Judecata în fond dupa casare. Obligativitatea problemelor de drept dezlegate. Control judiciar. Principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti.
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: casare
- decizie de casare
- probleme de drept dezlegate
- obligativitate
NCPC, art. 501 alin.1
Conform dispoziţiilor art. 501 alin. 1 din noul C. proc. civ., “În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.” Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.
Regula de drept stabilită de art. 501 alin. 1 din noul C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei intanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, acestă interpretare se impune judecătorilor fondului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 447 din 21 februarie 2018
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a Civilă la data de 13 decembrie 2013, sub nr. de dosar x/x/2013, reclamanta A. - în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâţilor AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.279.173 lei, începând cu data de 13.12.2010 şi până la achitarea debitului principal, cuantumul sumei datorate cu acest titlu la data sesizării instanței fiind, conform susținerilor reclamantei, de 1.608.881,82 lei.
Prin sentinţa civilă nr.1705 din 18 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., având ca obiect pretenţii.
Apelul declarat de reclamanta A. - în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B. împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie prin decizia civilă nr.467 A din 09 octombrie 2015.
Prin decizia nr. 1530 de la 29 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. – prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 467 A din 9 octombrie, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia civilă nr. 159A de la 20 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/x/2013*, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă A. - prin lichidator B. împotriva sentinţei civile nr.1705 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă.
A schimbat sentinţa apelată în sensul că:
A admis cererea formulată de reclamanta A.- prin lichidator B. în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S. şi STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE. A obligat pârâta, către reclamantă, la plata sumei de 1.470.015 lei, reprezentând dobânda legală pentru perioada cuprinsă între 13.12.2010-16.10.2014, precum şi la plata dobânzii legale calculate ulterior datei de 16.10.2014, până la data achitării integrale a debitului. A obligat pârâta, către reclamantă, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 lei, reduse conform art.451 alin.1 din C. proc. civ., pentru fond şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, reduse conform art. 451 alin. 1 din C. proc. civ., pentru apel.
Prin încheierea din cameră de consiliu de la 07 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 159A de la 20 februarie 2017, în sensul că a obligat pârâţii, către reclamantă, la plata sumei de 1.470.015 lei, reprezentând dobânda legală pentru perioada cuprinsă între 13.12.2010-16.10.2014, precum şi la plata dobânzii legale calculate ulterior datei de 16.10.2014, până la data achitării integrale a debitului. A obligat pârâţii, către reclamantă, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 lei, reduse conform art.451 alin.1 din C. proc. civ., pentru fond şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, reduse conform art. 451 alin. 1 din C. proc. civ., pentru apel.
Pentru a pronunţa decizia civilă. nr. 159A de la 20 februarie 2017, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:
Prin sentinţa civilă nr. 411 din 24 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/x/2007, s-a dispus obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de daune, către A.- prin lichidator judiciar B. Această hotărâre a devenit definitivă la data soluționării apelului declarat împotriva sa prin decizia civilă nr. 731A de la 13 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Reclamanta şi-a fundamentat pretențiile pe împrejurarea că, deşi se află în posesia unei hotărâri judecătorești care reprezintă un titlu executoriu, prin care pârâta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (actuala A.A.A.S.). a fost obligată la plata unei sume de bani, acesta nu a executat obligația care îi revenea.
În litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 411 din 24 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr.x/x/2007, nu s-a analizat îndreptățirea sa la plata dobânzii legale, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 371 indice 2 din vechiul C. proc. civ.
Împrejurarea vizând neexecutarea voluntară sau silită a acestei hotărâri nu a fost contestată de pârâţi.
Potrivit art.1531 din C. civ., normă a cărei incidenţă în cauză a fost reținută de instanța de recurs: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Totodată, conform art. 1535 din C. civ.: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
De asemenea, art. 1.381 din C. civ. statuează că: „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor”.
Prin decizia în interesul legii nr. 2/2014, s-a statuat că: „Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere de către debitor a obligaţiei de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), astfel încât debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât şi dobânzi penalizatoare la debit în raport cu prevederile art. 1535 şi urm. C. civ.
Această decizie are în vedere, aşa cum rezultă neîndoielnic din dispozitivul său, situația drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect drepturi salariale neachitate salariaților bugetari, a căror executare a fost suspendată prin OG nr. 71/2009.
Deşi în speţă, hotărârea invocată de reclamantă nu este pronunțată în materia analizată de instanța supremă, Curtea a apreciat că, date fiind argumentele expuse de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv dezlegările obligatorii ale instanței de recurs-potrivit cu care, trebuie avut în vedere faptul că dobânda legală solicitată este aferentă creanţei de 6.279.173 lei, deja stabilită printr-un titlu executoriu, respectiv lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, prin raportare la decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca şi starea de fapt a cauzei - se impune ca şi în prezenta cauză, considerentele de principiu, subsumate analizei realizate de instanța supremă în cadrul acestei hotărâri obligatorii, să fie aplicate.
În ceea ce priveşte condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate, Curtea a reţinut că acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei prejudiciului, este evident faptul că prin neexecutarea un interval de timp considerabil a obligaţiei de plată stabilite prin sentința civilă nr. 411/24.03.2010 a Tribunalului Bucureşti, reclamanta a suferit un prejudiciu prin lipsirea sa de beneficiul pe care îl putea obţine dacă s-ar fi aflat în posesia sumei respective.
Or, din momentul în care prin hotărâre judecătorească definitivă au fost stabilite în mod definitiv daunele înregistrate de reclamantă ca urmare a evingerii sale, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, produce dobânzi legale până la completa ei achitare.
În cauză, deşi reclamanta a recurs la executarea silită a titlului executoriu, acesta nu a putut fi realizată, aspecte care rezultă inclusiv din hotărârile judecătorești anexate, ca şi din recunoașterea pârâtei.
Curtea a avut în vedere, totodată, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 13.12.2013.
Or, în aplicarea dispoziţiilor art. 1531 alin. 1 alin. 2 teza întâi din C. civ., coroborat cu art. 1535 alin.1 teza 2 din acelaşi act normativ, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Astfel, legea porneşte de la ideea că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului, în situaţia de faţă, apelantei-reclamante, un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.
În plus, pârâta A.A.A.S. nu poate fi exonerată de obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanţei stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, susținerile sale relative la lipsa fondurilor băneşti, neputând avea valenţa unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, neputând înlătura aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
Este real că în cazul acțiunilor îndreptate împotriva pârâtei A.A.A.S., ca instituție implicată în privatizare, prin decizia în interesul legii nr. 18/2011, s-a statuat că: „societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari (cum este şi cazul reclamantei) trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, …această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidenţiată în bilanţ trebuie adăugată rata inflaţiei, calculată prin raportare la momentul plăţii despăgubirii (aceasta acoperind şi beneficiul nerealizat - lucruum cesans)”, însă, în cauză, instanța de recurs a statuat deja irevocabil, în primul ciclu procesual că nu sunt incidente prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 şi nici decizia în interesul legii nr. 18/2011, ci prevederile art. 1531 din C. civ.
Or, potrivit art. 315 din C. proc. civ., problemele de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cât priveşte existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către pârâţi a sumelor de bani stabilite prin titlul executoriu în favoarea reclamantei.
Pârâții sunt instituţii ale statului, iar conform art. 44 alin. 1 din Constituţie, "creanţele asupra statului sunt garantate", ceea ce presupune cu necesitate şi alocarea de fonduri destinate acoperirii unor creanțe de natura celei deținute de reclamantă.
Tot astfel, relativ de cerința legăturii de cauzalitate, între fapta ilicită şi prejudiciu, Curtea a reţinut că şi acesta este dovedită, rezultând ex re.
Potrivit art. 3 alin. 3 din OG nr. 13/2011: „În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. 3 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. 1, respectiv alin. 2, diminuat cu 20%”, iar potrivit art. 3 alin. 3 din Legea nr. 287/2009: „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Or, în cauza de faţă, dobânda legală solicitată de reclamantă nu derivă din exploatarea unei întreprinderi, ci din neexecutarea culpabilă de către pârâţi a unei obligații de plată a unei sume de bani, stabilită printr-un titlu executoriu.
Curtea a avut în vedere, totodată, faptul că pentru calculul dobânzii legale în perioada de la 13.12.2010 până la data de 01.09.2011, sunt incidente prevederile OG nr.9/2000, respectiv că pentru perioada de timp ulterioară datei de 01.09.2011 sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. 3 din OG nr.13/2011, omologând raportul de expertiza tehnică realizat în cauză, în prima instanță, de către expertul C., în varianta depusă la data de 16.10.2014.
În aplicarea art. 453, raportat la art. 451 alin. 2 din C. proc. civ., a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse.
În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că reclamanta a anexat dovezi din care rezultă că a avansat în prima faza procesuală cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert şi suma de 10.964,58 lei, reprezentând onorariu avocat.
Dacă în ceea ce priveşte onorariul de expert, acesta are un cuantum rezonabil, respectiv că această cheltuială s-a dovedit a fi necesară soluționării cauzei, determinarea prin raportul de expertiza a cuantumului dobânzii legale fiind impusă de circumstanțele cauzei, în ceea ce privește onorariul de avocat solicitat de reclamantă acesta se impune a fi redus, conform criteriilor prevăzute de art. 451 alin. 2 din C. proc. civ.
În prima fază procesuală, deşi au fost acordate patru termene de judecată, iar apărătorii angajaţi de reclamantă în cauză au reprezentat-o pe acesta în instanţă, au formulat cererea de chemare în judecată şi răspuns la întâmpinare şi au propus probatorii, acestea au constat în înscrisuri reprezentate de hotărârile judecătorești deținute de reclamantă şi expertiză, aşadar fără ca aportul acestor apărători să poată fi caracterizat ca fiind substanțial.
În aceste condiții, totalul onorariului de avocat solicitat de 10.964,58 lei, apare ca fiind în mod vădit disproporţionat, sub aspectul volumului de muncă prestată în concret în cauză şi impus de problemele de drept dezbătute în prezenta pricină care nu antamează elemente de noutate. Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat raportat la criteriul legal al complexității cauzei, că suma de 5.000 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat de reclamanta în cauză, este rezonabilă și proporțională, pentru a fi acordată, în cauză, cu titlu de cheltuieli de judecată și, corelativ, pentru a fi suportată de intimaţii-pârâţi care au căzut în pretenții.
În aplicarea art. 482 din C. proc. civ. cu referire la art. 451 din C. proc. civ., Curtea a dispus obligarea intimaţilor pârâți aflaţi în culpă procesuală la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, în apel, cheltuieli reduse conform art. 451 alin. 2 din C. proc. civ., având în vedere, același criteriu legal al complexității cauzei, respectiv faptul că în apel, au fost reluate aspectele dezbătute în etapele procesuale anterioare, că nu s-a formulat răspuns la întâmpinare de către apelanta-reclamantă, nu s-au administrat probatorii noi, astfel încât această sumă poate fi apreciată ca rezonabilă și proporțională, pentru a fi acordată, în cauză, cu titlu de cheltuieli de judecată și, corelativ, pentru a fi suportată de intimații pârâți care au căzut în pretenții.
Pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI – A.A.A.S. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 159A de la 20 februarie 2017 şi a încheierii din camera de consiliu de la 07 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. x/x/2013*.
Motivele recursului declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE sunt, în esenţă, următoarele:
În mod greşit instanţa a considerat a fi necesară îndreptarea de eroare materială, în condiţiile în care, deşi este chemat în judecată şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, acesta nu poate fi obligat la plata unor dobânzi pe considerentul neexecutării sentinţei civile nr 411/24.03.2010 de către AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.
Prin sentinţa civilă nr. 411/2010, obligaţia de plată a fost stabilită în sarcina A.A.A.S. şi nu în sarcina STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, iar faptul că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată şi în contradictoriu cu statul nu presupune automat necesitatea de a obliga ambii pârâţi chemaţi în judecată, înainte de a stabili efectiv şi analiza care dintre aceştia au creat prejudiciul reclamantei.
Atât prin decizia de casare, cât şi în rejudecarea apelului, s-a constatat faptul că este necesar, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale, a se întruni cumulativ existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenta unui prejudiciu, legătura de cauzalitate din fapta ilicită şi prejudiciu.
Or, în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 411/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acesta şi prejudiciul creat reclamantei.
Prin urmare, în speţă, nu este îndeplinită condiţia esenţială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În drept, a fost invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 din C. proc. civ.
Motivele recursului declarat de pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI – A.A.A.S. sunt, în esenţă, următoarele:
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din noul C. proc. civ., vizează faptul că, în mod nelegal instanţa de apel a admis cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A. - prin lichidator B.
Raporturile juridice dintre A. - prin lichidator B. şi A.A.A.S., STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE au fost definitiv şi irevocabil tranşate, cererea de faţă având caracterul unei cereri accesorii raportat la cererea principală, neputând fi soluţionată printr-un proces distinct, aceasta fiind în căderea instanţei competente a judeca cererea principală.
Potrivit principiului accesorium sequitur principale, cererea ce face obiectul cauzei nu putea fi judecată decât odată cu cererea principală.
Sunt incidente dispoziţiile art. 32 ind. 4 din OUG.nr. 88/1997, iar asupra modalităţii de reparare a prejudiciului în cazul despăgubirilor solicitate s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, prin decizia nr.18/2011, în care se arată că "societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii", în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidenţiată în bilanţ trebuie adăugata rata inflaţiei, calculată prin raportare la momentul plăţii despăgubirii (aceasta acoperind şi beneficiul nerealizat- lucruum cesans).
În conformitate cu prevederile art. 517 alin. 4 din C. proc. civ., dezlegarea dată acestei probleme de drept este obligatorie, astfel că acordarea şi a daunelor - interese moratorii, sub forma dobânzii legale, ar reprezenta o dublă despăgubire, determinând îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei.
Prin decizia nr. 18/17.10.2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, s-a stabilit modul în care se acordă despăgubirile solicitate potrivit art.32 ind. 4 din OUG nr.88/1997, prin actualizarea acestora la momentul efectuării plaţii.
În consecinţă, cererea de acordare a dobânzilor este nelegală, deoarece raporturile juridice dintre părţi au fost soluţionate prin sentinţa civilă nr. 411/2010.
În al doilea motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a admis cererea intimatei şi a obligat A.A.A.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata dobânzii legale, fiind încălcate dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., raportat la OG nr. 13/2011.
În temeiul acestor norme, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării la scadenţă de către debitor a obligaţiei de plată a unei sume de bani, rezultă că prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).
Intimata nu mai are posibilitatea legală de a solicita, pe cale separată, obligarea debitorului la plata altor dobânzi sau actualizări (cea din urmă fiind în sarcina executorului judecătoresc, conform solicitării efectuate de reclamantă în dosarul de executare nr.x/2011 al SCPEJ D.)
Sunt aplicabile dispoziţiile art. 628 alin. 3 din noul C. proc. civ./ art. 371 indice 2 alin. 3 VCPC, potrivit cărora “în cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizarea în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri”.
În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât un sunt îndeplinite cel puţin două din aceste condiţiile prevăzute de legiuitor (fapta ilicită şi vinovăţia).
În mod nelegal a reţinut Curtea incidenţa în cauză a art. 1381 din C. civ.
Prin decizia în interesul legii nr. 2/2014, s-a statuat că principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere de către debitor a obligaţiei de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), astfel încât debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât şi dobânzi penalizatoare la debit în raport cu prevederile art. 1535 şi urm. C. civ.
În mod nelegal, în ceea ce priveşte condiţia existenţei prejudiciului, Curtea a reţinut că prin neexecutarea un interval de timp considerabil a obligaţiei de plată stabilite prin sentinţa civilă nr. 411/24.03.2010 a Tribunalului Bucureşti, intimata a suferit un prejudiciu prin lipsirea sa de beneficiul pe care îl putea obţine dacă s-ar fi aflat în posesia sumei respective.
Curtea a avut, nelegal, în vedere faptul că această hotărâre judecătorească a devenit executorie, potrivit art.371 din C. proc. civ. de la 1865, la data de 13.12.2010, litigiul ce a făcut obiectul dosarului iniţial nr.x/x/2007 al Tribunalului Bucureşti, fiind soluţionat irevocabil la data de 21.02.2012, prin decizia civilă nr. 1131 din aceeaşi dată, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I Civilă.
Nu este legală motivarea instanţei de apel că, din momentul în care prin hotărâre judecătorească definitivă au fost stabilite în mod definitiv daunele înregistrate de reclamantă ca urmare a evingerii sale, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. 1 alin. 2 teza întâi din C. civ., coroborat cu art. 1535 alin.1 teza 2 din acelaşi act normativ, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
Însă, în cauză, aşa cum s-a arătat nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, în mod nelegal instanţa de apel stabilind că recurenta nu poate fi exonerată de obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanţei stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, justificat de lipsa fondurilor băneşti.
În cazul acţiunilor îndreptate împotriva A.A.A.S., ca instituţie implicată în privatizare, prin decizia dată în recursul în interesul legii nr. 18/2011, s-a statuat că: „Societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, ...".
În cazul în care s-ar admite prezenta cerere de obligare a instituţiei publice şi la plata dobânzii legale, ar fi o dublă despăgubire, acordată nelegal, suma prevăzută în titlu urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii - prin executorul judecătoresc.
În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că A.A.A.S. şi M.F.P. sunt instituţii ale statului, iar conform art. 44 alin. 1 din Constituţie, "Creanţele asupra statului sunt garantate", ceea ce presupune cu necesitate şi alocarea de fonduri destinate acoperirii unor creanţe de natura celei deţinute de intimată, în caz contrar executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, în speţă, se datorează daunele-interese sub forma dobânzii legale, dobânda datorată de debitor pentru neexecutare curgând, pentru sumele neachitate, în continuare până la data plăţii efective.
În mod nelegal a stabilit instanţa de apel că pentru calculul dobânzii legale în perioada de la 13.12.2010 până la data de 01.09.2011, sunt incidente prevederile OG nr.9/2000, respectiv că pentru perioada de timp ulterioară datei de 01.09. 2011 sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. 3 din OG nr.13/2011 şi, de asemenea, în mod nelegal a fost omologat raportul de expertiză tehnică realizat în cauză, în prima instanţă, de către expertul C., în varianta depusă la data de 16.10.2014.
În considerarea celor expuse, instanţa de apel a acordat despăgubiri de două ori, atât actualizarea în cadrul procedurii de executare silită, la care se adaugă şi cheltuielile de executare, precum şi dobânda legală, ce face obiectul prezentului litigiu şi duce la îmbogăţirea fără justă cauza a acesteia, cauzând un prejudiciu A.A.A.S. şi STATULUI ROMÂN.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., priveşte faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a obligat A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 lei, reduse conform art.451 alin.1 din C. proc. civ., pentru fond şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 lei.
Nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., privind acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece nu se poate reţine în cauză culpa procesuală a A.A.A.S., deoarece prin apărările depuse în cauza şi-a susţinut interesele legale, a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzei, iar prezenta acţiune în pretenţii este neîntemeiată.
Aprecierea caracterului rezonabil, real şi necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei, ci prin raportare la munca efectiv depusă de avocat, care să justifice realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.
În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii, respectiv, existenţa culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată face ca să existe însă o proporţie între culpa procesuală în sine pe de o parte şi prejudiciul cauzat părţii adverse, respectiv cheltuielilor de judecată avansate de aceasta, pe de altă parte.
De asemenea, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesară probarea efectuării lor pe baza documentelor justificative, în condiţiile art.452 C.proc. civ., care trebuie depuse la dosarul cauzei în original, înainte ca instanţa să rămână în pronunţare, condiţii neîndeplinite în cauză.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 21 februarie 2018.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, a constatat că recursurile nu sunt fondate pentru considerentele care urmează:
Recursul declarat de recurenta – pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI – AAAS:
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că cerere ce face obiectul cauzei nu putea fi soluţionată decât odată cu cererea principală, având caracterul unei cereri accesorii şi neputând fi soluţionată printr-un proces distinct. Argumentează, de asemenea, recurenta-pârâtă că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 32 indice 4 din OUG nr. 88/1997 republicată şi că asupra modalităţii de reparare s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet competent să judece recursul în interesul legii prin decizia nr. 18/2011.
Acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.
Prin decizia de casare nr. 1530 din 29 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat: “Având în vedere că obiectul acţiunii formulate de reclamantă vizează exclusiv acordarea dobânzii legale aferente creanţei de 6.279.173 lei, deja reţinută printr-un titlu executoriu, se constată că în mod eronat instanţa de apel, prin decizia recurată, a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 prin raportare la decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
Conform dispoziţiilor art. 501 alin. 1 din noul C. proc. civ., “În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.”
Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.
Regula de drept stabilită de art. 501 alin. 1 din noul C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei intanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, acestă interpretare se impune judecătorilor fondului.
Raportat la aceste considerente, având în vedere că instanţa de casare a stabilit că, raportat la faptul că obiectul acţiunii vizează exclusiv acordarea dobânzii legale şi că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 32 indice 4 din OUG nr. 88/1997, prin raportare la decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste aspecte fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, ele nu pot constitui obiectul criticilor de recurs după casare.
Motivul de recurs, prin care se invocă faptul că instanţa de apel a admis în mod nelegal cererea reclamantei şi a obligat pârâţii la plata sumei reprezentând dobânda legală, va fi, de asemenea, înlăturat.
Prin decizia de casare nr. 1530 din 29 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat: “Totodată, este de reţinut că în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia produce creditorului un prejudiciu, constând în dobânda legală datorată pe perioada întârzierii la executare, potrivit art. 1531 C. civ. În consecinţă, creditorul este îndreptăţit să pretindă plata dobânzii legale, fără a fi obligat să facă dovada pagubei şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit şi fapta culpabilă a debitorului.” Instanţa de casare a stabilit, de asemenea, că “La rejudecarea apelului, instanţa va avea în vedere şi incidenţa Deciziei în interesul legii nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
Pentru considerentele expuse mai sus, cu privire la obligativitare problemelor de drept dezlegate, pe care instanţa nu le mai reia, argumentele recurentei sunt nefondate.
Motivul de recurs prin care se invocă nelegala obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul analizei în recurs, argumentele vizând aspecte de netemeinicie şi nu nelegalitate, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. 3 din noul C. proc. civ.
Recursul declarant de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE:
Argumentele recurentului, în sensul că în mod nelegal a fost obligat la plata dobânzii legale, ca urmare a neexecutării de către A.A.A.S. a sentinţei civile nr. 411 din 24 martie 2010, în care cererea de chemare în garanţie formulată faţă de acesta a fost respinsă, precum şi că nu este îndeplinită condiţia esenţială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, nu pot fi reţinute.
Art. 1 alin. 2 din OUG nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului statuează că “Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei.”
Art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004 defineşte autoritatea publică: “ orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Conform dispoziţiilor art. 44 alin. 1 din Constituţie, “Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Raportat la dispoziţia constituţională, care consacră cu caracter general garantarea creanţelor asupra statului, în condiţiile legii, precum şi la faptul că pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI este o instituţie a statului, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, aspect pentru care nu se mai impune analiza celorlalte argumente invocate de recurent în susţinerea acestuia.
În consecinţă, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursurile declarate de recurenta – pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI – AAAS şi de recurentul – pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 159A din 20 februarie 2017 şi a încheierii din 7 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.