Asupra cauzei penale de faţă, constată:
Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 5491 din C. proc. pen. a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a desfiinţat următoarele înscrisuri falsificate: declaraţie dată de A. la 07.02.2014 şi formular tipizat "Aviz/accept conform Legii nr. 230/2007" din 04.06.2015.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut că, prin Ordonanţa nr. x/P/2015 din data de 10.05.2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus renunţarea la urmărirea penală în cauza având ca obiect infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., respectiv clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., 322 C. pen., art. 323 C. pen. şi art. 326 C. pen.
În cuprinsul ordonanţei s-a reţinut că, A. deţine împreună cu numita B. apartamentul situat în Bucureşti, str. x, sector 1, fiecare câte o unitate locativă distinctă şi spaţii comune (hol, baie şi bucătărie), astfel încât la 03.02.2014, în baza contractului de comodat nr. x, a dat spre folosinţă, cu titlu gratuit, camera nr. x S.C. C. S.R.L. pentru stabilirea sediului social la această adresă.
În respectivul imobil din Bucureşti, str. x, sector 1, în care nu este constituită asociaţie de proprietari/locatari, îşi au domiciliul şi numiţii D. şi E. la parter, apartamentul nr. x şi soţii F. şi G. la etajul x, apartament nr. x.
Întrucât Legea nr. 270/2007 rep. impunea în cazul schimbării destinaţiei locuinţelor, precum şi a spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă faţă de destinaţia iniţială, avizul comitetului executiv şi acceptul proprietarilor direct afectaţi cu care se învecinează spaţiul supus schimbării, pe plan orizontal şi vertical, în cazul de faţă, B., soţii H. şi E. plan orizontal şi soţii F. şi G., pe plan vertical, cu care însă suspectul A. nu se în relaţii de bună vecinătate, pentru a-şi da acceptul în vederea funcţionării S.C. C. S.R.L. la adresa din Bucureşti, str. x, sector 1, suspectul A. a făcut la data de 07.02.2017 o declaraţie, sub sancţiunea falsului în declaraţii, pe care a depus-o la ORCTB.
În conţinutul acestei declaraţii necesară conform legii, pentru aprobarea înmatriculării şi funcţionării S.C. C. S.R.L. la sediul indicat, pe care de altfel suspectul a şi atestat-o în condiţiile Legii nr. 51/1995 rep., acesta a menţionat că la sediul declarat al societăţii din Bucureşti, str. x, sector 1 nu este constituită asociaţie de proprietari, casa fiind naţionalizată potrivit Decretului nr. 92/1948, iar locatar vecin cu apartamentul nr. x nu mai locuieşte la adresă din 1990.
Prin această declaraţie A. a omis cu ştiinţă să facă cunoscut ORCTB, deşi avea această obligaţie şi cunoştea pentru că a participat la procesul ce forma obiectul Dosarului civil nr. x/299/2012 Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti că proprietarul unităţii locative din apartamentul nr. x este din anul 2012 numita B. şi cu atât mai mult că apartamentul nr. x se învecinează pe plan orizontal cu apartamentul nr. x şi pe plan vertical cu apartament nr. x locuite în fapt, că adevăratul proprietar este numita B.
Această omisiune a fost făcută în mod intenţionat, întrucât pentru înmatricularea şi înregistrarea societăţii la sediul declarat ar fi trebuit să prezinte în original, neexistând asociaţie de proprietari/locatari, acordul în original al proprietarilor vecini necesar, potrivit Legii nr. 230/2007. Dar având în vedere că suspectul nu se afla în relaţii de bună vecinătate cu numita B., căreia îi restricţiona accesul în imobil, în mod intenţionat nu a declarat adevărul prin respectiva declaraţie. Această declaraţie, care nu este verificată decât din punct de vedere formal răspunderea potrivit legii asupra conţinutului revenind persoanelor care a făcut-o, a depus-o la ORCTB şi a produs consecinţe juridice în sensul că ORCTB a aprobat înmatricularea şi funcţionarea S.C. C. S.R.L. la sediul declarat, cu urmările de vigoare vizând normala folosire a spaţiilor comune şi liniştea în imobil.
Raportat la conţinutul şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, urmările produse, existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea unui proces penal şi gravitatea urmărilor produse prin comiterea acestor infracţiuni, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult doi sau amenda, ţinând cont de persoana suspectului de faptul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, s-a apreciat că nu există un interes public în urmărirea faptei.
Pentru aceste motive, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi s-a dispus renunţarea la urmărirea penală în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen. reţinută în sarcina suspectului A.
Având în vedere cele reţinute în cuprinsul Ordonanţei nr. x/P/2015 din data de 10.05.2017 a Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la înscrisurile denumite Declaraţie dată de A. la 07.02.2014 şi formular tipizat "Aviz/accept conform Legii nr. 230/2007" din 04.06.2015, judecătorul de cameră preliminară a constatat că sunt incidente disp. art. 5491 alin. (1) din C. proc. pen. şi a procedat la desfiinţarea acestora.
Împotriva încheierii a declarat contestaţie A. care a susţinut, în esenţă, că nu a dat declaraţii false, ci reale, acestea corespunzând realităţii.
Analizând încheierea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte apreciază că se impune desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive:
Prioritar, se constată că prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, Curtea Constituţională a statuat că procedura reglementată de art. 5491 din C. proc. pen. vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv, în cauza pendinte, dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris. Totodată, a mai stabilit că nici ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care se decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din C. proc. pen., nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 5491 din C. proc. pen.
Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie a deciziilor Curţii, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Pe cale de consecinţă, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei cereri de desfiinţare a unui înscris urmează să analizeze, pe fond, caracterul fals al acestuia, prin raportare la probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale. Rolul instanţei în această procedură specială nu este unul pur formal, de desfiinţare a respectivului înscris în raport de menţiunile inserate în cuprinsul ordonanţei procurorului, ci este consecinţa constatării caracterului fals al acestuia, în raport de mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei.
Analizând în aceste coordonate încheierea atacată, se constată că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond nu a motivat soluţia pronunţată, ci s-a rezumat să reproducă, în parte, ad litteram, conţinutul Ordonanţei nr. x/P/2015 din data de 10 mai 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fără a prezenta niciun considerent din care să rezulte modul în care a apreciat că se impune adoptată soluţia pronunţată în cauză.
După cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa are obligaţia de a motiva în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, în condiţiile în care motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de control judiciar elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
Or, hotărârea primei instanţe nu conţine nici un element de raţionament juridic apt să conducă la concluzia examinării efective în fapt şi în drept a cauzei, motivarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul curţii de apel rezumându-se doar la afirmaţia:
"Având în vedere cele reţinute în cuprinsul Ordonanţei nr. x/P/2015 din data de 10.05.2017 a Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la înscrisurile denumite Declaraţie dată de A. la 07.02.2014 şi formular tipizat" Aviz/accept conform Legii nr. 230/2007 "din 04.06.2015, judecătorul de cameră preliminară constată că sunt incidente disp. art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., urmând a proceda la desfiinţarea acestora".
Pe de altă parte, se constată că deşi a procedat la desfiinţarea a două înscrisuri, respectiv declaraţia dată de A. la 07.02.2014 şi formularul tipizat "Aviz/accept conform Legii nr. 230/2007" din 04.06.2015, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a preluat trunchiat din ordonanţa procurorului situaţia de fapt numai cu privire la primul înscris, necesar pentru aprobarea înmatriculării şi funcţionării S.C. C. S.R.L. la sediul declarat, nefăcând nicio referire cu privire la cel de-al doilea înscris, necesar aprobării înfiinţării unui punct de lucru al S.C. I. S.R.L. la adresa din Bucureşti, str. x, sector 1.
Toate aceste elemente sunt de natură a indica lipsa unei judecăţi efective a cauzei, care nu poate fi suplinită de către instanţa de control judiciar întrucât ar conduce la lipsirea părţilor de un grad de jurisdicţie.
De asemenea, nu poate fi ignorată nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că motivarea unei hotărâri constituie una dintre componentele dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În acest sens, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi apreciază că prin lipsa motivării hotărârii contestate se creează o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanţei de control judiciar.
Deşi soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă nu este una dintre soluţiile prevăzute expres în art. 5491 alin. (7) din C. proc. pen., omisiunea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanţă de a motiva soluţia pronunţată nefiind motiv de desfiinţare a încheierii pronunţate prevăzut de legislaţia procesual penală, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia se impune pentru a garanta respectarea atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Nu în ultimul rând se constată lipsa de rigoare a judecătorului primei instanţe privind menţiunile, atât din încheierea de dezbateri din data de 19 octombrie 2017, cât şi din încheierea contestată din data de 1 noiembrie 2017, privind felul şedinţelor de judecată, în ambele încheieri fiind consemnate menţiuni contradictorii privind publicitatea şedinţelor de judecată.
Faţă de cele arătate, în aplicarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, şi, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 01 noiembrie 2017, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, va desfiinţa în totalitate încheierea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Având în vedere soluţia pronunţată, nu se mai impune analizarea, în prezentul cadru procesual, a motivelor invocate, în scris, de către contestatorul A.
Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 01 noiembrie 2017, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează în totalitate încheierea atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2018.