Accident rutier. Acțiune în despăgubiri formulată împotriva Fondului de garantare a asiguraților. Caracterul procedurii prealabile
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : societate de asigurare
- insolvență
- accident auto
- inadmisibilitate
- procedură prealabilă
Legea nr. 213/2015, art. 13, art. 14
Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, art. 20
Procedura care se desfăşoară în faţa Fondului de garantare a asiguraților este o procedură administrativă și nu una jurisdicţională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent și terț față de părțile procedurii) ca să aibă caracter facultativ – în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie.
Fondul de garantare a asiguraţilor este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, având ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători faţă de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile. În cadrul acestei proceduri, Fondul se pronunţă deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale şi morale, asemănător situaţiei în care asupra acestora s-ar fi pronunţat asigurătorul (intrat în procedura falimentului), cu observarea condiţiilor rezultate din contractele de asigurare, iar ulterior epuizării procedurii prealabile, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei organului administrativ partea interesată are deschisă calea contestaţiei în instanţă.
Secția I civilă, decizia nr. 2174 din 30 mai 2018
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 30.08.2016, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., SC C. SA, prin lichidator judiciar şi Fondul de garantare a asiguraţilor, obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 1.393.514,65 lei reprezentând despăgubiri civile, compusă din 43.514,65 lei daune materiale şi 1.350.000 lei daune morale, ca urmare a agravării prejudiciului produs prin accidentul auto provocat de numitul B., la data de 12.04.2011.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1381 şi urm. C.civ.
Prin încheierea din 23.02.2017, Tribunalul Bihor, Secţia a II-a civilă a constatat suspendarea de drept a cauzei faţă de pârâta C. SA, societate aflată în insolvenţă.
Prin sentinţa nr. 129/LP din 29.06.2017, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Fondul de garantare a asiguraților. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraților și cu intervenientul forţat B. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 18.630,83 lei reprezentând daune materiale, respectiv 10.000 euro sau contravaloarea acestei sume în lei la data plăţii, reprezentând daune morale cauzate în urma accidentului rutier din data de 12.04.2011. A respins restul pretenţiilor formulate.
Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 351/C-A din 14.11.2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. A admis apelul pârâtului Fondul de garantare a asiguraţilor împotriva încheierii din 23.02.2017 şi a sentinţei nr. 129/LP din 29.06.2017 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor şi intervenientul forţat B.
Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, care instituie o procedură prealabilă pentru plata oricărei despăgubiri pe care Fondul o datorează unui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare, procedură neurmată de către reclamantă.
Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În prealabil, a considerat ca fiind admisibil recursul prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Prin criticile subsumate pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., reclamanta a apreciat că instanţa de apel nu a analizat efectiv niciuna din apărările deduse judecății prin întâmpinarea depusă în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate.
A arătat astfel, că prin întâmpinarea formulată a susţinut că procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 este una facultativă, însă instanţa de apel nu a motivat referitor la această apărare, mulţumindu-se doar să redea procedura şi fără a răspunde argumentelor întemeiate pe art. 14 alin.(1) din Legea nr. 213/2015, respectiv, art. 20 alin.(1) din Norma nr. 16/2015.
Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 şi 5 C.proc.civ., reclamanta a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material conținute de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma nr. 16/2015 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, în sensul în care a reţinut ca fiind obligatorie procedura prevăzută de aceste acte normative, deși ea are caracter facultativ.
A arătat recurenta, că normele sunt de drept material și nu de drept procedural, pentru simplul motiv că vizează o procedură administrativă exterioară Codului de procedură civilă.
Cu toate acestea, în măsura în care instanța supremă ar considera că este vorba despre o normă de procedură, devine incident motivul prev. de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., deoarece instanța de fond a încălcat reguli de procedură care atrag sancțiunea nulității hotărârii, atunci când a constatat caracterul inadmisibil al acțiunii.
Pe fondul criticii, recurenta-reclamantă a susținut că respectiva procedură este una jurisdicţională, având în vedere că reprezentanţii Fondului sunt cei care stabilesc cuantumul despăgubirilor.
Pe de altă parte, s-a susținut că procedura este facultativă, deoarece art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 impun ca, alături de cererea tip, să se depună înscrisuri justificative din care să rezulte cuantumul sumelor solicitate.
Or, din interpretarea textelor legale incidente rezultă că respectiva procedură se aplică numai în situaţia în care creditorul de asigurări deţine, fie înscrisuri cu privire la daunele materiale (facturi, contracte, chitanţe, etc.), fie un titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească cu privire la despăgubirile morale şi la eventuale daune materiale.
Altfel, a arătat recurenta, ar însemna ca angajaţii Fondului să stabilească întinderea și cuantumul daunelor morale, ceea ce nu poate să fi fost avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării respectivelor texte.
S-ar ajunge, în felul acesta, la situaţia în care nu s-ar putea apela nici la instanţele de judecată pentru că Fondul nu are calitate, iar cererea împotriva asigurătorului în faliment ar fi suspendată şi nici nu s-ar putea urma procedura specială pentru că este evident că un organ administrativ nu are cum să cuantifice despăgubiri morale, aceasta fiind atribuţia exclusivă a instanţei de judecată.
Nu în ultimul rând, în susţinerea interpretării potrivit căreia procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 este facultativă, iar Fondul de garantare a asiguraţilor nu are competenţa de a stabili daune morale, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv noua lege cadru a asiguraţilor RCA.
A mai arătat că o interpretare contrară ar nega însuşi dreptul de acces la justiţie al reclamantei, transformând dreptul la un proces echitabil într-unul teoretic şi iluzoriu.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- Referirea asupra admisibilităţii căii de atac a recursului prin trimitere la decizia Curții
Constituționale nr. 369/2017 este lipsită de pertinență raportat la datele concrete ale speței.
Aşa cum s-a menţionat în conţinutul raportului asupra admisibilităţii în principiu, calea de atac a recursului împotriva deciziei din apel este deschisă, în funcţie de obiectul pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă (de peste 1 milion lei), ceea ce face să fie lipsită de incidenţă decizia instanţei de contencios constituţional, cea care a analizat constituţionalitatea dispoziţiei referitoare la excluderea acestei căi de atac în litigii de până la 1 milion lei inclusiv.
- Este lipsită de fundament critica privind nemotivarea hotărârii (art. 488 pct. 6 C.pr.civ.) întrucât instanța de apel nu ar fi răspuns argumentelor reclamantei privitoare la caracterul facultativ al procedurii.
În realitate, întreaga construcţie juridică pe care se fundamentează soluţia din apel este referitoare la caracterul obligatoriu al acestei proceduri, în absenţa parcurgerii căreia acţiunea în instanţă este inadmisibilă.
Or, afirmarea şi argumentarea caracterului obligatoriu neagă ipoteza avansată de către reclamantă, chiar dacă nu se arată în mod explicit că este în combaterea raţionamentului acesteia, având în vedere că în drept, potrivit argumentului de interpretare logică a contrario, „cine afirmă ceva neagă contrariul a ceea ce afirmă” (qui dicit de uno, negat de altero sau tertium non datur).
- Susţinerea unei aplicări greşite a prevederilor de drept material din Legea nr. 213/2015, respectiv a Normei nr. 16/2015, cu consecinţa caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, a fost încadrată de recurentă deopotrivă, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C.pr.civ.
Această circumstanţiere a aceloraşi critici în cele două motive de recurs s-a datorat pe de o parte, aprecierii recurentei că ar fi vorba de norme de drept material şi nu de drept procedural deoarece vizează „o procedură administrativă exterioară Codului de procedură civilă” şi pe de altă parte, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs ca, în ipoteza în care consideră că este vorba de norme procedurale, să reţină sancţiunea nulităţii hotărârii, ca urmare a înlăturării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
În ce priveşte natura normelor a căror nesocotire se invocă, întrucât vizează reguli de desfăşurare a unei proceduri în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins, Înalta Curte constată că este vorba de norme de procedură, fiind fără relevanţă faptul că sediul acestora nu se regăseşte în Codul de procedură civilă.
Aceasta întrucât împrejurarea că normele cuprinse în Codul de procedură civilă au caracter general şi constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C.pr.civ.] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc şi în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C.pr.civ. „dispoziţiile prezentului cod de aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare”].
De aceea, susţinerea încălcării unor norme procedurale – indiferent de locul situării
acestora, în Codul de procedură civilă sau în alte legi speciale – se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., dar critica are caracter nefondat.
Astfel, recurenta afirmă că, în speță, procedura prealabilă este una jurisdicţională şi facultativă, având în vedere că potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, alături de cererea tip trebuie să se depună înscrisuri justificative din care să rezulte cuantumul sumelor solicitate, ceea ce înseamnă că reprezentanţii Fondului sunt cei care stabilesc cuantumul despăgubirilor.
În realitate, procedura care se desfăşoară în faţa Fondului nu este una jurisdicţională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent și terț față de părțile procedurii) ca să aibă caracter facultativ – în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie – ci este o procedură administrativă.
Fondul de garantare a asiguraţilor este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, având ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători faţă de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii
administrative prealabile, iar nu uneia jurisdicţionale.
Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, iar pentru încasarea despăgubirilor, persoana care se consideră titularul unui drept de creanţă de asigurări trebuie să formuleze cerere – tip de plată însoţită de înscrisuri justificative [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 20 Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor], ceea ce exclude o procedură bazată pe contradictorialitatea dezbaterilor specifică activității organului jurisdicțional.
De altfel, recurenta-reclamantă este inconsecventă în susţinerile ei întrucât pe de o parte, afirmă natura jurisdicţională a acestei proceduri pentru a trage concluzia caracterului ei facultativ (şi deci, lipsa obligativităţii parcurgerii) şi pe de altă parte, afirmă că în ipoteza admiterii posibilităţii Fondului de a evalua şi a se pronunţa asupra despăgubirilor morale, aceasta ar însemna recunoaşterea unor atribuţii jurisdicţionale, care sunt rezervate exclusiv instanţei de judecată.
În realitate, în cadrul procedurii administrative prealabile, Fondul se pronunţă deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale şi morale (fără ca aceasta să însemne transferul unor atribuţii jurisdicţionale), asemănător situaţiei în care asupra acestora s-ar fi pronunţat asigurătorul (intrat în procedura falimentului).
În acest sens, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, menţionate anterior, stabilesc că Fondul efectuează plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări „ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă”.
Aşadar, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraţilor nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 „Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM”), în ce priveşte plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea aceloraşi condiţii rezultate din contractele de asigurare (inclusiv privitoare la eventuale despăgubiri morale, în măsura în care riscul asigurat a privit şi această formă de reparaţie).
Contrar susţinerii recurentei, dovedirea daunelor morale în această procedură nu se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătoreşti, ci, în sensul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe temeiul înscrisurilor justificative de care se poate prevala partea (certificate medicale referitoare la numărul de zile de spitalizare, la natura diagnosticului medical, ce poate releva o anumită gravitate a bolii ori a leziunilor, etc.).
- Nici trimiterea pe care o face recurenta-reclamantă la dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, ca demonstrând caracterul facultativ al procedurii prealabile, nu se constituie într-un argument valid pentru susţinerea acestei teze, pe de o parte deoarece textul reglementa soluţionarea cererii de despăgubiri de către asigurătorul RCA, pe de altă parte, pentru că respectiva normă a fost abrogată (împreună cu întreaga Ordonanţă de urgenţă), prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.
- De asemenea, este eronată susţinerea că acceptarea caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, ar nega dreptul de acces la justiţie al reclamantei, transformând dreptul la un proces echitabil într-unul teoretic şi iluzoriu.
Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 „în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație”.
Aşadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.
Că o astfel de procedură nu poate reprezenta o îngrădire a dreptului de acces la instanţă, a reţinut corect Curtea de apel şi cu trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 28.02.2017, conform căreia legea specială instituie o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, care nu poate aduce eo ipso, atingere dreptului de acces liber la instanţă.
Aceasta întrucât ulterior epuizării procedurii prealabile partea interesată are deschisă calea contestaţiei în instanţă şi, totodată, prevederile art. 21 din Constituţie nu interzic existenţa unei astfel de proceduri prealabile şi nici obligativitatea acesteia.
În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Astfel, potrivit Curţii europene, imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţie, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 par. 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, par.51).
Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un „tribunal” în sensul convenţiei [cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015].
Pentru toate considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul a fost respins.