depunerii unor astfel de cereri și concluzionând în sens afirmativ, Curtea de Apel nesocotește, așa cum se arată prin contestație, realitatea procesuală a dosarului, aflat în faza dezbaterilor în fond de aproape doi ani, lipsit de orice predictibilitate (deși potrivit art. 482 cu referire la art. 238 C.pr.civ., instanța este obligată să estimeze durata procesului, astfel încât acesta să se desfășoare într-un termen optim și previzibil).
Or, nicio previziune în legătură cu finalizarea judecății nu poate fi făcută, în condițiile în care, în mod repetat, la termenele acordate după deschiderea dezbaterilor în fond, s-au depus cereri de intervenție accesorie (în prezent, dosarul fiind suspendat pentru soluționarea recursului declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a unei astfel de intervenții).
În consecință, văzând că prin modalitatea de organizare a judecății, nesocotindu-și propriile dispoziții, instanța de apel a încălcat dreptul la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, în temeiul art. 525 alin. (2) C.pr.civ., coroborat cu art. 522 alin. (1) și (2) pct. 4 C.pr.civ., Înalta Curte va admite plângerea formulată și va anula încheierea dată în contestația la tergiversarea procesului.
În baza art. 525 alin. (2) C.pr.civ., Înalta Curte va dispune ca instanța de apel să ia măsurile legale care se impun, adecvate stadiului procesual în care se află, așa cum a fost el stabilit prin încheierile din 4.04.2017 și 25.04.2017, cel prevăzut de art. 482 cu referire la art. 392 C.pr.civ. și să continue acordarea
cuvântului părților asupra fondurilor apelurilor exercitate în cauză.