Impozit pe bunuri imobile. Taxa pe valoarea adăugată. Clauză standard.
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: taxa pe valoarea adăugată
-fiscalitate
Directiva 2006/112/CE, art. 73, art. 78
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1820/2014
În hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12- Tulică şi Plavoşin s-a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nici o menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.
Obligația de a suporta plata tuturor impozitelor și taxelor, prevăzută de părţi în contract, se raportează la obligaţia legală a cumpărătoarei de a declara proprietatea la direcţia de taxe şi impozite locale, în vederea stabilirii şi aplicării impozitului pe bunuri imobile, nu în legătură cu plata T.V.A., aceasta fiind o clauză standard în contractele de vânzare.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2476 din 6 iunie 2018
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 05.04.2016, sub nr. x/x/2016, reclamanta A., a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.041.686 lei cu titlu de restituire a taxei pe valoare adăugată datorată în baza Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/20.02.2013 de către Biroul Notarilor Publici C., sumă reţinută de către organele fiscale din suma solicitată de reclamantă, cu titlu de rambursare TVA; Obligarea pârâtei la plata accesoriilor calculate de către organele fiscale la suma susmenţionată şi care au fost reţinute din suma solicitată de reclamantă cu titlu de rambursare TVA; Obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective. S-a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 873/NLP/PI din data de 11.10.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii care face obiectul prezentului dosar, cu cheltuieli de judecată, criticând hotărârea pronunţată de către instanţa de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 263/A din data de 10 aprilie 2017 CURTEA DE APEL TIMIŞOARA, SECŢIA A II-A CIVILĂ a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 873/NLP/PI din data de 11.10.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. A fost obligată apelanta la plata sumei de 16.136,40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, pârâtei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs A.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art.493 alin.2 din C. proc. civ.
Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin.3 raportat la art. XV alin.2 din Legea nr.2/2013 şi art.486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 C.proc.civ.
În raport de dispozițiile art.486 alin.2 C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru în conformitate cu dispoziţiile OUG nr.80/2013.
Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin.1 C.proc.civ.
La data de 10.07.2017, în conformitate cu dispoziţiile art.490 alin.2 teza I, cu referire la art.471 alin.5 din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimată, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.
La 21.08.2017 s-a constatat că intimata a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. 2 teza I, cu referire la art. 471 alin. 6 din Legea nr. 134/2010 - noul Cod de procedură civilă, raportat la art. XVII alin. 3 şi art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimată către recurentă, punându-i-se in vedere obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, in termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.
Faţă de dispoziţiile art. 490 alin. 2 teza I C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. 3 şi art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013, s-a constatat că recurenta a formulat, în termenul legal, răspuns la întâmpinare.
În baza art.XVII alin.2 din Legea nr.2/2013, coroborat cu art.493 alin.2 C.proc.civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispoziţiilor art.494 alin.4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018, a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluţionării acestuia, cauza fiind amânată la 6 iunie 2018.
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. art.488 pct.8 C.proc.civ.
Recurenta susţine că instanţele au plecat de la premisa că în cadrul contractului de vânzare cumpărare încheiat, părţile au stabilit preţul fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, factura aferentă vânzării cuprinzând acelaşi preţ stabilit prin contract, fără a evidenţia taxa pe valoare adăugată. Consecinţa acestui fapt ar fi imposibilitatea de a solicita taxa pe valoare adăugată aferentă tranzacţiei, preţul final, indiferent de recalificarea tranzacţiilor efectuată de către organele de control fiscal, fiind cel menţionat în contract.
Susţine recurenta că taxa pe valoare adăugată este o taxa datorată de beneficiar şi nu a manifestat vreodată intenţia de a suporta plata acestei taxe, în locul cumpărătoarei.
Organele fiscale au stabilit că terenurile vândute nu intră în categoria terenurilor a căror vânzare este scutită de plata taxei pe valoare adăugată, stabilind în sarcina recurentei obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată de 1.041.686 lei. Această sumă a fost deja recuperată de către organele fiscale de la recurentă, cu titlu de TVA datorat, la care au fost calculate penalităţi şi majorări de întârziere aferente, cauzându-i-se astfel un real prejudiciu, cu toate că pârâta este persoana care trebuie să suporte plata taxei pe valoare adăugată, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie de TVA.
Prin modul în care au soluţionat cauza care face obiectul prezentului contract, instanţele de judecată au încălcat normele imperative ale C. Fisc. în materie de TVA, respectiv prevederile art. 125 şi următoarele C. Fisc.
Cu privire la intenţia părţilor contractuale la momentul încheierii contractului, ambele instanţe au plecat de la premisa că în speţă, datorită faptului că părţile nu au stabilit nimic cu privire la TVA, vânzătorul este cel care trebuie să achite această taxă, făcându-se trimitere la Cauzele conexate C-249/12 si C-250/12 Tulica si Plavosin.Arată recurenta că premisa de la care a fost analizată cauza este eronată: părţile au stabilit regimul taxei pe valoarea adăugată - tranzacţiile fiind considerate scutite de la TVA; preţul contractului a fost stabilit pentru vânzarea efectivă a terenurilor, fără să conţină taxa pe valoarea adăugată. Cele reţinute de către ambele instanţe încalcă normele legale în materie de contracte, respectiv prevederile art. 1270 C. civ.
Inclusiv în cadrul contractului părţile au stabilit că societatea-pârâtă, în calitate de cumpărătoare este cea care va suporta plata tuturor impozitelor si taxelor. Prin interpretarea dată acestui articol, cele două instanţe limitează în mod nelegal aplicabilitatea articolului, prin care se stabileşte clar ca societatea cumpărătoare va suporta toate taxele şi impozitele aferente imobilelor descrise mai sus şi nu toate taxele aferente înregistrării transferului de proprietate la organul fiscal. Aceste norme contractuale sunt în conformitate cu prevederile legale în materie de taxa pe valoare adăugată, TVA fiind un impozit cu plata fracţionată, costul final fiind suportat de către beneficiar, în acest caz intimata. Fiecare persoană impozabilă care intervine în circuitul unui bun ori serviciu achită o fracţiune din taxa aferentă valorii adăugate prin intervenţia sa asupra bunului ori serviciului. Costul final al taxei va fi suportat de către consumator. TVA este un impozit neutru. Astfel, pentru agentul economic, TVA este o taxă neutră, întrucât o va transmite următorului agent economic până la consumatorul final. Or, în cazul de faţă, taxa pe valoare adăugată solicitată de către organele fiscale a fost suportată de către recurentă, chiar dacă nu a colectat taxa de la beneficiarul căreia îi revenea obligaţia de plata a acesteia.
În fapt, în cadrul contractului susmenţionat, părţile au căzut de acord ca, în cazul în care vânzătorul va fi obligat la plata unor taxe suplimentare, acestea să fie suportate de către beneficiarul final, de către cumpărătoare. Astfel, la momentul semnării contractului, cumpărătoarea şi-a asumat riscul de a fi obligată la plata taxei pe valoare adăugată.
Cu privire la accesoriile solicitate, menţionează faptul că a fost obligată la plata acestora, obligaţie care cade în sarcina intimatei, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
Printr-o altă critică recurenta arată că, referitor la acordarea dobânzii legale de la data introducerii cereri de chemare în judecată care face obiectul dosarului, în cazul de faţă, nu a fost stabilită prin contractul încheiat nivelul dobânzii, motiv pentru care dobânda se va calcula la nivelul stabilit prin lege, de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în faza de apel, recurenta susţine că a solicitat reducerea cuantumului onorariului de avocat solicitat. În cadrul deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că nu poate proceda la reducerea onorariului pentru că nu s-a indicat cuantumul până la care se solicită reducerea şi nici nu s-a motivat această solicitare.Arată recurenta că nu intră în obligaţia sa de a indica cuantumul până la care să fie redus onorariul de avocat sens în care invocă prevederile art. 451 C. proc. civ., în care se arată că instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. În acest context, motivarea instanţei de apel este nelegală, încălcând principiul stabilit prin prevederile legale menţionate mai sus.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a reținut că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Recurenta susţine că instanţele au plecat de la premisa că în cadrul contractului de vânzare cumpărare încheiat, părţile au stabilit preţul fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, aceasta fiind o taxa datorată de beneficiar, recurenta nemanifestat vreodată intenţia de a suporta plata acestei taxe, în locul cumpărătoarei.
Critica nu este fondată.
În mod corect a reținut instanța de apel că, astfel cum rezultă din convenţia părţilor, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, au avut în vedere preţul negociat şi achitat şi nu suma plătită la care s-ar adăuga, eventual, şi TVA.
Această interpretare este în concordanță cu interpretarea dată în cauza Cauza Plavoşin, când s-a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nici o menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.
Poziţia Comisiei Centrale, concretizată prin Decizia nr. 6/2014, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1820/30.12.2014, este în deplin acord cu hotărârea pronunţată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Plavoşin.
Contrar susținerilor recurentei, în situaţiile în care părţile nu au făcut nicio înţelegere cu privire la taxa pe valoare adăugată, taxa colectată aferentă livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii taxabile se consideră că este inclusă în preţul tranzacţiei.
Recurenta a mai susținut că cele reţinute de către ambele instanţe încalcă normele legale în materie de contracte, respectiv prevederile art. 1270 C. civ. deoarece în cadrul contractului părţile au stabilit că societatea-pârâtă, în calitate de cumpărătoare este cea care va suporta plata tuturor impozitelor și taxelor, aceste norme contractuale fiind în conformitate cu prevederile legale în materie de taxa pe valoare adăugată, TVA fiind un impozit cu plata fracţionată, costul final fiind suportat de către beneficiar, în acest caz intimata.
Susținerea recurentei este nefondată.
Înalta Curte reține că obligația de a suporta plata tuturor impozitelor și taxelor se raportează la obligaţia legală a cumpărătoarei de a declara proprietatea la direcţia de taxe şi impozite locale, în vederea stabilirii şi aplicării impozitului pe bunuri imobile, aceasta fiind o clauză standard în contractele de vânzare, care nu se referă la „riscul suportării TVA”, cum greșit susține recurenta.
Statuându-se asupra faptului că cererea principală nu este fondată, nici pretențiile accesorii respectiv dobânzile legale nu pot fi acordate.
Recurenta a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în faza de apel.
Înalta Curte reține că instanța de recurs nu poate aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în fața instanței de fond, aceasta nereprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, asupra căreia instanța de recurs nu are a se pronunța.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art.497 C.proc.civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, a respins recursul.