Noțiunile de consumator şi de comerciant. Fapte de comerț. Incidența art. 7 pct. 1 alin. 1 din O.U.G. 50/2010. Consecințe.
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : contract de credit
-consumator
- comerciant
- fapte de comerț
Legea nr. 193/2000
OUG nr.50/2010, art.7 pct.1
Cauza CJUE C-410/11, para. 36
Cauza CJUE C-269/95, para. 16
Cauza CJUE C-110/14, para. 23
Directiva 93/13/CEE
În art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010 a fost definită noţiunea de consumator utilizată în cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizică ce acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale”.
Paragraful 36 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 statuează că „numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”. Tot în acest sens sunt şi considerentele reţinute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunţate în cauza C-269/95, în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană acţionează în calitate de consumator, „trebuie să se aibă în vedere poziţia sa într-un anumit contract în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu situaţia sa subiectivă… Una şi aceeaşi persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni”.
Paragraful 23 al hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-110/14 statuează în sensul că „instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menţionate. Pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…”
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 479 din 22 februarie 2018
Prin cererea înregistrată sub nr. x/x/2012 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se constate următoarele:
-nulitatea absolută a art. 5.1 şi art.5.4 raportat la art.1.2 din contractul de credit nr. x încheiat la data de 10 aprilie 2008 cu pârâta;
-nulitatea absolută a actului adiţional nr.x din 17 iulie 2009;
-nulitatea absolută a art.4.3 şi art.4.4 din acelaşi contract de credit.
Prin încheierea civilă nr.10 din 11 ianuarie 2013, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr.x/x/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 561, pronunţată la data de 1 martie 2016 în dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut faptul că între pârâta D. şi reclamanţii A., B. si C. s-a încheiat Contractul de credit nr. x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Potrivit art. 1.2 din contract dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi de marja băncii, aceasta din urmă fiind variabilă.
Potrivit art. 4.2 din contract, împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a contractului să încheie şi să reînnoiască, cu una din societăţile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viaţă, care să acopere riscurile de deces şi invaliditate permanentă. Conform art. 4.4, banca poate, în situaţiile expres prevăzute să încheie şi să reînnoiască, pe cheltuiala împrumutatului poliţele de asigurare de la articolele anterioare, dacă cealaltă parte nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, cu dreptul de a rezilia contractul, pentru neplata ratelor de asigurare, peste 60 zile de la scadenţă.
La art. 5.1 din contract se specifică faptul că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În continuare se arată că în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmând a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia, iar art. 5.4 prevede obligaţia de informare in sarcina clienţilor, cu privire la fluctuaţiile indicelui de referinţă.
Prin actul adiţional nr. x din 17 iulie 2009 s-a modificat marja băncii la 5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 22 mai 2009, actul adiţional fiind criticat sub acest aspect, deşi include şi alte modificări de clauze. Reclamanţii au semnat acest act adiţional.
În ceea ce priveşte argumentele aduse în discuţie de către reclamantă, care vizează faptul că primele de asigurare de viaţă ar fi crescut anual, în mod considerabil, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., instanţa a apreciat că acestea depăşesc cadrul procesual al acţiunii cu care reclamanţii au investit instanţa, deoarece contractul de asigurare de viaţă încheiat cu E. (ulterior F. şi apoi G.) este un raport juridic distinct, care nu face obiectul acţiunii.
Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă respectiva clauză criticată nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenţiei de credit şi inserată în cuprinsul art. 1.2 din Contract, prima instanţă a constatat că art. 1.2 , raportat la art. 5.1 si 5.4 conţin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari şi inteligibili. Astfel, dobânda este dată de indicele de referinţa şi marja băncii şi se revizuieşte la trei luni, în funcţie de aceşti indicatori. Având în vedere că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, iar dobânda face parte din preţ, în condiţiile în care clauzele reclamate conţin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat in termeni clari şi inteligibil, prima instanţă a apreciat că aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prima instanţa a mai reţinut că şi prevederea din actul adiţional nr. x/2009 privind majorarea marjei băncii este exceptată de la controlul impus de art. 4 din Legea nr. 193/2000, marja făcând parte din dobânda variabila –obiect al contractului, fiind însuşită, ca valoare majorată, de către reclamanţi. S-a reţinut că alte motive de nulitate a actului adiţional menţionat, nu au fost, în concret, invocate de către partea reclamantă.
În ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 4.3 din contract, privind obligativitatea încheierii de către reclamanţi a unor contracte de asigurare, prima instanţă a apreciat că această prevedere reprezintă o măsură de garantare a rambursării creditului, în beneficiul pârâtei, fiind prevăzută, în mod clar şi inteligibil, în contract. Prima instanţă a reţinut că nicio dispoziţie legală nu împiedică instituţia bancară la instituirea unor astfel de prevederi, iar o astfel de clauză nu este de natură să cauzeze nici un dezechilibru în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că odată acordat creditul către împrumutaţi, banca este singura care poate fi prejudiciată prin producerea unor evenimente de natura celor pentru care se solicită încheierea unor contracte de asigurare. Nu poate fi acceptată susţinerea pârâţilor privind faptul că o astfel de prevedere ar reprezenta o dobândă mascată, întrucât banca nu dobândeşte nicio sumă de bani în urma încheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate societăţii de asigurare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A., B. şi C., solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, intimata D. a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate ca temeinică şi legală.
Prin decizia civilă nr.1068 din 20 decembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 561 din 1 martie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost menţinută în întregime.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Între părţi, la data de 10 aprilie 2008, s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale cu garanţie imobiliară - refinanţare, contract prin intermediul căruia intimata a acordat apelanţilor un credit în cuantum de 1.763.976 CHF. La data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanţilor cu suma de 1.763.976 CHF, suma evidenţiata în istoricul tranzacţiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus menţionate s-a reţinut de către intimată suma de 35.279,52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferenţa, în cuantum de 172.8751,00 CHF, făcând obiectul unei operaţiuni de schimb valutar iniţiată de către apelanţi.
La data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanţi, s-a procedat la efectuarea unei operaţiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată în urma efectuării acestei operaţiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO. Suma de 1.080.463,38 euro a fost întrebuinţată de către apelanţi după cum urmează: cu suma de 55.063,67 euro s-a procedat la rambursarea integrală a unui alt credit în moneda euro, contractat tot de la aceeaşi bancă; suma de 99.869,26 Euro a fost folosită de către apelanţi în vederea rambursării anticipate a unui alt credit luat de aceştia de la H. (ambele aspecte rezultă din cuprinsul secţiunii 3- Tragerea creditului, art. 3.1 din contractul de credit dedus judecaţii, precum şi cuprinsul Ordinului de plata anexat). Diferenţa de sumă, în cuantum de 922.450 Euro, a fost transferată de apelanţi, la data de 21 aprilie 2008, în contul societăţii comerciale I., cu titlu creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât şi din cuprinsul ordinului de plată redactat şi semnat de apelanţi.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înţelege orice persoana fizica, sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie artizanale ori liberale”. Protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit. Raţiunea reglementărilor este comună, respectiv de protejare a consumatorului care se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere cât şi nivelul de informare.
În acest sens relevantă este şi sentinţa pronunţată la data de 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa (C-542/99), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reţinând că numai contractele încheiate în afară şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (punctul 17)”. Raportat la cele mai sus expuse, în condiţiile în care reclamanţii apelanţi au contractat împrumuturile cu scopul de a achiziţiona imobile pentru realizarea unor investiţii, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori finali privaţi, aceştia nu au calitatea de consumator.
Apelanţii au dorit contractarea creditului dedus judecaţii în scopuri exclusiv comerciale, actele depuse la dosar dovedind că sumele de bani au fost necesare în vederea dezvoltării unor afaceri comerciale, prin creditarea societăţii I. În privinţa acestui contract de credit apelanţii nu au calitatea de consumatori care au contractat un credit pentru nevoi personale. Raportat la cele sus arătate, apelanţii nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, astfel că în baza art. 296 C. proc. civ. - 1865, instanţa de apel a respins apelul declarat de apelanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 561 din 1 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., C. şi A.
Recursul a fost admis prin decizia nr. 652 din 6 aprilie 2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.x/x/2013, în consecinţă, decizia nr. 1068 din 20 decembrie 2016 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a Civilă a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.
În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor apelanţi, drept care reprezintă un principiu esenţial al procesului civil. Astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe o inadmisibilitate care derivă din lipsa calităţii de consumator a reclamanţilor apelanţi. Însă această excepţie a fost invocată pentru prima dată de către banca intimată prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de apel doar la data de 6 decembrie 2016, cu foarte puţin timp înainte de termenul dezbaterilor publice pe fondul cauzei care au avut loc în 13 decembrie 2016.
Instanţa de recurs a reţinut că soluţionarea dosarului a fost realizată în aceste condiţii, fără ca o chestiune, esenţială în economia dosarului, aşa cum este inadmisibilitatea care derivă din lipsa calităţii de consumator, să fie pusă în discuţia părţilor sau să fie comunicată apelanţilor pentru a putea să îşi formuleze apărări. Or, în aceste circumstanţe, a fost încălcat, în mod esenţial, dreptul la apărare al apelanţilor şi principiul contradictorialităţii, iar decizia este lovită de nulitate, în condiţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ. Apărarea privind lipsa calităţii de consumator nu a fost invocată nici în faţa primei instanţe şi nici prin motivele de apel, ci doar cu câteva zile înaintea dezbaterilor finale din apel, iar apelanţii nu au avut posibilitatea să îşi formuleze apărări faţă de acest nou argument al intimatei.
După rejudecare, prin decizia nr.652 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr.561 din 1 martie 2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr.x/x/2013, pe care a menţinut-o în întregime.
A fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a apelantei C. şi, în consecinţă, a fost anulat apelul declarat de C. împotriva sentinţei civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/x/2013.
Au fost obligați apelanţii A. şi B. să achite intimatei D. suma de 5643 lei cheltuieli de judecată în faza apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte aspectul esenţial al calităţii de consumator, instanţa de apel a reţinut că probele administrate confirmă faptul că la încheierea contractului de credit analizat, reclamanţii apelanţi, deşi sunt persoane fizice, nu au acţionat în calitate de consumatori.
Astfel, în cazul concret analizat, între părţi s-a încheiat la data de 10 aprilie 2008 contractul de credit nevoi personale cu garanţie imobiliară - refinanţare, contract prin intermediul căruia intimata a acordat apelanţilor un credit în cuantum de 1.763.976 CHF. Ulterior, la data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanţilor cu suma de 1.763.976 CHF, sumă evidenţiată în istoricul tranzacţiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus menţionate s-a reţinut, de către intimată, suma de 35.279.52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferenţa, în cuantum de 1.728.751 CHF, făcând obiectul unei operaţiuni de schimb valutar iniţiată de către apelanţi. Astfel, la data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanţi, s-a procedat la efectuarea unei operaţiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată în urma efectuării acestei operaţiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO.
Desigur că suma enunţată depăşeşte cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obişnuit, protejat de normele speciale ale Legii nr. 193/2000 care a transpus în dreptul intern Directiva 93/13/CEE. Raportat la suma contractată cu titlul de împrumut, denumirea de ,,credit pentru nevoi personale,, are un caracter pur formal. Iar esenţială pentru calificarea contractului şi reţinerea calităţii de consumator a reclamanţilor este şi destinaţia sumei de bani împrumutată în temeiul contractului. Iar relevarea conform probatoriului administrat a destinaţiei concrete a sumei consistente contractată cu acest titlu confirmă lipsa calităţii de consumator a reclamanţilor apelanţi la data încheierii contractului.
Astfel, suma de 1.080.463,38 euro obţinută prin schimb valutar a fost întrebuinţată de către reclamanţii apelanţi după cum urmează: cu suma de 55.063, 67 euro s-a procedat la rambursarea integrala a unui alt credit în moneda euro, contractat tot de la D.; suma de 99.869,26 Euro a fost folosită de către reclamanţii apelanţi A. şi B. în vederea rambursării anticipate a unui alt credit încheiat de către aceştia cu H. Iar ca aspect esenţial, suma de 922.450.00 Euro a fost transferată de către apelanţi, la data de 21 aprilie 2008 în contul societăţii comerciale I., cu titlu creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât şi din cuprinsul ordinului de plată redactat şi semnat de către apelanţi.
Noţiunea de consumator, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, include orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceste prevederi legale reprezintă o transpunere în plan naţional a dispoziţiilor art. 2 litera b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit cărora noţiunea de consumator defineşte „[…] orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale”.
Interpretând noţiunea de consumator în sensul prevederilor art.2 litera b din Directiva 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat faptul că intră sub incidenţa noţiunii de consumator persoana fizică ce încheie un contract cu un profesionist, atâta timp cât acţionează în scopuri care pot fi considerate în afara meseriei sau a profesiunii sale (C-348/14, Maria Bucura, Hotărârea din 9 iulie 2015).
După cum a menţionat, de asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-110/14, Horaţiu Costea, Hotărârea din 3 septembrie 2015 (paragraful 15 şi următoarele) „astfel cum prevede al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori” şi „vânzători sau furnizori”, noţiuni definite la articolul 2 literele (b) şi (c) din această directivă.
Conform acestor definiții, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte, „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de Directiva 93/13, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.
Prin urmare, directiva menţionată defineşte contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 30, precum și Hotărârea Šiba, C‑537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).
Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin aceeaşi directivă şi anume aceea că un consumator se găseşte într‑o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și Hotărârea Šiba, C‑537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 23 și jurisprudenţa citată).
În acelaşi timp, trebuie amintit că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calitate de consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora. Noţiunea „consumator”, în sensul art. 2 litera (b) din Directiva 93/13, are, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28-33 din concluzii, un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real.
Instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei menţionate (a se vedea prin analogie Hotărârea Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 48).
Pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.,, (paragraful 23 cauza C-110/14, Horaţiu Costea).
În acelaşi sens, cu referire la alte acte comunitare (în special cele care reglementează norme de competenţă cu caracter special), dar care fac parte din normele ce protejează drepturile consumatorului, CJUE a reţinut că consumatorul final este persoana care nu este angajată în activităţi comerciale şi profesionale, iar acesta trebuie să procure/utilizeze bunul/serviciul achiziţionat în interes propriu şi personal, deci în afara unei activităţi comerciale/profesionale/de producţie (C-89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. v TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH, Hotărârea din 19 ianuarie 1993). De asemenea, s-a statuat faptul că numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (C-419/11, Česká spořitelna, Hotărârea din 14 martie 2013; C‑464/01, Gruber, Hotărârea din 20 ianuarie 2005).
Aplicând aceste principii în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a constatat că decisiv este, pentru stabilirea calităţii de consumator a intimatului pârât, scopul dobândirii bunului sau serviciului care face obiectul contractului supus analizei, referitor la care s-a invocat caracterul abuziv. Dacă acest scop este unul legat de activitatea profesională, lato sensu, a reclamanţilor - apelanţi, aceştia nu pot beneficia de protecţia specială a Legii nr. 193/2000. În schimb, se va reţine calitatea de consumator în eventualitatea în care s-ar stabili că finalitatea contractului analizat este independentă de orice activitate de natură comercială sau profesională a consumatorului.
În cauza dedusă judecăţii, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze din contractul de credit bancar numărul x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Conform art. 2.1 din contract, creditul este destinat refinanţării unui credit pentru nevoi personale cu garanţie reală şi pentru nevoile personale ale împrumutatului.
După cum rezultă din documentele interne ale băncii, în perioada precontractuală reclamanţii au solicitat suma de 1.871.000 franci elveţieni, cu scopul de a finanţa dezvoltarea unui proiect imobiliar în Cluj-Napoca prin intermediul unei societăţi. În final, contractul a fost încheiat pentru împrumutarea sumei de 1.763.976 CHF, iar extrem de relevant pentru analiză este faptul că apelantul reclamant A., care a încheiat contractul în calitate de persoană fizică, deşi suma este disproporţionat de mare pentru satisfacerea unor ,,nevoi personale,, ale unui consumator, deţine în acelaşi timp şi calitatea de asociat şi administrator al I., societatea care a beneficiat, în final, de cea mai mare parte a împrumutului. În acelaşi timp, reclamanta-apelantă B. deţine calitatea de asociat la aceeaşi societate, conform extrasului eliberat de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Esenţial în acest context este faptul că cea mai mare parte a sumei împrumutate, care prin cuantumul ei excede nevoilor uzuale ale unui consumator, a fost virată în contul societăţii I., cu care cei doi reclamanţi apelanţi au un raport de natură funcţională. La rândul ei, societatea I. are calitatea de asociat la o altă societate, J., o altă societate în care apelantul A. are calitatea de asociat şi administrator. În consecinţă, creditul nu a fost contractat pentru satisfacerea unor nevoi personale, ci suma de 922.450.00 Euro, care reprezintă 85% din întregul credit, a fost virată în contul societăţii cu care împrumutaţii aveau un raport de natură funcţională şi, astfel, apelanţii au acţionat în calitate de profesionişti, cu intenţia de a finanţa o societate pe care o controlau integral şi a realiza acte de comerţ specifice obiectului de activitate al acesteia.
Or aşa, cum s-a citat din jurisprudenţa CJUE, la aprecierea calităţii de consumator trebuie să se ţină seama de ,,natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu, (cauza Costea). Iar în cazul concret analizat, suma contractată este excesivă prin cuantumul său satisfacerii nevoilor personale ale unui consumator iar, pe altă parte, suma nici nu a fost folosită în interesul personal al împrumutaţilor, ci al societăţii căreia i-a fost virată cea mai mare parte din sumă, în vederea efectuării unor acte de comerţ specifice obiectului de activitate. Pentru toate aceste argumente, nu le poate fi recunoscută reclamanţilor apelanţi calitatea de consumator la data încheierii contractului de împrumut.
Cu prilejul rejudecării cauzei, apelanţii au beneficiat de dreptul deplin la apărare faţă de contestarea calităţii de consumator, însă prin înscrisul depus în acest scop, nu au adus argumente pertinente prin care să justifice calitatea de consumator. Au insistat pe calitatea de persoană fizică a împrumutaţilor, calitate care, în opinia instanţei de apel, este irelevantă deoarece aceste persoane fizice au un raport de natură funcţională (ambii sunt asociaţi iar unul dintre ei unic administrator) cu societatea căreia i-au transferat peste 85% din suma împrumutată prin contractul de credit bancar.
Denumirea contractului nu este relevantă pentru calificarea calităţii în care au contractat creditul, ci destinaţia sumei de bani contractată, împrejurările cauzei şi scopul încheierii contractului, conform criteriilor impuse de CJUE în considerentele deciziei din cauza Costea, anterior enunţate. Iar toate probele administrate confirmă, fără echivoc, că scopul a fost străin de satisfacerea unor interese personale ale apelanţilor, ci a urmărit scopuri profesionale ale acestora, în concret finanţarea unei societăţi cu care apelanţii au strânse raporturi de natură funcţională în calitate de unici asociaţi respectiv administrator. Simplul fapt al accesării unui credit destinat, în principiu, consumatorilor este doar o chestiune de formă, nu una de fond şi nu califică, automat, persoanele fizice care au accesat creditul ca fiind consumatori.
Prin ultimul paragraf din notele de şedinţă prin care apelanţii au formulat apărări faţă de contestarea de către societatea bancară a calităţii lor de consumatori, apelanţii au criticat raţionamentul instanţei de apel care a pronunţat decizia casată, însă argumentele nu sunt temeinice. Astfel, apelanţii au susţinut că nu poate fi acceptată ideea potrivit căreia dacă o persoană a acordat vreodată un credit unei societăţi au pierdut definitiv calitatea de consumator şi au devenit profesionişti. În opinia instanţei de apel, în cazul concret analizat nu este vorba despre persoane care au creditat sau finanţat vreodată o societate, ci, în cazul concret analizat, au finanţat o societate în care sunt unici asociaţi iar unul dintre ei administrator, chiar cu suma obţinută din încheierea contractului pe care îl atacă, invocând calitatea de consumator.
Mai mult, pentru a clarifica fără echivoc cadrul legal pe care reclamanţii apelanţi îşi întemeiază cererea de chemare în judecată şi calea de atac, instanţa de apel a obţinut o nouă clarificare expresă la termenul din data de 12 septembrie 2017 în sensul că demersul dedus judecăţii este întemeiat sub aspectul reperului juridic exclusiv pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 193/2000. Or, invocarea cu succes a acestor dispoziţii presupune ,,ab initio,, stabilirea, fără echivoc, a calităţii de consumator a celui care le invocă, fapt care în cazul, concret, analizat este nerealizabil, pentru toate argumentele anterior expuse. Din acest motiv, analiza pe fond a legalităţii clauzelor pretins abuzive pentru toate argumentele invocate de către reclamanţi devine imposibilă în cadrul procedural trasat expres şi fără echivoc de către reclamanţi.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanta C., în urma demersurilor instanţei de apel au fost obţinute la dosar înscrisuri care confirmă că apelanta a decedat la data de 26 aprilie 2015, anterior declarării apelului la data de 16 august 2016. În consecinţă, la data declarării apelului reclamanta era deja decedată, iar menţionarea sa în calitate de apelant în nume propriu, constituie o gravă neconcordanţă procedurală, în condiţiile în care ceilalţi doi apelanţi sunt fiul şi unicul moştenitor al reclamantei, respectiv nora acesteia, persoane care cunoşteau desigur nefericitul eveniment al decesului survenit.
În consecinţă, la data declarării apelului, apelanta C. era lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, aspect ridicat pentru a fi expus dezbaterii părţilor la data de 7 noiembrie 2017, în şedinţă publică. În consecinţă, în baza interpretării ,,per a contrario,, a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 C. proc. civ., instanţa de apel a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a apelantei C. şi în consecinţă a anulat apelul declarat de către C. împotriva sentinţei civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/x/2013.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A., aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 şi ale art.2 lit. b din Directiva nr.93/13/CEE.
Astfel, în Directiva nr.93/13/CEE, consumatorul este definit ca fiind „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta Directivă, acţionează în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale”, iar în Legea nr.193/2000 se consideră consumator „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
Clasificarea consumator/comerciant de la data acordării creditului este una dihotomică, persoană fizică ce nu are calitatea de consumator fiind, per a contrario, comerciant sau profesionist.
Instanţa de apel s-a raportat la criterii neprevăzute de lege atunci când a calificat pe reclamanţi drept comercianţi, respectiv la cuantumul ridicat al creditului acordat sau al corespondenţei interne a pârâtei din perioada acordării creditului, ignorând criterii mai relevante cum ar fi tipul produsului de creditare, tipul veniturilor luate în calcul la stabilirea posibilităţii de rambursare a creditului şi caracterul garanţiilor oferite pentru credit.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel, în rejudecare, a făcut trimitere la o serie de hotărâri ale CJUE care nu au legătură cu Directiva nr.93/13/CEE, ci cu privire la alte acte normative cum ar fi hotărârile pronunţate în cauzele C-269/95, C-419/11, C-89/91 sau C-464/01.
Jurisprudenţa CJUE relevantă, aplicabilă în cauză, ar fi cea relevantă în cauzele C-542/99, C-74/15 şi C-110/14 care vizau întrebări preliminare din România, hotărâri care fac trimitere, la rândul lor, la cauzele C-488/11 şi C-537/13, în care s-a arătat că Directiva nr.93/13/CEE, defineşte contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanţilor.
A fost invocată cu precădere hotărârea C-110/14, par. 22-23.
S-a arătat de către recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, deşi a menţionat o amplă jurisprudenţă a CJUE relevantă în ceea ce priveşte aplicarea Directivei nr.93/13/CEE, a făcut o greşită aplicare a acesteia, ignorând criteriile relevante privind calitatea contractanţilor, caracterul obiectiv al noţiunii şi natura bunului sau serviciului ce face obiectul contractului.
S-a mai susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că din creditul acordat s-a achitat un comision de acordare către bancă, iar diferenţa s-a schimbat în euro, plătindu-se din suma astfel obţinută alte credite personale ale reclamanţilor, totuşi, reclamanţi nu ar avea calitatea de consumatori, pe motiv că din creditul pentru nevoi personale au folosit o parte pentru creditarea, cu titlu gratuit a unei societăţi, cu toate că simpla legătură contractuală ocazională cu un alt profesionist nu putea să-i transforme şi pe ei în profesionişti.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a jurisprudenţei CJUE din cauza C-74/15 (Tarcău), insistând pe legătura funcţională a reclamanţilor cu persoanele juridice care au beneficiat de un împrumut din partea lor, motivând că în cauza respectivă legătura funcţională a persoanelor fizice cu un profesionist a fost analizată în contextul unui credit încheiat de o bancă cu un profesionist şi unde se punea în discuţie calitatea de consumatori a garanţilor persoane fizice în contractele accesorii de garanţie încheiate de acestea cu banca.
2. Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
În rejudecare, instanţa de apel a minimalizat caracterul neîndoielnic al contractului de credit, care era unul pentru nevoi personale, garantat cu ipotecă, acordat unor persoane fizice, pentru a fi utilizat la refinanţarea unor alte credite personale ale acestora şi pentru alte nevoi personale neprecizate, cu o durată de rambursare de 19 ani, perioadă în care clientul putea utiliza fondurile în orice fel dorea.
Intimata-pârâtă a aplicat prevederile OUG nr.50/2010, care se referă strict la consumatori, invocând abia în faţa instanţei de apel din primul ciclu procesual faptul că reclamanţii nu ar fi consumatori.
Dacă pârâta ar fi apreciat de la început că reclamanţii nu aveau calitatea de consumatori, produsele de creditare oferite comercianţilor sau altor profesionişti ar fi fost cu totul altele, iar destinaţia fondurilor ar fi fost una precis determinată, pentru că băncile nu oferă niciodată unui comerciant credite de nevoi personale pe o durată de 19 ani, a căror destinaţie să fie, în totalitate, la latitudinea beneficiarului.
Ca atare, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând caracterul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului de nevoi persoanele din 10 aprilie 2008 şi a actelor adiţionale ulterioare, care fac referiri implicite şi explicite la calitatea de consumatori a reclamanţilor.
De menţionat faptul că recurenţii-reclamanţi, deşi au invocat ca temei legal prevederile art.312 alin.3 şi 5, art.313 raportat la art.304 pct.8 şi 9 C. proc. civ. – 1865, au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului unei instanţe de acelaşi grad.
La data de 12 februarie 2018, intimata-pârâtă D., a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile reclamanţilor-recurenţi, Înalta Curte a constatat că recursul acestora este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. În primul rând, aşa după cum a susţinut şi intimata-pârâtă în întâmpinare, recurenţii-reclamanţi nu puteau cere casarea deciziei recurate, deoarece pentru motivele de nelegalitate invocate, art.312 alin.3 C. proc. civ. prevede doar posibilitatea modificării hotărârii atacate, cu atât mai mult nefiind posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare, după casare, la o altă instanţă de acelaşi grad.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 şi ale art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE, atunci când a ajuns la concluzia că aceste dispoziţii nu le sunt aplicabile recurenţilor-reclamanţi, întrucât nu pot fi calificaţi „consumatori” în sensul acestor dispoziţii legale.
Astfel, chiar din definiţiile cuprinse în actele normative invocate de către recurenţi, rezultă că au calitatea de consumatori doar acele persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii lor profesionale, or, din analiza stării de fapt reţinută de către instanţa de apel a reieşit că recurenţii-reclamanţi nu pot fi calificaţi drept consumatori, cât timp între aceştia şi persoanele juridice care au beneficiat de un împrumut din partea lor a existat o legătură funcţională.
De remarcat faptul că recurenţii-reclamanţi nu au negat starea de fapt reţinută de instanţa de apel, anume aceea că au împrumutat o sumă foarte mare de bani, din care cea mai mare parte au împrumutat-o unor societăţi comerciale la care erau asociaţi şi în plus, unul dintre recurenţii-reclamanţi era şi administrator.
Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, că recurenţii-reclamanţi au acţionat cu intenţia de a finanţa o societate, pe care au controlat-o integral, şi de a realiza acte de comerţ specifice obiectului de activitate al acestora, aspect care nu a fost combătut cu succes de către recurenţii-reclamanţi, deşi aveau această posibilitate cu prilejul rejudecării în apel, aceştia insistând doar pe aspectul formal al contractului de împrumut şi pe faptul că o mică parte a sumei împrumutate a fost utilizată pentru plata comisionului de acordare către bancă şi pentru rambursarea unor credite de nevoi personale anterioare.
Sub acest aspect, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că relevantă este jurisprudenţa CJUE, care analizează calitatea de consumator a persoanei fizice împrumutate prin prisma legăturii funcţionale cu activitatea unui profesionist.
Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că „numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”.
Tot în acest sens, sunt şi considerentele reţinute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunţate în cauza C-269/95, în sensul că pentru a stabili dacă o persoană acţionează în calitate de consumator, „trebuie să se aibă în vedere poziţia sa într-un anumit contract în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu situaţia sa subiectivă… Una şi aceeaşi persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni”.
De asemenea, la paragraful 23 al hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-110/14 s-a reţinut că „instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive, are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menţionate. Pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…”
Tot în acest sens sunt şi hotărârile CJUE pronunţate în cauzele C-488/11 (paragraful 30) şi C-537/13 (paragraful 21).
Prin urmare, nu se poate reţine susţinerea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că simpla calitate de persoane fizice le justifică această calitate de consumatori, legat şi de faptul că actul de împrumut către persoana juridică a fost unic, nefiind făcut ca o activitate comercială, fiind făcut fără scopul de a obţine profit, cât timp practica CJUE se referă la existenţa unui singur contract în care este relevantă legătura funcţională dintre persoana fizică şi profesionistul care a beneficiat, în cele din urmă, de împrumut.
De altfel, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, intenţia recurenţilor-reclamanţi în acest sens a rezultat şi din actul încheiat la data de 9 aprilie 2008, anterior acordării creditului bancar, din care rezulta faptul că împrumutaţii vor utiliza suma de bani împrumutată în scopul dezvoltării unui proiect în Cluj-Napoca, această stare de fapt circumscriindu-se noţiunii de fapte de comerţ, în înţelesul art.7 C. com., ce era aplicabil la data încheierii contractului de credit.
Ca atare, se poate concluziona că, pe baza stării de fapt stabilite de instanţa de apel în rejudecare, aceasta a aplicat în mod corect dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 şi a art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE, cât şi jurisprudenţa CJUE în materie, constatând că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori şi nu pot beneficia de dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor.
3. Nici critica privind schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii nu poate fi reţinută.
În speţă, nu se pune problema calificării greşite a naturii juridice a contractului de împrumut nr. x din 10 aprilie 2008 încheiat între părţi, ci a stabilirii faptului dacă reclamanţilor-recurenţi, în calitate de împrumutaţi în acest contract, le sunt aplicabile dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 şi ale art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE privind protecţia consumatorilor.
În urma administrării probatoriului de către instanţa de rejudecare în apel, în urma casării cu trimitere, s-a constatat că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori, nepunându-se problema schimbării caracterului de contract de împrumut al contractului încheiat de reclamanţi cu pârâta, punându-se doar problema faptului că acest contract de împrumut nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, cât timp scopul principal pentru care a fost încheiat a fost acela de împrumut al unor profesionişti, cu care s-a dovedit că recurenţii au o legătură funcţională, iar din cauza acestui fapt constatat, reclamanţii nu pot avea calitatea de consumatori şi nu pot beneficia de prevederile legale în materia privind protecţia consumatorilor.
De altfel, chiar în art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010, a fost definită noţiunea de consumator utilizată în cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizică ce acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale”, astfel încât recurenţii-reclamanţi nu pot beneficia nici de prevederile art.1 ale acestui act normativ, ei neavând calitatea de consumatori.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art.312 alin.1 C. proc. civ. – 1865, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii-recurenţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 652/2017 din 07 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă.