Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva statului. Repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal. Răspundere obiectivă. Admisibilitate. Verificarea întrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii statului

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : daune morale

daune materiale
prejudiciu
proces penal
proces echitabil

C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 1373

Convenția europeană a drepturilor si libertăților fundamentale, art. 6

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

Răspunderea patrimonială a statului pe temeiul dispoziţiilor de drept comun pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat prin soluţionarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană, de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 10 din Legea nr. 304/2004, poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa.

Faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, absenţa unei reglementări speciale în ordinea juridică internă, trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

Prin urmare, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie „ilicită”, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, este admisibilă acţiunea împotriva statului întemeiată pe dispoziţiile Codului civil în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Acţiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Premisa analizei, în această situație, este aceea că „fapta ilicită” este reprezentată de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să expună prioritar considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părţii de cea a autorităţilor şi ţinând cont de elementele ce indică gradul de complexitate a cauzei. Simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin determinarea întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare, în urma aplicării criteriilor sus arătate. Abia după stabilirea duratei nerezonabile a procedurii judiciare este posibilă identificarea şi repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităţilor judiciare.

Secția I civilă, decizia nr.646 din 23 februarie 2018

Prin sentinţa civilă nr.158 din 7.06.2016 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, şi în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 215.921,44 lei daune materiale şi 100.000 lei daune morale, pretenţii reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul generat prin iniţierea faţă de aceasta a procedurii judiciare finalizate prin decizia nr. 1043 din 27.03.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în dosar nr. x/83/2011, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8.185 lei; au fost respinse celelalte pretenţii formulate de reclamantă.

Prin decizia nr. 118 din 23.02.2017, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român şi Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul reducerii cuantumului materiale de la 215.921,44 lei la 9437,04 lei, al daunelor morale de la 100.000 lei la 10.000 lei, precum şi al cheltuielilor de judecată de la 8.825 lei la 2.232 lei.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanta şi pârâţii Statul Român şi Ministerul Public, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamanta a susţinut încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, respectiv cele ale art.1384, art. 1385, art.1386, art. 1388, art. 1391, art. 252 şi art. 253 C.civ., precum şi cele ale art.11, 20 şi 52 din Constituţia României, art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Privitor la cuantumul daunelor morale solicitate, prin diminuarea lor de la suma de 100.000 lei la suma de 10.000 lei, a fost încălcat în principal principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 alin. (1) C.civ., principiu a cărui aplicare presupune ca despăgubirea să înlăture toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat.

Or, astfel cum rezultă din acţiunea introductivă de instanţă şi din probele administrate, fapta inculpării nelegale şi a trimiterii în judecată a reclamantei de o manieră abuzivă, fără suport legal şi faptic, precum şi condamnarea acesteia în primă instanţă la o pedeapsă privativă de libertate de 1 an şi 10 luni închisoare, urmată de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din vechiul Cod de procedură penală (fapta nu există), confirmată în cele din urmă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe parcursul unor proceduri judiciare care s-au întins în timp, începând cu data de 28.10.2009, data sesizării din oficiu a procurorului din cadrul D.N.A. - S.T. Oradea - Biroul Teritorial Satu Mare şi data de 27.03.2004, data pronunţării deciziei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, i-a cauzat reclamantei prejudicii care s-au localizat pe mai multe planuri, respectiv: în planul dreptului la un proces echitabil şi rezonabil ca durată de soluţionare în timp, consfinţit de prevederile art. 4 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; în planul activităţii profesionale; în planul activităţii politice; în plan personal şi al vieţii de familie; în plan social, al raporturilor cu membrii societăţii şi ca urmare a impactului mediatic al procesului.

Reclamanta a defalcat prejudiciul în raport de impactul pe care l-a avut fapta ilicită în fiecare

plan al vieţii sale socio-umane, astfel încât exista obligaţia din partea primei instanţe şi a instanţei de apel de a stabili despăgubirile aferente reparării fiecărui prejudiciu suferit ca urmare a lezării prin fapta ilicită intenţionată a fiecăreia dintre valorile nepatrimoniale anterior menţionate.

Or, atât Tribunalul Satu Mare, cât şi Curtea de Apel Oradea, prin hotărârile pe care le-au pronunţat, au stabilit, statuând în echitate, prejudiciul moral exclusiv ca urmare a încălcării dreptului la un proces echitabil şi cu o durată rezonabilă în timp, prevăzut de art. 6 alin. 1 din CEDO.

În privinţa despăgubirilor datorate pentru prejudiciile localizate şi dovedite prin probele de la dosarul cauzei în planul activităţii profesionale, în planul activităţii politice, în planul vieţii private şi a celei de familie, precum şi în plan social, al raporturilor cu membrii societăţii şi ca urmare a impactului mediatic al procesului, ambele instanţe le-au ignorat, cu toate că reclamanta a cerut acordarea lor în mod expres, atât prin acţiunea formulată, cât şi prin apelul declarat.

Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel ca urmare a admiterii celor două apeluri, printr-o suma globală de 10.000 de lei, este mult prea mic şi nu acoperă prejudiciul/prejudiciile suferite şi goleşte de conţinut instituţia răspunderii civile delictuale, în partea referitoare la despăgubire care trebuie să asigure repararea integrală a prejudiciului. Despăgubirea nu trebuie să fie formală, ea trebuie să fie egală în cuantum cu prejudiciul suferit ca urmare a vătămării valorilor nepatrimoniale menţionate. Or, suma de 10.000 de lei, echivalentul a 2.200 de euro, nu acoperă daunele pe care reclamanta le-a suferit ca urmare a inculpării în procesul penal.

Privitor la cuantumul daunelor materiale, prin admiterea celor două apeluri, instanţa de apel a înlăturat din cadrul daunelor materiale sumele de bani pe care reclamanta trebuia să le încaseze ca urmare a implicării, în calitate de coordonator de proiect, în programul „Y.”, în baza contractului de muncă cu timp parţial nr. x din 02.12.2010. Acest program, de la conducerea căruia reclamanta a demisionat, ca urmare a demisiei anterioare din funcţia de inspector şcolar general, în ipoteza derulării sale integrale i-ar fi adus un venit de 174.524 lei, la care se adăuga, urmare a neîncasării acestei sume, o dobândă legală de 32.050,40 lei.

În urma admiterii apelurilor, suma de 174.524 lei, care reprezenta prejudiciul efectiv suferit ca urmare a demisiei de onoare de la coordonarea programului, respectiv 16.12.2011, precum şi dobânda aferentă acestei sume, în cuantum de 32.050,40 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, au fost înlăturate, cu o motivare străină de cauză. Demisia reclamantei din calitatea de coordonator al proiectului „Y.” a fost impusă pentru aceleaşi motive ca demisia din funcţia de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar X., adică din considerente de demnitate şi onoare. Raportat la obiectul proiectului, calitatea de acuzat într-o afacere judiciară penală de corupţie – pentru cea mai gravă dintre infracţiunile de acest gen din codul penal - nu era compatibilă cu executarea în continuare a contractului, rezilierea unilaterală a acestuia fiind urmare a demisiei din funcţia de inspector şcolar general.

Din punct de vedere juridic, s-a negat în mod nelegal raportul de cauzalitate între fapta de inculpare şi trimitere abuzivă în judecată şi prejudiciul cauzat, constând în venitul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de muncă prin neîncasarea sumei de bani la care reclamanta era îndreptăţită în baza acestuia.

În ceea ce priveşte respingerea apelului reclamantei, prin acţiunea introductivă s-au cerut daune morale în sumă de 1.600.000 lei, arătându-se din ce se compune această despăgubire. Judecătorii cauzei nu s-au pronunţat şi nu au motivat modul de stabilire şi de cuantificare a prejudiciului ori l-au motivat greşit.

Acordarea unei șaisprezecimi din totalul daunelor morale pretinse este o soluţie formală, lipsită de consistenţă şi justeţe, mult inechitabilă faţă de prejudiciul suferit şi, în egală măsură, lipsită de echivalenţa necesară între prejudiciu şi reparaţia necesară.

Cu toate că instanţele au ajuns la concluzia corectă a încălcării dreptului de a beneficia de un proces rezonabil ca durată prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO, a dreptului la demnitate şi respectarea vieţii private prevăzut de art.11 C.proc.pen. şi a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie prevăzut de art.72 C.civ., au omis să se pronunţe asupra întinderii prejudiciului cauzat prin încălcarea valorilor indicate în textele convenţionale şi legale amintite, precum şi asupra despăgubirii aferente. Nu rezultă din cuprinsul hotărârilor atacate care este cuantumul sumei de bani stabilite cu titlu de despăgubire pentru încălcarea de către autoritatea judecătorească, inclusiv de către organele de urmărire penală (care nu fac parte din această autoritate, fiind subordonate puterii executive - Ministerul Public), a valorilor recunoscute şi protejate.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-au susţinut următoarele:

Ambele instanţe de fond din cauză, prevalându-se de aplicarea principiului disponibilităţii, au apreciat în mod nelegal ca fiind admisibilă acţiunea reclamantei, prin aplicarea dispoziţiilor dreptului comun ale răspunderii civile delictuale, respectiv ale art. 1349, art.1357, art.1373 C.civ., art.6 din CEDO, care nu sunt incidente, deoarece statul poate răspunde pentru erorile judiciare numai pe temeiul art. 538-539 C.proc.pen. (art. 504-505 din vechiul Cod de procedură penală) prin raportare la art.52 alin. (3) din

Constituţia României.

Astfel, a fost încălcat principiul de drept care rezolvă concursul dintre legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale specialia generalibus derogant, respectiv a dat eficienţă normelor generale de răspundere civilă delictuală, deşi normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de extrapolare.

În cauză, fără a se suprima dreptul de acces la justiţie al reclamantei, trebuia să se dea prevalenţă adagiului generalia specialibus non derogant şi să se aprecieze, în situaţia în care s-au solicitat daune morale şi materiale pentru erori judiciare, respectiv o evaluare a duratei rezonabile a procesului penal, că sunt aplicabile numai dispoziţiile speciale prevăzute de art. 538 - 539 C.proc.pen.

Aplicarea normei de drept speciale suprimă practic acţiunea civilă pe dreptul comun, fără a elimina accesul la justiţie, deoarece perfecţionează sistemul reparator, iar persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii sunt ţinute să îndeplinească anumite termene şi condiţii stabilite expres de legiuitor.

O asemenea limitare privind exercitarea dreptului la acţiune numai în raport de normele de drept special nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Golder c. Regatului Unit din 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii. O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea raportării la anumite condiţii şi termene prevăzute expres de lege. Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

Recurentul a reiterat jurisprudenţa instanţei supreme prin care s-a statuat în mod constant că dispoziţiile Codului civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, această răspundere putând fi angajată doar pe temeiul art. 504 din vechiul Cod de procedură penală (art. 538 din noul Codul de procedură penală) raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României. Răspunderea statului este o răspundere directă de apartenenţa dreptului public, limitată, însă, la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

S-a făcut, de asemenea, referire la prevederile art. 96 din Legea nr.303/2004, potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (...). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.”

În acelaşi sens, în doctrină s-a apreciat că fundamentul dreptului pretins (causa debendi) într-o acţiune derivând dintr-o eroare judiciară rezidă în dispoziţiile de drept strict cuprinse în art. 504 - 507 C.proc.pen. complinite cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor.

Prin urmare, statul nu poate avea calitatea de pârât în legătură cu încălcări nevizate de dispoziţiile art. 538 - 541 C.proc.pen.

Recurentul a arătat că nu există eroare judiciară nici din perspectiva jurisprudenţei CEDO, având în vedere că „erori judiciare” în sensul Convenţiei se nasc din constatarea unei violări a Convenţiei, care se întemeiază pe o apreciere greşită făcută, în fapt ori în drept, de judecătorul naţional. Or, în cazul de faţă procesul penal s-a finalizat cu o soluţie de achitare. În cauza Duiaurons c. Franţei (hotărârea Curţii din 21 martie 2000), Curtea Europeană a amintit că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept efectiv decât în cazul în care susţinerile părţilor sunt cu adevărat „ascultate”, adică „examinate cum se cuvine de instanţa sesizată”.

Mai mult, în cauză, prin cercetarea penală a reclamantei şi ulterior prin trimiterea sa în judecată, nu a fost săvârşită o faptă ilicită, de asemenea, prin modalitatea de cercetare a cauzei în care a fost implicat reclamanta nu s-au săvârşit abuzuri sau neglijenţe. Cercetarea penală şi trimiterea în judecată a reclamantei nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală, nefiind sesizate sau invocate încălcări ale acestor norme sau un abuz în serviciu contra intereselor reclamantei.

Astfel, reclamanta a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, nefiind constatată atingerea unui drept subiectiv al acesteia sau vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că cercetarea, urmărirea penală şi trimiterea în judecată a reclamantei s-au realizat cu îndeplinirea unor prevederi legale.

De asemenea, faptul că, în final, reclamanta a fost achitată nu este de natură să conducă la concluzia că trimiterea sa în judecată a fost efectuată cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăţie sau din culpă şi că această faptă are un caracter ilicit sau că poate fi imputată într-un fel sau altul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pe de altă parte, nu trebuie minimalizat faptul că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă.

Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii.

Or, din probatoriul administrat în această cauză procurorul a apreciat că existau indicii temeinice care conturau bănuiala rezonabilă în sensul art. 5 pct. l lit. c din CEDO cu privire la faptul că inculpata a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa prin actul de inculpare.

Prin urmare, infracţiunea pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată, prin natura ei, conduceau la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, prin amploarea socială a fenomenului de corupţie şi prin impactul asupra întregii colectivităţi.

În atare situaţie, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unei erori judiciare, astfel cum este reglementată de dispoziţiile normei speciale, instanţa de fond nu poate recurge la aplicarea normei generale în această materie şi să stabilească existenţa unor prejudicii care nu au legătură de cauzalitate cu faptul presupus ilicit.

În cauză, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, privind perioada nerezonabilă a duratei procedurii astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din CEDO.

Principiul ca procesul să se desfăşoare într-un „termen rezonabil” intră între elementele noţiunii de „proces echitabil” consacrate de articolul 6 paragraful 1 din CEDO.

Principiul operativităţii (al celerităţii, rapidităţii) în procesul penal nu beneficiază de o reglementare expresă în legislaţie, însă derivă din conţinutul art. 1 alin. (1) C.proc.pen.: constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni. Acest principiu se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea probelor, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal şi asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare.

Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală.

De asemenea, instanţa de fond şi apel, deşi au statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538 - 539 C.proc.pen., în mod eronat, au aplicat dispoziţiile normei generale a răspunderii civile delictuale cu privire la aprecierea duratei îndelungate a procesului penal, în condiţiile în care potrivit practicii constante a instanţei supreme o astfel de acţiune nu este admisibilă.

Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, aceasta nu se realizează in abstracto, ci trebuie analizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (cauza Baitenbach c. Austriei, hotărâre din 20 martie 2008; cauza Tudorache c. României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenţie o serie de linii directoare, indicând criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, apreciere care trebuie să ia în calcul menţinerea unui just echilibru între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert c. Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992; cauza CP şi alţii c. Franţei, hotărâre din 1 august 2000).

Criteriile de apreciere sunt complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor din proces, precum şi comportamentul autorităţilor statale competente, în special al autorităţilor judecătoreşti, miza pe care o prezintă respectiva cauză pentru reclamantă (a se vedea, printre multe altele, Pelissier şi Sassi c. Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-11).

Complexitatea cauzei poate fi generată de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată (rezultând din numărul şi natura particulară a infracţiunii de care era acuzată reclamanta, disimularea actelor delictuale săvârşite de acuzată şi legăturile dintre acesteia, caracterul de interes naţional al faptelor avute în vedere, numărul mare de inculpaţi şi martori, necesitatea recurgerii la expertize de specialitate), de complexitatea problemelor juridice care trebuie soluţionate în cauză, complexitatea procedurii (multitudine de incidente procedurale, cauzele cu pluralitate de părţi, cauzele în care este necesară audierea unui număr mare de martori, unii fiind greu de localizat ori schimbându-şi des reşedinţa).

Miza afacerii pentru reclamant semnifică acel criteriu aplicabil unor ipoteze care necesită diligenţă specială din partea autorităţilor. În materie penală este vorba despre cauzele ce implică persoane acuzate deţinute ori despre cazurile ce implică violenţe ale poliţiei ori abuz al agenţilor statali.

Comportamentul părţilor poate contribui în mod covârşitor la prelungirea duratei procedurii, prin: sesizarea unei instanţe necompetente, formularea unor cereri de amânare sau de prelungire a termenelor, schimbările repetate ale apărătorilor sau numărul ridicat al acestora, lipsa de la audieri sau dispariţia unei persoane acuzate, neîndeplinirea unor obligaţii procedurale, exercitarea a numeroase căi de atac. Ori de câte ori se constată că părţile nu au dat dovadă de o diligenţă normală în cadrul procesului naţional, acest lucru reprezintă un element obiectiv, în favoarea statului-parte la Convenţie.

Comportamentul autorităţilor naţionale reprezintă un criteriu extrem de important. Autorităţile judiciare naţionale sunt considerate de Curte, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern. În acest sens, sunt considerate ca nejustificate în prelungirea duratei de soluţionare a cauzelor, împrejurări precum: aglomerarea instanţelor naţionale, erorile procedurale ale magistraţilor care au judecat cauza, durata neobişnuit de lungă a urmăririi penale, întârzierea judecătorului în audierea martorilor şi dispunerea efectuării unei expertize, omisiunea disjungerii cauzelor penale atunci când acest lucru era absolut necesar pentru buna administrare a justiţiei, lipsa de reacţie a judecătorului faţă de neefectuarea expertizei dispuse pentru un termen îndelungat, întârzierea în redactarea hotărârilor pronunţate, existenţa unor perioade lungi de stagnare ori inactivitate.

Utilitatea criteriilor propuse de către Curtea Europeană îşi găseşte relevanţă nu doar în procesul de stabilire a rezonabilităţii termenului de soluţionare a cauzei, ci şi în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii.

Din acest punct de vedere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudenţa sa că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [a se vedea hotărârile din 29.03.2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) c. Italiei, Riccardi Pizzati c. Italiei şi Musci c. Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres şi cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluţionare a cauzelor.

Referitor la durata procedurilor, recurentul a făcut referire la câteva hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Konig c. Germaniei, Lukenda c. Sloveniei şi Schumacher c. Luxemburg.

În cuprinsul acestor hotărâri, pe lângă criteriile anterior menţionate, Curtea a reamintit că articolul 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de convenţie. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o cale de atac internă care să permită examinarea conţinutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi care oferă măsurile de reparaţie corespunzătoare. Din perspectiva eficienţei, toate căile de atac oferite de dreptul intern pot răspunde cerinţelor articolului 13, chiar dacă niciuna nu corespunde în întregime cerinţelor acestuia.

De asemenea, recurentul a arătat că în jurisprudenţa Curţii Europene pot fi identificate numeroase hotărâri prin care s-a constatat că termenul de desfăşurare a procedurilor penale a fost rezonabil, contrar aserţiunilor reclamanţilor.

Cu titlu exemplificativ, s-au menţionat: cauza Wejrup c. Olandei, hotărâre din 7.03.2002 (nu s-a depăşit durata rezonabilă a procedurii, deşi urmărirea penală a durat peste 7 ani şi 10 luni a procedurii penale, deoarece faza de judecată a fost foarte rapidă atât în faţa primei instanţe, cât şi a celei de apel, în condiţiile complexităţii cauzei); cauza Bucur şi Toma c. României, hotărâre din 08.01.2013 (nu este o durată excesivă a procedurii reclamantul, în condiţiile în care a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurilor la 6 ani); cauza Borcea c. României, hotărâre din 22.09.2015 (durata procedurii de 6 ani şi 3 luni nu a fost lipsită de caracter rezonabil, faţă de complexitatea deosebită a cauzei şi de faptul că autorităţile au desfăşurat ancheta cu diligenţă, neputând fi identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii); cauza Năstase c. României, hotărâre din 11.12.2014 (durata procedurii în ansamblu de 6 ani şi 4 luni nu a fost nejustificată, faţă de complexitatea deosebită a cauzei şi de faptul că nu se observă vreo perioadă de inactivitate, autorităţile acţionând cu diligenţă).

În raport de această jurisprudenţă, inclusiv în cea formată în cauzele împotriva României soluţionate de Curte după decembrie 2014, recurentul a susţinut că o durată redusă în faţa instanţelor din România presupune, relativ la cauzele complexe, ca în faza de urmărire penală să se fi efectuat, în conformitate cu legea, toate probele necesare, cu respectarea drepturilor procesuale, cu un rechizitoriu bine elaborat în care faptele să fie riguros descrise, cu trimitere la probele care justifică tragerea la răspundere penală şi înlăturarea apărărilor formulate tendenţios de inculpaţi.

Recurentul a mai susţinut că din argumentele expuse rezultă că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de o durată nerezonabilă a procesului penal, deoarece autorităţile judiciare au desfăşurat ancheta cu diligenţă, iar judecata în fond s-a realizat în 7 luni de zile, iar apelul şi recursul s-a desfăşurat în limite normale cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, nefiind identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii.

În susţinerea acestei alegaţii, s-a avut în vedere o analiză corectă a litigiului penal datorat complexităţii cauzei, astfel încât cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a duratei procedurii penale nu este întemeiată.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-au susţinut următoarele:

Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamanta nu a invocat dispoziţiile art. 538 şi urm. C.proc.pen. pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, iar în prezenta cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale.

A fost respinsă în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât acţiunea a fost promovată cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art.541 alin. (2) C.proc.pen., având în vedere că hotărârea penală de achitare a fost pronunţată la data de 27.03.2014, iar acţiunea de faţă a fost promovată la data de 26.03.2015.

În decizia recurată, există neconcordanţe în ceea ce priveşte daunele materiale acordate, pentru o diferenţă 90.000 lei, în sensul că în considerente se menţionează că prejudiciul încercat de reclamantă pentru diferenţa dintre salariul aferent funcţiei de inspector şcolar general şi cea de profesor este de 9.437,04 lei, în timp ce în dispozitiv cuantumul acordat este de 9.9347,04 lei.

Recurentul a solicitat şi reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 10.11.2017, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, iar în aplicarea art. 493 alin. (7) C.proc.civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestora.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a reţinut excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta A.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, văzând şi dispoziţiile adoptate de completul de filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune analiza prioritară a recursurile declarate admisibile în principiu, întrucât, în aplicarea art. 493 alin. (7) C.proc.civ., fixarea termenului de judecată în şedinţă publică este prevăzută doar dacă recursul este admis în principiu.

În condiţiile în care doar o parte dintre recursurile formulate s-a aflat în această situaţie, completul de filtru a făcut aplicarea art. 493 alin. (7) C.proc.civ. doar în cazul acestora.

În cazul celui de-al treilea recurs, a constatat că nu este posibilă pronunţarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării – o încheiere de admitere în principiu, dar şi o decizie de respingere a recursului care nu întruneşte cerinţele de admisibilitate -, dar nu este posibilă nici soluţionarea acestuia în şedinţă publică, în alte condiţii decât cele expres prevăzute de art.493 alin. (7). Din acest motiv, a reţinut excepţia nulităţii, urmând ca pronunţarea asupra recursului, în sensul constatării nulităţii sale, precum şi motivarea acestei soluţii, să se regăsească în aceeaşi decizie prin care Înalta Curte se va pronunţa asupra recursurilor admise în principiu.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, se constată următoarele:

Criticile recurentului au vizat, în primul rând, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, soluţie consemnată în dispozitivul deciziei recurate.

În esenţă, recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condiţiile art. 538 - 542 C.proc.pen. (art. 504 – 505 în codul anterior), nu şi pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de Codul civil, dispoziţii invocate în acţiunea introductivă şi în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantei despăgubiri materiale şi morale.

Recurentul a susţinut că această constatare este valabilă şi pentru aprecierea duratei de desfăşurare a procesului penal.

În al doilea rând, prin motivele de recurs s-a criticat concluzia instanţei de apel privind durata nerezonabilă a procesului penal ca nefiind adecvată criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea cărora ar fi trebuit să se constate că judecata în fond s-a realizat în 7 luni de zile, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, nefiind identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii.

Criticile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În considerentele ce succed vor fi analizate ambele motive de recurs, astfel cum au fost structurate anterior.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile de drept comun din Codul civil în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că ambele instanţe de fond din cauză au dat eficienţă principiului disponibilităţii şi au analizat pretenţiile reclamantei în raport de prevederile art.1349 – 1395 din noul Cod civil.

În ambele hotărâri pronunţate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reţine un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538 – 539 C.proc.pen. (art. 504 – 505 în codul anterior), deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale. Hotărârea definitivă de achitare a reclamantei nu a intervenit în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, ci chiar în apel, după pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare. De asemenea, împotriva reclamantei nu s-a luat nicio măsură privativă de libertate pe durata procedurilor penale.

Instanţele de fond au considerat că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei

obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa.

S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, cu excepţia vinovăţiei, pentru prejudiciul decurgând din nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale, precum şi din conduita pasivă a autorităţilor penale de a aduce la cunoştinţa publică finalizarea procedurii judiciare, în speţă, soluţia de achitare a reclamantei.

În ceea ce priveşte termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, Înalta Curte constată ca fiind legală aprecierea de principiu a instanţei de apel – care a confirmat hotărârea primei instanţe - privind posibilitatea angajării răspunderii statului pe temeiul dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat prin soluţionarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (CEDO), de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

Potrivit art. 13 din CEDO, „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunţată în cauza Kudla c. Poloniei – la care s-a făcut, în mod corect, referire prin decizia de apel din prezenta cauză –, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii pronunţată la data de 16.01.2018 în cauza Ciocodeică c. României, paragraf 88).

Chiar dacă un remediu specific pentru combaterea întârzierilor în derularea procesului nu a fost prevăzut în plan legislativ, acesta trebuie să fie asigurat cel puţin în practică, revenind autorităţilor naţionale sarcina de a stabili, în conformitate cu normele din legea naţională, o procedură clară, compatibilă cu exigenţa efectivităţii remediului şi cu principiul respectării dreptului la un proces echitabil - a se vedea hotărârea Curţii pronunţată la data de 26.11.2013 în cauza Vlad şi alţii c. României, paragrafe 110 – 112.

În situaţia României, Curtea Europeană a reţinut constant că ordinea juridică internă nu asigură accesul persoanelor la un remediu efectiv pentru durata excesivă a procedurilor în soluţionarea unei cereri întemeiate în mod direct pe art. 6 paragraf 1 din Convenţie, ca unic temei sau prin coroborare cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, începând cu hotărârea din cauza Abramiuc (din 24.02.2009) şi încheind cu hotărârea din cauza Vlad şi alţii c. României, menţionată anterior.

Cu toate acestea, faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absenţa unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei. Pe de altă parte, aprecierea Curţii Europene cu privire la efectivitatea unui remediu concret nu este imutabilă, dacă se dovedeşte consolidarea unei jurisprudenţe naţionale favorabile.

În acest sens, trebuie menţionată decizia nr. 292 din 30.01.2014 a Înaltei Curţi, Secţia I civilă, prin care s-a considerat ca fiind admisibilă acţiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală şi îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absenţa unei erori judiciare, în virtutea obligaţiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 6 din Convenţia Europeană. S-a arătat că, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.

Decizia nr. 994 din 10.05.2016 a Înaltei Curţi, Secţia I civilă, invocată prin motivele de recurs ale Ministerului Public, nu este relevantă în speţă, deoarece instanţa supremă nu a statuat asupra admisibilităţii pretenţiilor decurgând din durata excesivă a procesului penal, ci doar a confirmat aprecierea instanţei de apel privind imposibilitatea unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu, în condiţiile în care reclamantul fusese deja despăgubit pe acelaşi temei printr-o hotărâre a Curţii Europene

a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanţele de fond din cauză au relevat în mod corect particularitatea unei asemenea acţiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie „ilicită”, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat de principiu, în mod corect, că este admisibilă acţiunea împotriva statului întemeiată pe dispoziţiile Codului civil în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Cu toate acestea, se constată, din considerentele expuse în decizia recurată, că nu rezultă cu certitudine acordarea de despăgubiri reclamantei în considerarea unei durate excesive a procesului penal, temei pentru care acţiunea a fost socotită drept admisibilă.

Motivele de fapt şi de drept redate în decizie sunt contradictorii, în condiţiile în care conduc la concluzia reparării unui prejudiciu cauzat prin cercetarea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea în primă instanţă a reclamantei, dar, în acelaşi timp a fost exclusă, teoretic, producerea unei erori judiciare în ipotezele din Codul procedură penală.

În acelaşi timp, lipsesc în totalitate considerentele pentru care instanţa de apel a ajuns la concluzia nerespectării duratei rezonabile de soluţionare a procesului penal, prin prisma criteriilor pentru stabilirea desfăşurării procesului penal într-un termen rezonabil.

După cum s-a arătat, acţiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condiţiilor menţionate anterior, privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Premisa analizei este aceea că „fapta ilicită” este reprezentată de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

Abia după stabilirea nerespectării termenului rezonabil este posibilă identificarea şi repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităţilor judiciare. Prejudiciul se evaluează în echitate, potrivit aceloraşi principii pentru care Curtea Europeană acordă satisfacţie echitabilă.

Or, instanţa de apel a procedat prioritar la identificarea prejudiciului pretins a fi fost suferit de

reclamantă în procedura derulată în faţa instanţelor penale – astfel cum a fost invocat prin cererea de chemare în judecată -, deci între trimiterea în judecată prin rechizitoriul din data de 24.11.2011 şi pronunţarea deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prejudiciul a fost stabilit ca decurgând, printre altele, din cercetarea penală şi, mai ales, derularea procesului penal finalizat în primă instanţă cu o condamnare cu privare de libertate a reclamantei.

Aceste considerente relevă că s-a considerat, în realitate, că „fapta ilicită” a autorităţilor statului a fost reprezentată de infirmarea, prin achitarea definitivă a reclamantei, a soluţiilor organelor de cercetare şi de urmărire penală, precum şi a instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare, iar atare constatare este întărită de faptul că lipseşte analiza efectivă a respectării termenului rezonabil în procesul penal.

Instanţa de apel a menţionat doar că procesul penal a durat aproape 6 ani, din care 4 ani reprezintă procedura în faţa instanţei, iar aceasta ar fi trebuit să se desfăşoare cu celeritate, faţă de soluţia de achitare în apel.

Dincolo de calculul vădit greşit al duratei întregii proceduri, începute la data de 28.10.2009, când a fost iniţiată cercetarea penală, şi finalizate prin decizia Înaltei Curţi la 27.03.2014, precum şi al procedurii în faţa instanţelor (24.11.2011 - 27.03.2014), simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil.

După cum s-a arătat anterior, această apreciere se poate contura doar prin determinarea întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare, în urma aplicării criteriilor vizând complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente; or, o asemenea analiză nu a fost efectuată în cauză.

Mai mult, a fost reparat un prejudiciu constatat a fi cauzat prin procedura finalizată în primă instanţă cu condamnarea cu privare de libertate a reclamantei, faţă de soluţia definitivă de achitare, în condiţiile în care, pe de o parte, acţiunea a fost considerată admisibilă din perspectiva duratei excesive a procesului penal, iar, pe de altă parte, instanţele de fond din cauză au exclus incidenţa normei procesual penale în considerarea principiului disponibilităţii şi a neîntrunirii ipotezelor legale.

Înalta Curte constată, în aceste condiţii, reţinerea unor considerente contradictorii şi, totodată, absenţa considerentelor referitoare la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a procesului penal.

Este, astfel, fondată critica din recurs privind admisibilitatea acţiunii, cât timp instanţa de apel a considerat formal că acţiunea este admisibilă, dar nu a expus motivele pentru care acordarea de despăgubiri este justificată în limitele în care acţiunea este admisibilă, dimpotrivă, a acordat despăgubiri în considerarea unei fapte pentru care reţinuse anterior neincidenţa normei procesual penale vizând erorile judiciare.

Cele expuse anterior au relevanţă şi în privinţa modului în care instanţa de apel a analizat întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii statului şi a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităţilor penale de a aduce la cunoştinţa publică finalizarea procedurii judiciare, în speţă, soluţia de achitare a reclamantei.

Despăgubirile acordate au fost justificate prin menţinerea, după achitare, a prejudiciului moral cauzat prin soluţia iniţială de condamnare, ceea ce înseamnă că aprecierea asupra prejudiciului suferit prin conduita autorităţilor, reţinută a fi fost una de pasivitate, a depins, de fapt, de reţinerea în prealabil a existenţei unui prejudiciu suferit prin însăşi soluţia de condamnare a reclamantei în primă instanţă.

De asemenea, este fondat şi motivul de recurs privind criteriile aplicate pentru stabilirea desfăşurării procesului penal într-un termen rezonabil, în absenţa unei analize cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a procesului penal.

În consecinţă, Înalta Curte constatând că sunt întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., în aplicarea art.497 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticile formulate vizează tot soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Întrucât motivele de recurs pe acelaşi aspect, formulate de pârâtul Ministerul Public, au fost

găsite întemeiate, se impune, în consecinţă, admiterea şi a recursului Statului Român.

Nu este necesară tranşarea chestiunii vizând excepţia tardivităţii acţiunii, ce formează obiectul celui de-al doilea motiv de recurs, întrucât constituie o chestiune subsidiară celei privind admisibilitatea acţiunii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A., s-a constatat nulitatea acestuia, pentru următoarele considerente:

Susţinerile recurentei vizează cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, care a redus semnificativ despăgubirile stabilite în primă instanţă, recurenta tinzând la repararea întregului prejudiciu pretins în prezenta cauză a fi fost suferit în procesul penal.

Se constată, în acest context, că susţinerile nu relevă critici de nelegalitate, ci de netemeincie a deciziei, având finalitatea reevaluării situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate, cât timp se urmăreşte ca instanţa de recurs să constate întinderea reală a prejudiciului cauzat reclamantei.

Or, atare scop al recursului este incompatibil cu atribuţiile instanţei de control judiciar, circumscrise verificării legalităţii hotărârii, din perspectiva cazurilor de recurs descrise de art. 488 C.proc.civ.

Pe de altă parte, se constată că instanţa de apel a apreciat cuantumul acestora raportat la jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind judecata în echitate, în absenţa unor criterii legale în acest sens.

Prin motivele de recurs, nu s-au formulat critici în sensul inaplicabilităţii modului de apreciere al instanţei europene şi nici în sensul că acesta ar fi fost valorificat în mod greşit în cauză, motiv pentru care se constată că susţinerile recurentei nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C.proc.civ.

Drept urmare, Înalta Curte a constatat nul recursul reclamantei A., faţă de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj