Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 9 aprilie 2015, sub număr de Dosar nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.361.296 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1MWh, obligarea la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantităţii totale de 156.412 MWh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE, obligarea la plata dobânzii legale, de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5974 din 29 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă acţiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.
Invocând în drept dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti, iar, în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii aceasta; nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv; a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi în materia interpretării contractelor.
În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel în mod greşit a aplicat în soluţionarea cauzei dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, respectiv a aplicat o normă care nu este incidenţă în speţă.
În plus, consideră recurenta, instanţa de apel a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.
Recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, prin reţinerea de către ambele instanţe a unei cauze eronate a pretenţiilor deduse judecăţii, pentru ca apoi instanţele să considere că dreptul material la acţiune este prescris.
Această soluţie a instanţei de apel este nelegală, deoarece, similar instanţei de fond, şi instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, aplicând o serie de texte de lege care nu sunt incidente în cauză, reţinând în mod eronat o cauză incompletă a acţiunii cu care a fost învestită.
În primul rând, astfel cum rezultă în mod neechivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta se întemeiază, din punct de vedere juridic, pe dispoziţiile Contractului (ale întregului contract, nu doar pe un singur articol din contract) ale textelor referite (dispoziţiile aplicabile ale C. civ. 1864 şi ale Noului C. civ. în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune).
Justificarea în fapt a acţiunii în răspundere civilă s-a făcut prin invocarea dezechilibrului contractual survenit ca urmare a executării Contractului nr. x CE/2003. Adaptarea contractului, în urma unei proceduri de renegociere sau, dimpotrivă, chiar încetarea sau rezilierea se întemeia tocmai pe existenţa acestui dezechilibru care făcea obligaţiile A. extrem de oneroase şi care generase inclusiv intrarea în insolvenţă.
În opinia recurentei, instanţa de apel, menţinând dispoziţiile instanţei de fond, a reţinut în mod greşit faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă cel mai târziu la data de 31 decembrie 2011 şi s-a împlinit la data de 31 decembrie 2014.
Solicită instanţei de recurs să constate că pretenţiile formulate în primul capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, iar pretenţiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012, aşa cum rezultă din adresa prin care societatea recurentă a răspuns adresei de regularizare a cererii de chemare în judecată şi căreia i-a fost ataşată Nota nr. 7 din Raportul Corpului de Control al A. S.A.
În ceea ce priveşte perioada şi valoarea pretenţiilor ce fac obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, recurenta precizează că a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012 în cuantum de 4.334.800 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al S.C. A. S.A.
Atât valoarea totală estimativă a beneficiului nerealizat cât şi modul de calcul al acestuia rezultă din Nota nr. 7 extras din Raportul Corpului de Control al A. S.A. ce constituie Anexa nr. 8 şi care vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.
În dovedirea pretenţiilor a anexat facturile ce atestă livrarea către pârâtă a cantităţilor de energie în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.
Consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut şi faptul că la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripţie cu privire la acţiunea în despăgubire a reclamatei în contra intimatei-pârâte, începuse să curgă pentru prejudiciul înregistrat în perioada 1 ianuarie 2011 - 30 septembrie 2011 şi nu a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului C. civ., prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Însă, pe de o parte, prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ., prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.
Or, în speţă, susţine recurenta-reclamantă, la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripţie cu privire la dreptul subiectiv de despăgubire în contra co-contractantului său nu numai că nu s-a împlinit, dar nici nu începuse să curgă.
Prin urmare, consideră ca fiind incidente în cauză prevederile Noului C. civ., respectiv art. 2523 şi art. 2528 din Noul C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Astfel, termenul de prescripţie a dreptul material la acţiune începe să curgă curgă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, prin care s-a reţinut că A. a săvârşit abateri de la legalitate şi regularitate constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872.830 RON din vânzarea energiei electrice, efectuată la un preţ mai, mic decât costul de producţie/achiziţie.
Aceasta întrucât, arată recurenta, numai în urma Raportului Curţii de Conturi, înregistrat la A. sub nr. 133829 din 17 decembrie 2014 a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimată pârâtă B. S.A. prin derularea Contractului de furnizare a energiei electrice la consumator eligibil din 28 martie 2003.
Aşa fiind, acesta este momentul la care societatea recurentă a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât şi pe cel ce răspunde de el (în speţă pârâta B. SA), deci momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.
S-a stabilit că valoarea estimativă a abaterii este de 7.019.105 RON, acest prejudiciu fiind egal cu diferenţa dintre costul de producţie şi preţul de vânzare, înmulţit cu numărul de MWh vânduţi în 2011 - 2012.
Curtea de Conturi a stabilit în sarcina A. obligaţia de a respecta prevederile legale privind achiziţia şi vânzarea de energie electrică şi "dispunerea de măsuri pentru recuperarea veniturilor nerealizate inclusiv a beneficiilor nerealizate" (pag. 33 din Raportul de control).
Sintetizând cele susţinute, arată că una dintre cauzele ajungerii A. în stare de insolvenţă, astfel cum au fost identificate de către administratorul judiciar prin Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvenţă, a fost derularea contractelor bilaterale de vânzare-cumpărare a energiei electrice în condiţii dezavantajoase pentru A., respectiv la un preţ mult mai mic faţă de preţul pieţei şi chiar mai mic decât costul de producţie şi ineficienţa din punct de vedere juridic clauzei de reziliere din contractele de vânzare cumpărare.
Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prezintă relevanţă şi litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată în perioada 15 februarie 2010 (data notificării de reziliere a contractului) - 16 noiembrie 2012 (data la care a fost pronunţată Decizia nr. 4328 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2010).
Or, din această perspectivă, instanţa de apel nu a analizat toate aspectele şi nu a motivat decizia recurată în ceea ce priveşte considerentele pentru care a menţinut soluţia instanţei de fond prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă consideră că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte B., respectiv: existenţa unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; existenţa unui prejudiciu; existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei.
Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de anulare a recursului, motivat de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea din 25 octombrie 2017 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurenta - reclamantă a invocat înscrierea în fals cu privire la procesul-verbal din 3 ianuarie 2017 vizând comunicarea deciziei atacate, susţinând, în esenţă, că decizia atacată i-a fost comunicată, personal, la data de 9 ianuarie 207.
Prin încheierea din 14 februarie 2018 pronunţată de Înalta a Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de înscriere în fals, apreciindu-se că motivele arătate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi, constatându-se că recursul este admisibil în principiu, că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de proceduri civilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 18 aprilie 2018, cu citarea părţilor.
În şedinţa publică de la 18 aprilie 2018, reprezentantul intimatei-pârâte a depus cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului titular, concluzii scrise prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, precum şi o cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Oficiul Poştal Municipal Bucureşti - Oficiul Poştal Bucureşti 4.
La termenul 18 aprilie 2018 cauza a fost amânată pentru 13 iunie 2018, la solicitarea reprezentantului ales al intimatei-pârâte şi, totodată, pentru a da posibilitatea recurentei să ia la cunoştinţă de conţinutul cererii de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Of. Poştal Bucureşti Sector 4, fiind prorogată discutarea excepţiei tardivităţii invocată la acel termen de judecată.
La termenul din 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu prevederile art. 304 C. proc. civ., a respins cererea de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Of. Poştal Bucureşti Sector 4.
Preliminar, se reţine că, deşi în cuprinsul raportului întocmit în cauză soluţia preconizată a fost aceea de anulare a recursului, faţă de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., prin încheierea din 14 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civiă, fiind stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică.
Astfel, în condiţiile în care prin raportul întocmit în cauză s-a reţinut tardivitatea recursului, faţă de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., părţile au depus puncte de vedere sub acest aspect, iar prin încheierea interlocutorie din 14 februarie 2018 s-a acordat termen pentru soluţionarea recursului, este evident că la acest moment nu se mai poate reveni asupra excepţiei tardivităţii invocată de intimată după depăşirea procedurii de filtru.
Pentru considerentele expuse, va fi respinsă excepţia tardivităţii invocată de intimata-pârâtă prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din 18 aprilie 2018, termen acordat pentru soluţionarea recursului.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările intimatei formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În speţă, instanţa de apel a verificat aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii (obligarea pârâtei la repararea pierderii suferite prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh şi a beneficiului nerealizat pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011), în limitele în care apelanta-reclamantă a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâtă, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Este de necontestat că instanţele au datoria de a se pronunţa numai asupra a ceea ce s-a cerut, or, în acest sens a procedat şi Curtea de Apel Bucureşti, cu respectarea principiul disponibilităţii.
În limitele învestirii, instanţa de apel a analizat şi a constatat în mod legal că perioada pentru care reclamanta a solicitat repararea pierderii suferite şi a beneficiului nerealizat a fost indicată, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în precizarea acesteia, ca fiind 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.
Astfel, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă (inclusiv în cuprinsul cererii de recurs), pretenţiile solicitate a fi acordate prin cel de al doilea capăt de cerere nu au fost formulate în legătură cu perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.
În acest context, s-a arătat cu justeţe că documentele anexate cererii de chemare în judecată nu sunt de natură a modifica obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa, ci pot fi utilizate doar în scop probatoriu pentru susţinerea celor pretinse prin petit.
Din cuprinsul cererii introductive, a rezultat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantităţii totale de 156.412 MWh, cantitate contractată şi livrată pe întreg anul 2011, nicidecum pe anul 2012, împrejurare afirmată chiar şi în cuprinsul Notei nr. 7 din Raportul Corpului de Control al A. S.A.
Tot în contextul nerespectării principiului disponibilităţii, recurenta a criticat hotărârea atacată motivat de împrejurarea că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că acţiunea s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 8 din contractul nr. x/2003 încheiat între părţile litigante, iar nu pe întregul contract.
Or, trecând peste faptul că instanţa de apel nu a statuat în vreun fel că acţiunea reclamantei s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 8 din contract, critica recurentei în acest sens este lipsită de justificare, întrucât nu are consecinţe asupra soluţiei vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Contrar susţinerilor recurentei, ambele instanţe au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, incidente în cauză, iar criticile vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, precum şi cele referitoare la greşita reţinere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate, nefiind incident nici motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
În interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 1/2014 în recursul în interesul legii prin care a statuat că:
" în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi data, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".
Având în vedere data încheierii contractului între părţile litigante, respectiv 28 martie 2003 (anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.), raportat la prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa" rezultă că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. (în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, modificarea, încetarea contractului) şi implicit ale Decretului nr. 167/1958 (în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă rezultată din derularea contractului).
Demersul judiciar al reclamantei a avut la bază controlul efectuat de Curtea de Conturi a României la A. în perioada 8 septembrie - 17 decembrie 2014, prin Raportul Curţii de Conturi reţinându-se că prin vânzarea energiei electrice în baza contractului nr. x CE din 28.03.2003, încheiat cu pârâta S.C. B. S.A., la un preţ de vânzare sub costul de producţie, reclamanta a înregistrat în 2011 pierderi în sumă de 6.361.296 RON.
Se constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentei-reclamante prin care pretinde aplicarea în cauză a dispoziţiilor Noului C. civ. raportat la faptul că, la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor acestei legi, termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, în opinia sa, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începând să curgă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014.
Paguba reclamată constând atât în pierderea efectivă (suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu sub costul de producţie al acesteia), cât şi sub forma beneficiului nerealizat (reprezentat de contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi costul mediu de producţie sau preţul mediu pe contract, la care a fost vândută energia electrică), vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.
Data la care începe să curgă termenul de prescripţie este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentei, şi nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României a unei abateri care a condus la prejudicierea societăţii reclamante.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, Curtea de Conturi exercită o funcţie de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina reclamante obligaţia de a recupera prejudicii în legătură cu contractul părţilor, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, este lipsit de relevanţă, atât timp cât cauza acţiunii este nemijlocit legată de executarea contractului.
Au fost analizate susţinerile reclamantei raportat la posibilităţile pe care le avea pentru cunoaşterea pagubei, cât şi a celui care răspunde de aceasta, concluzionându-se în mod corect că recurenta-reclamantă putea cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta cel târziu la data finalizării exerciţiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011), respectiv cu mult înainte de comunicarea Raportului de control.
De altfel, criticile recurentei-reclamante nu au vizat o presupusă necunoaştere a celui care răspunde de pagubă, acesta fiind în mod evident co-contractantul (respectiv intimata-pârâtă), persoana acestuia fiind cunoscută încă de la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, s-a reţinut în mod legal aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de control al Curţii de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul societăţii.
Această susţinere echivalează cu invocarea propriei culpe, în condiţiile în care, cuantificarea diferenţei dintre preţul contractual şi costul de producţie, respectiv dintre preţul contractual şi preţul mediu ponderat ar fi trebuit să fie cunoscute reclamantei anterior activităţilor de control şi evaluare, cel mai târziu la data finalizării exerciţiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011).
De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, este construită prin invocarea propriei culpe.
Or, potrivit adagiului latin:
"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.
În altă ordine de idei, prevederile art. 2.523, respectiv cele ale art. 2.528 din Noul C. civ. nu cuprind nicio diferenţă de substanţă în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, întrucât şi noile dispoziţii prevăd acelaşi termen de prescripţie, precum şi aceleaşi momente de la care termenul începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cale care răspunde de aceasta, sub acest aspect instanţa de apel reţinând cu justeţe ca fiind formală distincţia pe care reclamanta o face între regimul juridic aplicabil executării contractului anterior ori ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ.
Sunt nefondate şi criticile privind lipsa motivării deciziei de către instanţa de apel, având în vedere că au fost expuse în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate toate argumentele are au condus la pronunţarea soluţiei, cu luarea în considerare a temeiurilor de drept ale cererii de chemare în judecată, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, aşa încât nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi invocat de recurentă nu-şi găseşte incidenţa.
Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că litigiile la care face referire reclamanta nu sunt de natură să întrerupă sau să suspende prescripţia şi nici să determine un alt moment pentru începerea cursului prescripţiei, în condiţiile în care acţiunile au fost promovate de pârâta din prezentul litigiu, astfel că reclamanta nu le poate valorifica pentru a-şi justifica propria pasivitate.
În ceea ce priveşte data întocmirii Raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvenţa reclamantei A. S.A., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 11723 din 27 august 2012, instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond a concluzionat că nici acesta nu poate fi momentul de la care curge termenul de prescripţie. Faptul că prin acest raport au fost indicate contractele bilaterale de furnizare a energiei electrice drept cauză, printre altele, a stării de insolvenţă, nu înlătură premisele legale care determină concluzia că partea reclamantă avea toate reperele necesare formulării acţiunii anterior întocmirii Raportului de către administratorul judiciar.
Aşa fiind, în condiţiile în care, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat de la 31 decembrie 2011 (data finalizării exerciţiului financiar anual 2011 şi la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba) a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (9 aprilie 2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura criticile recurentei care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
În raport de reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că susţinerile vizând fondul cauzei nu pot forma obiectul judecăţii.
Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2018.
Procesat de GGC - MM