Eroarea asupra normei extrapenale. Abuz în serviciu. Desfiinţarea unui înscris în cazul clasării
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
- eroarea asupra normei extrapenale
- abuz în serviciu
- desfiinţarea unui înscris în cazul clasării
C. pen., art. 30 alin. (4), art. 297, art. 308
C. proc. pen., art. 5491
1. Eroarea asupra normei extrapenale, cauză de neimputabilitate prevăzută în art. 30 alin. (4) C. pen., implică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a normei extrapenale de care depinde caracterul penal al faptei. Îndoiala nu echivalează cu eroarea asupra normei extrapenale, ci determină obligaţia subiectului activ de a nu acţiona în condiţiile unei cunoaşteri incerte a normei extrapenale.
2. Persoana care are calitatea de membru al consiliului director al unei asociaţii constituite în baza O. G. nr. 26/2000 are calitatea de persoană prevăzută în art. 308 alin. (1) C. pen. şi, în consecinţă, poate fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Fapta persoanei, care are calitatea de membru al consiliului director al unei asociaţii, de a încheia acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei - atribuţie reglementată expres în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000 -, prin încălcarea unei dispoziţii prevăzute în legislaţia primară ce reglementează o interdicţie de înstrăinare, cauzând o pagubă asociaţiei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. raportat la art. 308 C. pen.
3. În ipoteza în care, prin rechizitoriu, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor numai pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi a dispus clasarea cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, desfiinţarea înscrisurilor nu se poate realiza în procesul penal care are ca obiect infracţiunile de abuz în serviciu, ci în procedura de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, reglementată în art. 5491 C. proc. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 47/A din 1 martie 2018
Prin sentinţa nr. 353/PI din 5 mai 2017, Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală a dispus:
a) condamnarea inculpaţilor:
- A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), art. 76 alin. (1) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen., la 2 ani şi 9 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de 3 ani şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 2 ani, impunându-i ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile prevăzute în art. 93 alin. (1) şi (2) lit. d) C. pen. şi să presteze o muncă neremunerată timp de 60 de zile lucrătoare în folosul comunităţii şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.;
- B. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare (2 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b, art. 76 alin. 1 C. pen., art. 35 alin. 1 C. pen., art. 79 alin. 3 C. pen. şi art. 5 C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b, art. 76 alin. 1 C. pen., art. 79 alin. 3 C. pen. şi art. 5 C. pen.), cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de 3 ani şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 3 ani, impunându-i ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile prevăzute în art. 93 alin. (1) şi (2) lit. b) C. pen. şi să presteze o muncă neremunerată timp de 100 de zile lucrătoare în folosul comunităţii şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.;
- C. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare (2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută în art. 297 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 308 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b, art. 76 alin. 1 C. pen., art. 35 alin. 1 C. pen., art. 79 alin. 3 C. pen. şi art. 5 C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 48 alin. 1 C. pen. raportat la art. 297 alin. 1 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b, art. 76 alin. 1 C. pen., art. 79 alin. 3 C. pen. şi art. 5 C. pen.), cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de 3 ani şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 3 ani, impunându-i ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile prevăzute în art. 93 alin. (1) şi (2) lit. d) C. pen. şi să presteze o muncă neremunerată timp de 60 de zile lucrătoare în folosul comunităţii şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.;
b) stabilirea în sarcina inculpaţilor:
- D. a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 308 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), art. 76 alin. (1) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen., a cărei aplicare se amână pe un termen de 2 ani, impunându-i ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile prevăzute în art. 85 alin. (1) C. pen. şi să nu ocupe sau să nu exercite vreo funcţie de conducere sau administrare în cadrul Asociaţiei F. şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 404 alin. (3) C. proc. pen.;
- E. a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 308 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), art. 76 alin. (1) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen., a cărei aplicare se amână pe un termen de 2 ani, impunându-i ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile prevăzute în art. 85 alin. (1) C. pen. şi să nu ocupe sau să nu exercite vreo funcţie de conducere sau administrare în cadrul Asociaţiei F. şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 404 alin. (3) C. proc. pen.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art.19 C. proc. pen. raportat la art. 998, art. 999 C. civ. anterior, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Asociaţia F. şi a obligat pe inculpaţii B., C. şi E., în solidar, să-i plătească echivalentul în lei a sumei de 212.138 euro, reprezentând diferenţă valoare terenuri înstrăinate, precum şi de partea civilă Asociaţia G. şi a obligat pe inculpatul A. să-i plătească suma de 1.253.677,09 lei, reprezentând debite şi sancţiuni multianuale recuperate de către A.P.I.A. de la aceasta.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins solicitarea procurorului de anulare a înscrisurilor falsificate cu privire la Asociaţia F. şi Asociaţia G. Raportat la solicitarea procurorului de desfiinţare a înscrisurilor falsificate privind cele două composesorate, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii nu au fost trimişi în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, motiv pentru care, prin rechizitoriu, s-a dispus clasarea faţă de inculpaţi pentru infracţiunea prevăzută în art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi, ca atare, anularea actelor false este de competenţa judecătorului de cameră preliminară, fiind aplicabilă procedura reglementată în dispoziţiile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., chiar dacă norma procesuală se referă doar la soluţia de clasare dată prin ordonanţă nu şi prin actul de sesizare a instanţei, în condiţiile în care face trimitere la expirarea termenului prevăzut în art. 340 C. proc. pen., text care vizează plângerea împotriva soluţiei de clasare, luată prin ordonanţă sau rechizitoriu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, părţile civile Asociaţia F. şi Asociaţia G. şi inculpaţii B., D., C., E. şi A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, părţile civile Asociaţia F. şi Asociaţia G. şi inculpaţii B., D., C., E. şi A., cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, constată că apelurile declarate în cauză sunt nefondate, în principal, pentru următoarele considerente:
Constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen al mijloacelor de probă administrate la urmărire penală şi în faza de judecată, reţine, în esenţă, că inculpaţii D., C. şi E., în calitate de preşedinte, secretar, respectiv administrator ai Asociaţiei F., dar şi de componenţi ai consiliului director/comitetului de conducere al asociaţiei, au semnat la datele de 19 august 2008, 23 octombrie 2008 şi 26 martie 2009, prin încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulteriore, trei contracte de schimb, autentificate de inculpatul B. cu nesocotirea atribuţiilor ce-i reveneau în virtutea funcţiei de notar public conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulteriore, prin care au fost scoase din patrimoniul composesoratului suprafeţele de 93,0989 ha, 82,6123 ha şi 6 ha păşune/teren neagricol în favoarea soţilor H. şi I., respectiv a numitului H., persoane care nu erau membri/asociaţi în cadrul formei asociative de proprietate, primind la schimb terenuri arabile în suprafaţă de 0,98 ha, 0,58 ha, respectiv 0,079 ha şi sulte în cuantum de câte 337.750 lei (95.674 euro), 337.750 lei (97.357 euro) şi 25.000 lei, pentru ca la aceleaşi date (19 august 2008 şi 23 octombrie 2008), coschimbaşii persoane fizice să transmită dreptul de proprietate dobândit asupra păşunilor în suprafaţă de 93,0989 ha şi 82,6123 ha către cumpărătorul societatea J., în baza a două contracte de vânzare-cumpărare, autentificate tot de inculpatul B., contra sumelor de 775.913 lei (214.127, 47 euro) şi 687.962 lei (190.008 euro).
De asemenea, inculpatul A., în calitate de preşedinte al Asociaţiei G., a semnat la data de 30 aprilie 2009, prin încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulteriore, un contract de vânzare-cumpărare, autentificat de inculpatul B. cu nesocotirea atribuţiilor ce-i reveneau în virtutea funcţiei de notar public conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulteriore, prin care s-au înstrăinat din patrimoniul composesoratului 199,8103 ha păşune, la preţul de 501.180,75 lei (119.813,71 euro) către soţii H. şi I., care nu erau membri/asociaţi în cadrul formei asociative de proprietate, iar, la rândul lor, aceştia, la data de 29 mai 2009, au transmis dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren cumpărătorului societatea K., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat tot de inculpatul B., pentru suma de 1.673.200 lei (400.000 euro).
1) Deşi inculpatul B. a susţinut că nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât fapta incriminată în art. 297 C. pen. vizează doar persoanele care se află într-un raport guvernat de dreptul muncii, se apreciază că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că notarul public este funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen.
Indiferent dacă semnificaţia penală a conceptului de funcţionar public este dată de codificarea anterioară (art. 147) sau de reglementarea în vigoare (art. 175), se observă, contrar susţinerilor apelantului, că aceasta nu coincide cu înţelesul pe care aceeaşi noţiune o are în alte domenii de drept, inclusiv în dreptul muncii, care implică pentru angajaţi sau salariaţi raporturi de serviciu guvernate de contractul de muncă încheiat.
Ca urmare, potrivit legii penale, pentru a avea calitatea de funcţionar public şi a fi, deci, subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, persoana acuzată de comiterea faptei trebuie să se încadreze în una dintre categoriile la care face referire art. 147 C. pen. anterior, respectiv art. 175 C. pen., neavând relevanţă statutul profesional al acesteia, şi anume dacă îşi exercită demnitatea, funcţia, profesia, ocupaţia sau însărcinarea în baza unei legi generale (Codul muncii) ori a unei legi speciale (în speţă Legea nr. 36/1995), titlul sau modul în care a fost învestită, respectiv dacă a fost numită sau aleasă, durata mandatului, funcţiei ori însărcinării ori dacă beneficiază sau nu de remuneraţie (salariu ori indemnizaţie).
În cauză, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, inculpatul B. a fost numit notar public prin ordin al ministrului justiţiei, exercitându-şi funcţia în cadrul unui birou notarial, fiind învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi având statutul unei funcţii autonome, conform dispoziţiilor art. 3, art. 4 şi art. 27 din Legea nr. 36/1995, republicată, motiv pentru care este funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen., întrucât în cadrul activităţii desfăşurate potrivit competenţelor conferite prin legea specială „exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestit de o autoritate publică.”
Ca nefondate sunt apreciate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărările aceluiaşi inculpat referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul laturii subiective, generată de lipsa de claritate, predictibilitate şi previzibilitate a legislaţiei în materia reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, motiv pentru care a fost în eroare la momentul autentificării contractelor de schimb şi a celor de vânzare-cumpărare.
Într-adevăr, eroarea cu privire la o normă extrapenală are, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (4) C. pen., aceleaşi efecte ca eroarea de fapt, sens în care înlătură caracterul infracţional al faptei, întrucât comiterea acesteia se realizează fără forma de vinovăţie cerută de lege pentru a fi infracţiune. Astfel, pentru a opera cauza de neimputabilitate invocată de inculpat, se constată că era obligatoriu ca la momentul autentificării contractelor acesta să fi avut o reprezentare greşită asupra realităţii, materializată în necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a normelor juridice extrapenale care reglementau regimul juridic al păşunilor aflate în patrimoniul formelor asociative de proprietate, aşa cum o stabilesc dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. pen. Or, în cauză, o asemenea împrejurare nu a fost probată de către apelantul B. şi nici nu a fost identificată de către instanţă, cu atât mai mult cu cât, în concret, acesta s-a prevalat de lipsa de claritate şi precizie a prevederilor art. 28 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, determinată de modificările succesive ale actului normativ, care au condus la interpretări diferite în ceea ce priveşte sfera de aplicare a interdicţiei de înstrăinare a diferitelor categorii de terenuri ce aparţin formelor asociative enumerate de lege.
Într-o atare situaţie, în care nici inculpatul nu a susţinut necunoaşterea modificărilor aduse dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 247/2005, sau cunoaşterea lor eronată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că notarul public nu s-a aflat într-o eroare cu privire la existenţa normelor de drept extrapenale când a comis infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată; mai mult, orice îndoială avută în acest sens, ca urmare a abrogării prevederilor art. 39 din actul normativ menţionat care stabileau regimul juridic al terenurilor agricole, păşunilor şi fâneţelor proprietatea formelor asociative, nu atrăgea incidenţa cauzei de neimputabilitate, întrucât, implicit, acesta era conştient că nu poate să-şi reprezinte realitatea, situaţie în care nu ar fi trebuit să autentifice actele, în caz contrar, acţionând cu vinovăţie în forma intenţiei indirecte, deoarece accepta producerea unui rezultat socialmente periculos.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pregătirea şi experienţa sa profesională, precum şi îndeplinirea obligaţiilor ce-i incumbau în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de notar public, inclusiv de a verifica conformitatea cu legea a scopului pe care îl urmăresc părţile prin încheierea actelor juridice (art. 80 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată), i-ar fi permis inculpatului B. să cunoască şi să înţeleagă exact care este cadrul legal în care trebuia să îşi desfăşoare activitatea notarială la momentul autentificării contractelor de schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009 şi a celui de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009, având în vedere că dispoziţiile art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementau interdicţia de înstrăinare a terenurilor ce aparţin formelor asociative erau clare, iar modificarea lor nu intervenise recent, ci cu trei ani înainte, respectiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ca atare, la momentul autentificării contractelor de către inculpatul B., era în vigoarea forma Legii nr. 1/2000, astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, care reglementa, în continuare, acelaşi regim juridic atât pentru terenurile cu vegetaţie forestieră cât şi pentru suprafeţele de păşuni şi fâneţe, diferenţa faţă de legiferarea anterioară fiind doar cu privire la procedeul de tehnică legislativă utilizat de legiuitor.
Astfel, din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 26 - art. 28 din Legea nr. 1/2000, în vigoare la momentul desfăşurării activităţii infracţionale, rezultă cu certitudine şi fără a lăsa loc la interpretări că interdicţia de înstrăinare a terenurilor priveşte atât terenurile cu vegetaţie forestieră proprietatea formelor asociative prevăzute iniţial în art. 26 alin. (1), cât şi păşunile şi fâneţele acestor asociaţii, categorii de terenuri introduse, prin Legea nr. 247/2005, în cuprinsul textului menţionat, având în vedere că reglementările din alin. (7) al art. 28 fac referire la terenurile formelor asociative, fără să individualizeze vreo categorie anume, situaţie în care dacă legea nu distinge nici interpretul nu o poate face.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu judecătorul fondului, nu poate primi apărările inculpatului B., întrucât prin simpla parcurgere a dispoziţiilor art. 26 - art. 28 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că destinatarul legii îşi poate conforma conduita cu rigorile acesteia, inclusiv să prevadă consecinţele nerespectării sale, dată fiind claritatea normei de reglementare, motiv pentru care, cu atât mai mult, inculpatul avea posibilitatea să realizeze acest lucru în raport cu pregătirea sa profesională, respectiv jurist de formaţie, care îi permitea să înţeleagă cu uşurinţă regimul juridic instituit pentru terenurile cu păşuni şi fâneţe, care, aşa cum s-a arătat anterior, a fost acelaşi ca pentru suprafeţele cu vegetaţie forestieră, indiferent de modificările şi completările aduse de-a lungul timpului Legii nr. 1/2000, chiar dacă au existat diferenţe cu privire la procedeul de tehnică legislativă folosit sub acest aspect.
Inculpatul B., în exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, trebuia să constate dacă contractele de schimb şi cel de vânzare-cumpărare erau încheiate cu respectarea normelor de ordine publică şi să refuze autentificarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementau interdicţia de înstrăinare a terenurilor din categoria păşunilor sau a celor neagricole ce aparţineau formelor asociative de proprietate constituite în condiţiile art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că, în raport cu considerentele anterior dezvoltate, nu a fost în eroare cu privire la existenţa unor prevederi legale extrapenale; mai mult, a cunoscut categoria de folosinţă a suprafeţelor de tren care au făcut obiectul înstrăinării, modul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora, titularul dreptului de proprietate, precum şi modalitatea de organizare şi autorizare a formelor asociative.
De altfel, notarul public a avut la dispoziţie şi acte din care rezulta că membrii Asociaţiei F. ar fi modificat statutul formei asociative în sensul de a permite înstrăinarea terenurilor prin schimb, prevedere care contravenea interdicţiei instituite în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, fapt pe care inculpatul B., în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, putea să-l constate, având în vedere că în dosarul notarial ce vizează autentificarea hotărârii A.G.A. din 17 august 2008 sunt ataşate două variante ale actului adiţional la statut, într-una fiind cuprinsă la art. 15 lit. h) competenţa adunării generale de a decide asupra concesionării, folosirii şi exploatării păşunilor, în timp ce cealaltă, în articolul menţionat, prevede şi schimbul unor asemenea terenuri, iar discordanţa dintre înscrisuri impunea determinarea de către inculpat a voinţei reale a membrilor coposesori, cu consecinţa refuzului încheierii contractelor de schimb în formă autentică, chiar în cazul în care consimţământul unanim al asociaţilor ar fi fost în sensul înstrăinării, întrucât asemenea acte aveau un scop contrar legii, respectiv scoaterea din patrimoniul formei asociative de proprietate a unor bunuri inalienabile.
Succesiunea evenimentelor dovedeşte dincolo de orice îndoială că inculpatul B. a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege când a autentificat cele trei contracte de schimb şi contractul de vânzare-cumpărare prin care Asociaţia F. şi, respectiv, Asociaţia G. au înstrăinat suprafeţe de terenuri care nu se aflau în circuitul civil. Sub acest aspect se impune a fi evidenţiat, cu prioritate, faptul că dreptul de proprietate asupra terenurilor înstrăinate de soţii H. şi I., în baza contractelor de schimb din 19 august 2008 şi din 23 octombrie 2008 autentificate de inculpat, l-au dobândit în ziua care a precedat încheierea acestor contracte (18 august 2008, respectiv 22 octombrie 2008), ca urmare a cumpărării imobilelor de la notarul public B., conform a două contracte de vânzare-cumpărare, pentru ca la data la care au obţinut, prin schimb, păşunile sau terenurile nearabile ale Asociaţiei F. să transmită mai departe proprietatea acestora, prin contractele de vânzare-cumpărare din 19 august 2008 şi din 23 octombrie 2008, către societatea J., reprezentată, în mod paradoxal, chiar de H. De asemenea, tot soţii H. şi I. au devenit proprietari, la data de 30 aprilie 2009, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică de acelaşi notar, inculpatul B., asupra celor 199,8103 ha păşune înstrăinate de Asociaţia G., suprafeţe de teren pe care, la rândul lor, în decurs de nicio lună, le-au vândut către societatea K., în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009 s-a făcut de către notarul public în baza unei copii legalizate a titlului de proprietate din 10 aprilie 2009 emis pe numele Asociaţiei G., întrucât, abia ulterior, la data de 4 mai 2009, acest înscris a fost predat, pe bază de proces-verbal, noului preşedinte interimar al composesoratului şi altor cinci membri coposesori de către primarul comunei, în calitate de preşedinte al Comisiei locale de fond funciar.
Se constată, astfel, că încheierea în formă autentică a contractului de schimb din 19 august 2008 a fost precedată, la data de 18 august 2008, de autentificarea hotărârii A.G.A din 17 august 2008, a procesului-verbal de şedinţă şi a procurii speciale de înstrăinare, acte întocmite de inculpatul B. pentru a crea o aparenţă de legalitate a tranzacţiei ce viza imobilele inalienabile, precum şi de dobândirea de către soţii H. şi I. de la inculpat a terenurilor pe care a doua zi, la 19 august 2008, le-au dat la schimb, în baza actului notarial autentificat de acesta, iar, imediat, în cursul aceleaşi zile, au transmis, pentru un preţ net superior, proprietatea asupra imobilelor obţinute prin schimb. Acelaşi mod de operare a fost folosit şi în cazul suprafeţelor de teren care au format obiectul contractului de schimb din 23 octombrie 2008, încheierea acestui contract fiind precedată, la data de 8 octombrie 2008, de autentificarea de către acelaşi notar public a hotărârii A.G.A din 5 octombrie 2008, a procesului-verbal de şedinţă şi a procurii speciale de înstrăinare, precum şi de achiziţionarea de la inculpatul B. a suprafeţelor de teren oferite la schimb de soţii H. şi I., care, într-un final, i-au vândut aceleiaşi societăţi imobilele dobândite de la Asociaţia F.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că cele două infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 au fost comise de inculpatul B. cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţie directă, întrucât acesta, prin autentificarea contractelor de schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009, cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare care viza păşunile şi terenurile nearabile ale formelor asociative de proprietate, instituită de art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, exercitându-şi atribuţiile specifice funcţiei de notar cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, a prevăzut rezultatul faptelor sale, respectiv scoaterea din patrimoniul celor două composesorate a unor imobile ce nu se aflau în circuitul civil, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit în favoarea soţilor H. şi I., urmărind producerea lui.
De asemenea, se apreciază ca fiind nefondate şi susţinerile inculpatului referitoare la incidenţa Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care prin această decizie nu a fost dezincriminată infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. sau forma calificată incriminată în art. 132 din Legea nr. 78/2000, ci a fost reconfigurată sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din definiţia infracţiunii se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii.” Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, în mod constant, atribuţiile specifice funcţiei de notar public care au fost încălcate de inculpatul B. când a autentificat cele patru contracte cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare instituită de art. 28 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, sunt prevăzute într-un act normativ de reglementare primară, respectiv Legea nr. 36/1995 (art. 43 alin. 2, art. 45 alin. 1 şi art. 51 - la data faptelor, art. 78 alin. 2, art. 80 alin. 1 şi art. 86 alin. 1 - în prezent).
Mai mult, date fiind acţiunile întreprinse de inculpatul B. în îndeplinirea sarcinilor de serviciu stabilite de legea specială şi care au fost amplu analizate în expunerea ce precede, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că activitatea desfăşurată de notarul public se situează în sfera ilicitului penal în raport cu gravitatea faptelor, motiv pentru care nu se poate considera că sunt aplicabile în speţă acele pârghii extrapenale care pot înlătura consecinţele unor asemenea fapte şi la care a făcut referire instanţa de contencios constituţional în cuprinsul deciziei anterior amintite.
2) Deşi pe întreg parcursul procedurii judiciare inculpatul A. a susţinut că fapta de care este acuzat nu se înscrie în tiparul normelor de incriminare a abuzului în serviciu prevăzut în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen., reţinut în sarcina sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că sunt îndeplinite, în cauză, toate elementele de conţinut ale acestei infracţiuni, nefiind întemeiate criticile invocate sub acest aspect de apelant.
În acest sens, în acord cu judecătorul fondului, se constată că deşi prevederile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, stabileau că terenurile formelor asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, inculpatul A., în calitate de preşedinte al Asociaţiei G., persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ, constituită şi autorizată conform dispoziţiilor art. 26 din acelaşi act normativ pentru administrarea în comun şi exploatarea exclusiv în cadrul asociaţiei a imobilelor aflate într-o perpetuă indiviziune forţată, în exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care permitea consiliului director să încheie, în condiţiile legii, acte în numele şi pe seama asociaţiei, a semnat contractul de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009, cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare ce viza păşunile şi terenurile neagricole ale composesoratului, prevalându-se de două hotărâri A.G.A. falsificate din datele de 28 februarie 2009 şi 28 aprilie 2009. Astfel, inculpatul şi-a îndeplinit competenţele ce-i reveneau în virtutea funcţie de preşedinte al asociaţiei cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legii în baza căreia se constituise forma asociativă de proprietate, prin faptele sale aducând atingere chiar scopului avut în vedere de legiuitor când a readus în viaţa socială aceste forme străvechi de organizare, respectiv administrarea şi exploatarea în comun a terenurilor care aveau un regim juridic special anterior trecerii în proprietatea statului, caracterizat printr-o perpetuă indiviziune forţată, motiv pentru care nu putea să vândă bunuri inalienabile prin eludarea dispoziţiilor imperative care interziceau înstrăinarea acestora, prevederi legale despre care a avut cunoştinţă, nefiind în eroare, aşa cum a invocat.
Având în vedere că eroarea ce poartă asupra dispoziţiilor legale extrapenale constituie, astfel cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, o cauză care înlătură vinovăţia, întrucât se referă la o cunoaştere deformată pe care făptuitorul o are asupra realităţii, împrejurare care conduce la pierderea caracterului penal al faptei imputate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A. a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză când a semnat contractul de vânzare-cumpărare, având reprezentarea clară că, prin faptele sale, cauzează un prejudiciu în patrimoniul părţii civile Asociaţia G., realizând, totodată, un folos material necuvenit pentru cumpărători, aspect ce rezultă din circumstanţele care caracterizează activitatea infracţională desfăşurată.
Relevantă sub acest aspect este hotărârea A.G.A din 28 februarie 2009, în cuprinsul căreia au fost inserate, contrar realităţii, prevederi care nu au fost supuse dezbaterii, aşa cum rezultă din procesul-verbal de şedinţă, semnat şi de inculpatul A., precum şi din declaraţiile testimoniale ale martorilor participanţi la şedinţă. Astfel, având o opoziţie clar definită împotriva înstrăinării terenurilor, inculpatul i-a solicitat coinculpatei C. să întocmească în fals hotărârea din 28 februarie 2009, sens în care s-a menţionat că adunarea generală a decis reducerea numărul asociaţilor, constituirea consiliului director doar dintr-o sigură persoană, adică din preşedintele A., precum şi posibilitatea de a fi vândute/schimbate parţial sau total imobilele composesoratului. Mai mult, inculpatul a fost cel care a depus la Judecătoria Ineu cerere pentru modificarea statutului în sensul celor menţionate în fals în hotărâre, deşi cunoştea că nu se aprobase înstrăinarea unor suprafeţe de teren din patrimoniul composesoratului, obţinând, astfel, schimbarea actelor constitutive ale asociaţiei în scopul urmărit, respectiv crearea unei aparenţe de legalitate în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri inalienabile către persoane străine de forma asociativă.
Tot pentru a eluda interdicţia de înstrăinare, inculpatul A. i-a solicitat coinculpatei C. să plăsmuiască hotărârea A.G.A. din 28 aprilie 2009, pe care a semnat-o, deşi la acea dată nu a avut loc nicio şedinţă a membrilor coposesori, înscris prin care s-a atestat în mod necorespunzător adevărului că asociaţii cu drept de vot au aprobat vânzarea păşunii Asociaţiei G., iar, la o dată ulterioară (30 aprilie 2009), a semnat contractul de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor O. G. nr. 26/2000, care permiteau încheierea de acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei în baza hotărârilor adunării generale a asociaţilor date în limitele legii, cu atât mai mult cu cât titlul de proprietate din 10 aprilie 2009 emis pe numele asociaţiei le-a fost predat reprezentanţilor săi, pe bază de proces-verbal, abia la data de 4 mai 2009, de către preşedintele Comisiei locale de fond funciar.
Ca atare, se constată că activitatea inculpatului A. nu s-a limitat doar la simpla semnare a contractului de vânzare-cumpărare, ci s-a concretizat într-o serie de demersuri menite să înlesnească înstrăinarea terenurilor care nu se aflau în circuitul civil, respectiv de la reducerea frauduloasă a numărul membrilor coposesori în registrul special ţinut de instanţă, la stabilirea componenţei consiliului director doar dintr-o singură persoană, până la obţinerea unei hotărâri A.G.A. contrafăcută în integralitate cu scopul de a atesta în fals aprobarea vânzării suprafeţelor de păşune de către membrii asociaţiei, acţiuni care dovedesc dincolo de orice dubiu că acesta nu s-a aflat într-o eroare când s-a prezentat la biroul notarial pentru încheierea actului translativ de proprietate; mai mult, comportamentul său demonstrează că a prevăzut rezultatul faptei comise, pe care, de altfel, l-a urmărit să se producă.
De asemenea, apărările inculpatului potrivit cărora tranzacţia a fost încheiată la notar, în baza unor acte examinate de instanţa care a încuviinţat modificarea statutului asociaţiei şi la o dată la care avea cunoştinţă că şi alte forme asociative înstrăinaseră terenuri, formulate în susţinerea nevinovăţiei, nu pot fi primite, întrucât hotărârea judecătorească de admitere a modificării actelor constitutive nu le conferă un gir de legalitate, instanţa fiind chemată să constate îndeplinirea condiţiilor de formă, iar verificarea de către notarul public a actelor juridice supuse autentificării nu-l exonerează pe inculpat de răspundere pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor specifice funcţiei exercitate, competenţe reglementate de Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi O. G. nr. 26/2000, cu atât mai mult cu cât iniţiativa întocmirii actelor notariale cu încălcarea interdicţie de înstrăinare i-a aparţinut, fiind astfel lipsit de relevanţă modul în care a înţeles notarul să-şi îndeplinească propriile atribuţii de serviciu, fiecare participant la activitatea infracţională fiind răspunzător pentru acţiunile sale.
În acest context, contrar susţinerilor inculpatului A., este de subliniat că încălcarea dispoziţiilor din actele normative menţionate, cu ocazia exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de preşedinte al formei asociative de proprietate, poate caracteriza, sub aspectul cerinţei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, infracţiunea de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat în primă instanţă, în condiţiile în care comportamentul interzis care a condus la îndeplinirea în mod defectuos a unui act ce intră în sfera sa de competenţe este impus prin legislaţia primară, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, când a stabilit că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. sau art. 248 C. pen. anterior are valenţe constituţionale doar când înseamnă „îndeplineşte prin încălcarea legii.”
Astfel, activitatea inculpatului A., care în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de preşedinte al formei asociative de proprietate şi de unic membru al comitetului director, cum atesta în fals hotărârea A.G.A. din 28 februarie 2009, a semnat în numele şi pe seama composesoratului contractul de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nesocotind dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000, care îi permiteau încheierea de acte juridice doar în limitele legii, reprezintă o conduită abuzivă care în raport cu gravitatea şi circumstanţele concrete de săvârşire se situează în sfera ilicitului penal, subsumându-se laturii obiective a infracţiunii ce i-a fost imputată.
3) Referitor la susţinerile inculpaţilor D., C. şi E. potrivit cărora faptele ce le sunt imputate nu realizează toate elementele de tipicitatea ale infracţiunii de abuz în serviciu, având în vedere că nu le-au comis cu vinovăţie, întrucât au fost în eroare cu privire la dispoziţiile art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi că au avut consimţământul părţii civile pentru încheierea celor trei contracte de schimb, iar prin semnarea acestora nu au cauzat un prejudiciu în dauna Asociaţiei F., corelativ cu obţinerea unor foloase necuvenite pentru familia H. şi I., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că acţiunile celor trei inculpaţi se înscriu în tiparul normelor de incriminare ale infracţiunii prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 308 C. pen., nefiind incidente cauzele justificative şi de neimputabilitate invocate.
Astfel, se constată că deşi prevederile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, stabileau că terenurile formelor asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, inculpaţii D., C. şi E., în calitate de preşedinte, secretar, respectiv administrator, precum şi de membri în consiliului director al Asociaţiei F., persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ, constituită şi autorizată conform dispoziţiilor art. 26 din acelaşi act normativ pentru administrarea în comun şi exploatarea exclusiv în cadrul formei asociative a imobilelor aflate într-o perpetuă indiviziune forţată, în exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000, au semnat contractele de schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009, cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare ce viza păşunile şi terenurile neagricole ale composesoratului, prevalându-se de acte false care, în realitate, nu reflectau voinţa societară a părţii civile.
Cu toate că apelanţii D., C. şi E. s-au apărat în faţa instanţei arătând că au semnat contractele de schimb în baza mandatului special dat de membrii composesoratului, prin procuri autentificate, neavând atribuţii de serviciu în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine aceste argumente ca împrejurări apte să conducă la exonerarea de răspundere penală a acestora, întrucât nu sunt de natură să modifice concluzia la care a ajuns judecătorul fondului cu privire la întrunirea elementelor de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu, inclusiv sub aspectul cerinţei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, adică îndeplinirea atribuţiilor de serviciu prin încălcarea legii.
În acest sens, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000, în exercitarea competenţelor sale, consiliul director încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei, ţinând seama de hotărârile luate de adunarea generală, în limitele legii, aşa cum o cer prevederile art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ. Or, cei trei inculpaţii şi-au îndeplinit competenţele ce le reveneau în virtutea funcţiilor deţinute (preşedinte, secretar, administrator şi membri în consiliul director al asociaţiei), constând în încheierea de acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legii în baza căreia se constituise şi se organizase forma asociativă de proprietate (art. 26 şi art. 28 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare), în condiţiile în care prin faptele lor au adus atingere tocmai scopul avut în vedere de legiuitor când a readus în viaţa socială aceste forme străvechi de organizare, respectiv administrarea şi exploatarea în comun a terenurilor care aveau un regim juridic special anterior trecerii în proprietatea statului, caracterizat printr-o perpetuă indiviziune forţată, motiv pentru care nu puteau să transmită, prin contracte de schimb, dreptul de proprietate asupra unor bunuri inalienabile, eludând, astfel, dispoziţiile imperative care interziceau înstrăinarea acestora, prevederi legale despre care au avut cunoştinţă, nefiind în eroare, aşa cum au invocat.
Într-adevăr, pentru a opera cauza de neimputabilitate prevăzută în art. 30 alin. (4) C. pen., era obligatoriu ca inculpaţii D., C. şi E. să fi avut la momentul semnării celor trei contracte de schimb o reprezentare greşită asupra realităţii, materializată în necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a normelor juridice extrapenale care reglementau regimul juridic al păşunilor aflate în patrimoniul formelor asociative de proprietate. Însă, în cauză, probatoriul administrat dovedeşte că niciunul dintre cei trei inculpaţi nu s-a aflat într-o eroare cu privire la existenţa normei de drept extrapenale când a semnat actele juridice în numele şi pe seama asociaţiei, fiind lipsit de relevanţă faptul că nu aveau pregătire juridică, în condiţiile în care din conduita adoptată anterior încheierii contractelor de schimb rezultă că au avut cunoştinţă de interdicţia de înstrăinare prevăzută în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care viza terenurile formelor asociative de proprietate. Mai mult, dacă inculpaţii ar fi avut cea mai mică îndoială cu privire la norma juridică extrapenală generată de lipsa sa de claritate şi care ar fi putut conduce la o cunoaştere eronată a acesteia, împrejurare pe care au invocat-o în apărare, ar fi trebuit să nu semneze cele trei contracte de schimb, întrucât, implicit, erau conştienţi că nu pot să-şi reprezinte realitatea, în caz contrar, acţionând cel puţin cu vinovăţie în forma intenţiei indirecte, deoarece acceptau producerea unui rezultat socialmente periculos.
În acest context, este de menţionat că acţiunile celor trei inculpaţi nu s-au limitat la semnarea actelor juridice translative de proprietate, ci s-au concretizat într-o serie de demersuri care au facilitat încheierea celor trei contracte de schimb cu eludarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, relevantă sub acest aspect fiind plăsmuirea în integralitate a hotărârii A.G.A. din 5 iunie 2008, în baza căreia s-a obţinut modificarea statutului şi a actului constitutiv al asociaţiei, în sensul reducerii numărului de membri coposesori.
Mai mult, hotărârea A.G.A. din 17 august 2008 şi procesul-verbal de şedinţă, acte autentificate, conţin menţiuni diferite de cele consemnate în registrul de procese-verbale pentru şedinţa din 17 august 2008.
Tocmai aceste discrepanţe dovedesc că inculpaţii D., C. şi E. au acţionat în cunoştinţă de cauză când au semnat contractele de schimb cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare, având reprezentarea clară că prin faptele lor cauzează o pagubă în patrimoniul Asociaţiei F., realizând, totodată, un folos material necuvenit pentru coschimbaşi, în condiţiile în care au participat la şedinţa din 17 august 2008; inculpatul D. a fost cel care a solicitat instanţei încuviinţarea modificării statutului şi actului constitutiv al asociaţiei, în baza unei hotărâri false.
De altfel, martorul L. a declarat că le-a adus la cunoştinţă inculpaţilor că terenurile asociaţiei nu pot fi înstrăinate, când a atestat, în calitate de avocat, actul adiţional la actul constitutiv şi statut, care a fost folosit în instanţă în scopul obţinerii modificărilor stabilite, contrar realităţii, prin hotărârea A.G.A. din 5 iunie 2008, ocazie cu care aceştia au arătat că nu-i interesează acest aspect, dar că doresc să menţină această dispoziţie. O variantă diferită a acestui act a fost depusă la notariat, în cuprinsul căreia se menţiona că este permis schimbul terenurilor din patrimoniul composesoratului, în timp ce actul adiţional la actul constitutiv şi statut avut în vedere de instanţă la judecarea cererii de autorizare a modificărilor nu conţinea o asemenea prevedere, ci făcea referire la concesionare.
Nu mai puţin relevant este şi faptul că pentru încheierea celui de-al doilea contract de schimb s-a opus o parte din membrii care figurau pe lista de asociaţi, astfel cum fusese modificată ca urmare a hotărârii A.G.A. din 5 iunie 2008, întrucât se aflase că terenurile composesoratului nu pot fi înstrăinate, împrejurare care a făcut imposibilă adoptarea unei hotărâri în şedinţă, motiv pentru care s-a procedat, în mod nereal, la reducerea numărul de membri coposesori cu drept de vot, aspect consemnat în hotărârea A.G.A. din 5 octombrie 2008, care a fost depusă la instanţă pentru încuviinţarea acestei noi modificări a statutului şi actului constitutiv.
Totodată, contrar susţinerilor celor trei inculpaţi, se constată că, în raport cu cele prezentate anterior, nu este incidentă nici cauza justificativă prevăzută în art. 22 C. pen., în condiţiile în care partea civilă Asociaţia F. nu şi-a dat consimţământul pentru înstrăinarea terenurilor.
Astfel, pentru ca consimţământul persoanei vătămate să conducă la înlăturarea caracterului penal al faptei este obligatoriu ca acesta să fie valabil exprimat; or, în speţă, decizia de încheiere a contractelor de schimb nu a fost luată în condiţiile legii; mai mult, hotărârile A.G.A. care au fost avute în vedere la înstrăinarea terenurilor ce nu se aflau în circuitul civil, deşi cuprind dispoziţii de aprobare a unor asemenea tranzacţii, aşa cum s-a arătat, nu concordă cu realitatea, fiind necorespunzătoare adevărului.
Chiar dacă persoana vătămată şi-ar fi dat acordul ulterior săvârşirii infracţiunii, astfel cum au încercat inculpaţii să acrediteze ideea, caracterul nejustificat al faptei nu este înlăturat şi, ca atare, participanţii la activitatea infracţională nu sunt exoneraţi de răspundere penală.
Astfel, acceptarea de către unii dintre membrii composesoratului, după perfectarea primului contract de schimb, a unor sume de bani nu echivalează cu un consimţământ neviciat exprimat în sensul încheierii contractelor de schimb. Nici semnarea de o parte dintre asociaţi a acordului privind înstrăinarea, obţinută, în mod individual, de inculpata C. care s-a deplasat la domiciliul fiecăruia dintre aceştia ulterior încheierii actului juridic translativ de proprietate, nu poate fi calificată ca reprezentând voinţa reală a asociaţiei în sensul scoaterii din patrimoniul său a terenurilor predate la schimb.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpaţii D., C. şi E. au comis infracţiunile de abuz în serviciu ce le-au fost imputate cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţie directă, întrucât, în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor deţinute (preşedinte, secretar, administrator şi membri în consiliul director al asociaţiei) prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000, semnând contractele de schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009, deşi cunoşteau interdicţia de înstrăinare care viza păşunile şi terenurile nearabile ale formelor asociative de proprietate, instituită de art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, au prevăzut rezultatul propriilor fapte, respectiv scoaterea din patrimoniul Asociaţiei F. a păşunilor ce nu se aflau în circuitul civil, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit în favoarea soţilor H. şi I., urmărind producerea lui şi, ca atare, nu s-au aflat în eroare cu privire la norma juridică extrapenală invocată şi, mai mult, nu au avut nici consimţământul părţii civile de a acţiona în acest sens, motiv pentru care nu se poate constata că a fost înlăturat caracterul penal al faptelor pentru care au fost condamnaţi de judecătorul fondului, prin incidenţa cauzelor justificative şi de neimputabilitate prevăzute în art. 22 C. pen. şi art. 30 alin. (4) C. pen.
Conduita abuzivă avută de cei trei inculpaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege, ce a constat în semnarea actelor juridice cu nesocotirea dispoziţiilor legale imperative care interzic înstrăinarea, în orice mod, în întregime sau în parte, a terenurile formelor asociative sau a propriilor cote-părţi de către membrii acestora unor persoane din afara asociaţiilor composesorale, a condus la crearea unor pagube în dauna Asociaţiei F., întrucât patrimoniul său a fost diminuat cu suprafeţele de teren oferite la schimb, în timp ce familia H. şi I. a obţinut foloase necuvenite, constând în diferenţa dintre preţul obţinut din vânzarea terenurilor dobândite prin încheierea contractelor de schimb/valoarea la care era evaluat terenul la moment încheierii celui de-al treilea contract de schimb şi sumele plătite cu titlu de sultă, cuantumul total al acestor foloase fiind de 212.138 euro, sumă ce reprezintă valoarea prejudiciului suferit de partea civilă.
Contrar celor susţinute de inculpatul D., activitatea infracţională a avut ca rezultat producerea unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile, întrucât reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut în favoarea acestei forme asociative, a cărei existenţă este condiţionată de respectarea regimul juridic special al terenurilor care se află într-o perpetuă indiviziune forţată, în condiţiile în care obiectul cotei indivize de proprietate a unui membru poate fi substituit doar cu un alt teren ce apare în titlul de proprietate, fiind interzisă înstrăinarea către persoane din afara composesoratului.
În acest context, este de menţionat că plata unor sume de bani către membrii coposesori după încheierea primului contract de schimb nu echivalează cu acoperirea prejudiciului, întrucât paguba s-a produs în patrimoniul persoanei juridice de drept privat fără scop lucrativ, constituită pentru a asigura exploatarea şi folosinţa terenurilor cu un regim juridic special, devenite inalienabile prin voinţa legiuitorului.
În consecinţă, se constată că niciuna dintre apărările formulate de inculpaţii D., C. şi E. nu este de natura a conduce la pronunţarea unei soluţii de achitare a lor, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen.
4) În ceea ce priveşte criticile formulate de cele două părţile civile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca sunt neîntemeiate, întrucât judecătorul fondului a soluţionat, în mod corect, acţiunea civilă promovată de Asociaţia G. având ca obiect suma de 874.421,5 lei, solicitată pentru campaniile din anii 2010-2011, precum şi cea exercitată de Asociaţia F. privind suma de 188.598,5 euro referitoare la campaniile anii 2009-2014, 2015 şi 2016, întrucât acestea nu reprezintă un prejudiciu cert.
Astfel, partea civilă Asociaţia G. a solicitat cu titlu de despăgubiri civile sumele care nu i-au mai fost plătite, în campaniile din anii 2010-2011, cu titlu de ajutor financiar de către A.P.I.A. pentru suprafaţa de păşune ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009, semnat şi autentificat de inculpaţii A., respectiv B.
De asemenea, partea civilă Asociaţia F. a pretins plata cu titlu de despăgubiri civile a sumelor de care nu a beneficiat în campaniile din anii 2009-2014, 2015, respectiv 2016, cu titlu de ajutor financiar de la A.P.I.A. pentru suprafaţa totală de păşune ce a format obiectul contractelor de schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009, semnate şi, după caz, autentificate de inculpaţii D., C. şi E., respectiv inculpatul B.
Într-adevăr, în acord cu prima instanţă, se constată că prejudiciul suferit de cele două composesorate prin neplata acestor ajutoare financiare nu are un caracter cert, întrucât nu orice persoană fizică sau persoană juridică care are vocaţie le şi primeşte, având în vedere că de asemenea subvenţii beneficiază doar fermierii care îndeplinesc anual toate condiţiile prevăzute de lege pentru a le fi acordate. În acest context, este de menţionat că accesul la subvenţii se realizează potrivit unei reglementări foarte stricte, pe baza unei cereri formulate cu respectarea anumitor termene, a informaţiilor furnizate de solicitant în cererea de plată aferentă fiecărei campanii, a rapoartelor de control, precum şi a altor elemente specifice. Mai mult, beneficiarii trebuie să aibă în posesie şi să utilizeze terenurile, fiind obligaţi, totodată, să depună cererea unică de plată conform art. 11 din Regulamentul CE. nr. 1122/2009. Or, în raport cu aceste reglementări, nu se poate aprecia în ce măsură formele asociative de proprietate ar fi beneficiat de subvenţii în situaţia în care păşunile nu ar fi ieşit din patrimoniul lor, având în vedere că îndeplinirea condiţiilor de acordare se verifică, în concret, neexistând nicio certitudine cu privire la aprobarea ajutoarelor financiare, iar calcularea acestora se face de Sistemul Integrat de Administrare şi Control.
De asemenea, nefondată este şi solicitarea părţilor civile de desfiinţare a hotărârilor A.G.A, a actului adiţional la actul constitutiv autentificat şi a încheierii Judecătoriei Ineu de autorizare a modificărilor aduse actului constitutiv (Asociaţia G.), precum şi a hotărârilor A.G.A, a proceselor-verbale de şedinţă, a actului adiţional la actul constitutiv, a încheierilor Judecătoriei Ineu de autorizare a modificărilor aduse actului constitutiv şi a procurilor speciale (Asociaţia F.), întrucât, aşa cum a reţinut judecătorul fondului, anularea unor înscrisuri false poate fi dispusă de instanţa atunci când obiectul trimiterii în judecată îl constituie infracţiuni de fals, în caz contrar, fiind aplicabilă procedura prevăzută în art. 5491 C. proc. pen., dacă, bineînţeles, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma procesuală aplicabilă în materie.
Astfel, potrivit art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., asupra cererii de desfiinţare a unui înscris fals se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, când s-a dispus, prin ordonanţa de clasare, o soluţie de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, care este sesizat de procuror după expirarea termenului de exercitare a plângerii împotriva măsurilor luate de acesta sau, după caz, a celei formulate împotriva soluţiei de clasare ori după pronunţarea unei hotărâri prin care s-a respins plângerea.
Chiar dacă textul de lege menţionat se referă la soluţia de clasare dispusă doar prin ordonanţă de către organul de urmărire penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că procedura pe care o reglementează este aplicabilă şi în cazul soluţiilor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată luate prin rechizitoriu, având în vedere că în cuprinsul acestui articol se face trimitere la dispoziţiile art. 340 C. proc. pen. pentru a se determina momentul la care poate fi sesizat judecătorul de cameră preliminară cu desfiinţarea înscrisurilor false, prevederi care reglementează plângerea împotriva măsurii de clasare dată de procuror, prin ordonanţă sau rechizitoriu.
Ca atare, se constată că desfiinţarea înscrisurilor false în acest stadiu procesual ar reprezenta o depăşire a limitelor judecăţii, în condiţiile în care sesizarea din prezenta cauză a avut ca obiect trimiterea în judecată a celor cinci inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, iar, conform prevederilor art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., dacă se dispune clasarea pentru o faptă penală, anularea actelor false se hotărăşte de judecătorul de cameră preliminară, la cererea organului de urmărire penală făcută numai după expirarea termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea plângerilor împotriva soluţiei de către părţi sau alte persoane interesate, indiferent de actul procedural prin care s-a luat această măsură.
5) Referitor la tratamentul sancţionator aplicat inculpaţilor B., D., C., E. şi A., aspect criticat de procuror în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute în art. 74 alin. (1) C. pen., fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de faptele comise (modul de săvârşire, starea de pericol creată, întinderea activităţii infracţionale, gravitatea pagubei produse), dar şi cele care caracterizează persoana fiecărui inculpat (antecedenţa penală, contribuţia avută la desfăşurarea activităţii ilicite, conduita după comiterea faptei, vârsta, starea de sănătate, integrarea în societate şi situaţia familială), situaţie în care au fost stabilite pedepse corect individualizate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv-educativ avut în vedere de legiuitor prin însăşi reglementarea acestora.
În acest sens, deşi s-au avut în vedere gradul relativ ridicat de pericol social concret al faptelor comise, imprimat atât de natura şi importanţa valorilor sociale lezate, de caracterul continuat al infracţiunilor, de funcţia în exercitarea căreia au săvârşit activitatea situată în sfera ilicitului penal, dar şi de consecinţele produse, respectiv producerea unor pagube în patrimoniul celor două composesorate, corelativ cu procurarea de foloase materiale necuvenite pentru familia H. şi I., se constată că, în mod justificat, prima instanţă a recunoscut că, în raport cu complexitatea cauzei, derularea procedurii judiciare pe o durată de aproximativ 9 ani de la momentul sesizării din oficiu dispusă, prin proces-verbal, de procuror, la data de 4 mai 2009, a condus la depăşirea termenului rezonabil în care trebuia soluţionat dosarul, drept conferit persoanelor puse sub acuzare atât de legislaţia naţională, cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care, alături de alte garanţii prevăzute de legislaţia internă şi convenţională, are rolul de a asigura caracterul echitabil al procesului penal.
Astfel, tragerea la răspundere penală a celor cinci inculpaţi la 10/9 ani de la comiterea faptelor, în perioada 2008-2009, nu poate fi apreciată ca fiind realizată într-un termen rezonabilă, în condiţiile în care trimiterea acestora în judecată s-a făcut după 7 ani de la data la care organele de anchetă au luat cunoştinţă de activitatea ilicită care s-a reflectat în parte în actele autentice încheiate de notarul public, precum şi în actele emise cu privire la statutul şi organizarea celor două composesorate, împrejurare care conjugată cu acuzaţiile aduse şi numărul persoanelor inculpate, nu imprimă cauzei o complexitate deosebită, cu atât mai mult cu cât procedura în faţa instanţelor de judecată, în cele două grade de jurisdicţie, s-a derulat pe o perioadă de 2 ani, în care părţile au răspuns chemărilor organelor judiciare, fără să urmărească tergiversarea soluţionării dosarului.
În atare condiţii, având în vedere că inculpaţii B., D., C., E. şi A. s-au aflat într-o stare de incertitudine cu privire la situaţia lor, iar trecerea unui interval lung de timp de la comiterea infracţiunilor a fost de natură a diminua din rezonanţa negativă a activităţii ilicite desfăşurată de acuzaţi, precum şi din periculozitatea acestora dat fiind faptul că în perioada de referinţă şi-au conformat conduita cu rigorile legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar susţinerilor procurorului care a solicitat majorarea pedepselor către limita maximă, apreciază că valorificarea aspectelor menţionate prin intermediul reţinerii circumstanţei atenuante judiciare prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., aşa cum a dispus şi judecătorul fondului, se impune în cauză, cu consecinţa menţinerii cuantumului pedepselor aplicate celor cinci inculpaţi.
De asemenea, întrucât inculpaţii D. şi E. au avut o contribuţie redusă la activitatea infracţională, iar pe toată durata procedurilor judiciare au adoptat un comportament bun în societate, sens în care nu au săvârşit alte infracţiuni şi s-au prezentat în faţa instanţelor de fiecare dată când au fost chemaţi, se constată că nimic nu justifică solicitarea procurorului de executare în regim de detenţie a pedepselor, întrucât măsurile de supraveghere impuse pe durata termenului de amânare a aplicării acestora sunt suficiente pentru a asigura îndreptarea lor, putându-se, astfel, atinge scopul preventiv-educativ al tratamentului sancţionator ce le-a fost aplicat.
Nici în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii B., C. şi A. nu se impune schimbarea modalităţii de executare a pedepselor ce le-au fost aplicate, judecătorul fondului făcând o corectă individualizare şi sub acest aspect, ţinând seama pe de o parte de circumstanţele reale ale comiterii faptelor care relevă o gravitate mai sporită în raport cu activitatea desfăşurată de ceilalţi doi inculpaţi, imprimată atât de contribuţia acestora, cât şi de calitatea de notar public, respectiv administrator şi preşedinte al composesoratelor, iar pe de altă parte, de circumstanţele favorabile care le caracterizează persoana (lipsa antecedenţei penale, integrarea în societate, familii organizate, nivelul educaţiei), motiv pentru care suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor este aptă să asigure scopul acestora, în condiţiile în care comportamentului inculpaţilor urmează să fie supravegheat de serviciul de probaţiune.
În consecinţă, pentru considerentele prezentate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, de părţile civile Asociaţia F. şi Asociaţia G. şi de inculpaţii B., D., C., E. şi A. împotriva sentinţei nr. 353/PI din 5 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.