Asupra cauzei de faţă, constata următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 619 din 28.06.2017, pronunţată de Judecătoria Sinaia, în Dosarul nr. x/2013, a fost admisă, în parte, cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. C., D., E. şi F. şi în consecinţă, a constatat valabilitatea vânzării încheiate între reclamanta A., cu pârâţii B. şi C., conform Antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 09 ianuarie 2013 de către notarul public G. din oraşul Predeal asupra apartamentului situat la parterul construcţiei din oraşul Sinaia, judeţul Prahova, înscris in CF x Sinaia, compus din camera de zi, baie, dormitor şi bucătărie, în suprafaţa utila de 60,44 mp., împreună cu transmiterea către reclamantă şi a cotei de 1/2 din dreptul de concesiune asupra terenului aferent construcţiei, în suprafaţă de 238 mp; a autorizat pe reclamanta A. să îşi intabuleze în evidenţele de Carte Funciară apartamentul de mai sus dobândit prin prezenta sentinţă care ţine loc de act de vânzare-cumpărare şi a respins ai doilea petit al acţiunii ca rămas iară obiect privitor Ia constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de către notarul public H. din Câmpina.
Prin decizia civilă nr. 1932 din 13.12.2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B.
La data de 15 februarie 2018, pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1932 din 13.12.2017 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 martie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.
Prin rezoluţia din data de 19 martie 2018, s-a fixat termen de judecată ia 15 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constata că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea. ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului, De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apei sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând Ia examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie " competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege " ) şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"), în aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1932 din data de 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2018.