Taxă judiciară de timbru. Decizie în interesul legii. Dezlegarea data problemelor de drept. Obligativitate în condiţiile abrogării normei legale interpretate.
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Cheltuielile de judecată. Taxele judiciare de timbru
Index alfabetic : timbraj
- decizie în interesul legii
- dezlegare
- obligativitate
Legea nr. 146/1997, art. 18
O.U.G. nr. 80/2013, art. 39
NCPC, art. 517 alin. 4, art. 518
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii (decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din 24 februarie 2015), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
Deşi Legea nr. 146/1997 a fost abrogată şi înlocuită de OUG nr. 80/2013, dezlegarea dată acestei probleme de drept de către instanţa supremă îşi păstrează actualitatea şi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 39 din actul normativ nou.
Nu sunt incidente prevederile art. 518 C. proc. civ., potrivit cărora decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale ce a făcut obiectul interpretării. Norma legală ce a făcut obiectul deciziei nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost înlocuită de o prevedere similară cuprinsă în actul normativ ce a abrogat şi înlocuit vechea lege ce reglementa taxele judiciare de timbru.
În condiţiile art. 517 alin. 4 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate rămâne în continuare obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, Partea I.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2553 din 7 iunie 2018
Notă:* Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată de O.U.G. nr. 80/2013 la data de 29 iunie 2013.
Notă:** A se vedea Decizia nr.7/2014 din 8 dec. 2014, pron. de I.C.C.J.- Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. al Rom.- Partea I. nr. 137 din 24 febr. 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 4 februarie 2016, sub nr.x/x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 6 aprilie 1990 de Notariatul de Stat Câmpina, ce priveşte imobilul teren, curţi-construcţii, în suprafaţă de 7450 mp, situat în com. x, judeţul Prahova; obligarea pârâţilor la restituirea integrală a preţului vânzării, în sumă de 80.000 lei, actualizată; obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare a terenului acumulat până la data evicțiunii, estimat la suma de 227.000 lei; obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.115.000 lei cu titlu de daune-interese reprezentând contravaloarea construcţiilor edificate de către reclamanţi pe terenul cumpărat, în sumă de 1.080.000 lei; cheltuieli ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune au solicitat-o, în sumă de 8.500 lei, actualizată; contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în procesul în urma căruia au fost evinși, în sumă de 26.500 lei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.
Prin sentinţa nr. 2609 din 22 septembrie 2016, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A obligat reclamanţii la plata către pârâţi, în solidar, a sumei de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 32 C. proc. civ., una dintre condiţiile esenţiale de exerciţiu ale oricărei acţiuni civile este reprezentată de calitatea procesuală a părţilor litigante, ce presupune identitatea dintre acestea şi subiectele raportului juridic litigios, aşa cum este dedus judecăţii, conform art. 36 C. proc. civ. Reclamantului care sesizează instanţa îi revine, în baza art. 249 C. proc. civ., sarcina de a dovedi atât propria calitate procesuală activă, cât şi legitimarea procesuală pasivă a pârâtului.
În litigiul de faţă, reclamanţii A. şi B. au solicitat prin cererea introductivă rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/06.04.1990, obligarea pârâţilor C. şi D. la restituirea integrală a preţului vânzării, în sumă de 80000 lei, actualizată, precum şi la plata sporului de valoare adus terenului până la data evicţiunii, estimat la suma de 227000 lei, respectiv la plata sumei de 1115000 lei, cu titlu de daune-interese, reprezentând contravaloarea construcţiilor edificate de reclamanţi pe terenul cumpărat, cheltuieli ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui rezoluţiune au solicitat-o, şi cheltuieli de judecată efectuate în procesul în urma căruia au fost evinşi.
Tribunalul a observat că acel contract de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafaţă de 7450 mp, din care 700 mp cu destinaţia curţi-construcţii şi 6750 mp fâneaţă, situat în comuna x, judeţul Prahova, a fost încheiat între E., în calitate de vânzătoare, şi A., căsătorită la acel moment cu F., în prezent decedat, având ca moştenitor, alături de soţia supravieţuitoare, şi pe reclamantul B., conform certificatului de moştenitor nr. x/26.02.2010, emis de BNP G.
E. a decedat la data de 02.10.2002, aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de deces aflat în copie la fila 13 din dosar, astfel că, în mod firesc, legitimarea procesuală pasivă în cadrul prezentului proces revine moştenitorilor săi, legali sau testamentari, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 C. proc. civ.
Pentru determinarea persoanelor care au calitatea de moştenitori ai vânzătoarei E., tribunalul a dat eficienţă prevederilor art. 654 – 658 C. civ. vechi, aplicabil în prezenta cauză, conform art. 6 din noul C. civ. reţinând că, pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemnă de a moşteni şi să aibă vocaţie succesorală concretă, efectivă, utilă.
Este adevărat că ambii pârâţi îndeplinesc cele trei condiţii enumerate anterior, încadrându-se în noţiunea de „succesibili”, fără, însă, a fi devenit moştenitori ai defunctei lor mame, întrucât nu şi-au exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal.
În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmisiunea patrimoniului succesoral sau a bunurilor determinate din patrimoniu operează de drept, din momentul deschiderii moştenirii, fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui.
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu, atât timp cât, potrivit art. 686 C. civ., nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine, principiu de ordine publică incident şi în prezenta cauză. Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală, între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii (acceptare pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţare la moştenire sau neacceptarea acesteia.
Conform art. 700 alin. (1) C. civ., pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opţiune trebuie exercitat în termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii moştenirii.
Aşa cum s-a statuat, în mod constant, în literatura juridică şi în jurisprudenţă, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune, prevăzut de art. 700 C. civ., în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi, odată cu acest drept, se stinge cu efect retroactiv şi titlul său de moştenitor, devenind străin de moştenire. Prin urmare, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea chiar a vocaţiei succesorale, producând efecte absolute, astfel că poate fi invocată, la fel ca şi renunţarea la moştenire, de către şi faţă de orice persoană interesată.
Prin înscrisurile anexate întâmpinării formulate, pârâţii D. şi C. au demonstrat împrejurarea că nu au formulat declaraţii de opţiune succesorală cu privire la moştenirea rămasă de pe urma defunctei E. În acest sens, tribunalul a reţinut că nu a fost dezbătută procedura succesorală pentru defunctă, potrivit certificatului nr. x/26.04.2016, eliberat de Camera Notarilor Publici x, precum şi că nu au fost identificate declaraţii de opţiune succesorală, conform certificatului nr. x/26.04.2016, eliberat de Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Opţiunilor Succesorale, dar nici testamente, donaţii, acte juridice de modificare sau de revocare a acestora, conform certificatului nr. x/26.04.2016, eliberat de Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Liberalităţilor.
Este adevărat că pârâţii ar fi avut posibilitatea acceptării voluntare tacite a succesiunii rămase de pe urma defunctei lor mame, ce ar fi presupus îndeplinirea unor acte sau fapte pe care nu le-ar fi putut săvârşi decât în calitatea lor de moştenitori şi din care rezultă (indirect, dar) neîndoielnic intenţia lor de acceptare a moştenirii, conform art. 689 C. civ.
În contextul în care reclamanţilor le revine sarcina dovedirii calităţii procesuale pasive a pârâţilor, conform art. 249 C. proc. civ., atât timp cât dovada unui fapt negativ (neacceptarea succesiunii) nu se poate realiza decât prin proba faptului pozitiv contrar, rezultă că A. şi B. ar fi trebuit să prezinte probe, susceptibile a atesta efectuarea de către D. şi C. a unor acte de acceptare tacită a moştenirii mamei lor.
Or, reclamanţii nu au administrat asemenea dovezi indubitabile şi, în plus, tribunalul nu poate face abstracţie de împrejurarea că relaţia dintre pârâţi şi E. nu a fost una apropiată în contextul litigiului purtat cu aceasta pentru dezbaterea succesiunii rămase de pe urma bunicii materne H., soluţionat prin sentinţa civilă nr. x/1997 a Judecătoriei Braşov.
De altfel, terenul cu suprafaţa de 3047 mp, atribuit prin efectul partajului lui C., I. şi D., fusese anterior vândut de E. reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a solicitat a fi dispusă în prezenta cauză, reclamanţi ce au fost evinşi prin sentinţa civilă nr. 2637/23.06.2015 a Judecătoriei Câmpina (pronunţată în cadrul acţiunii în revendicare).
Pe cale de consecinţă, instanţa a dedus prezumţia simplă, conform art. 329 C. proc. civ., că pârâţii nu au îndeplinit acte din care să se poată desprinde concluzia clară că ar fi acceptat succesiunea rămasă de pe urma vânzătoarei, acte de acceptare care, în mod evident, nu ar fi putut viza terenul de care reclamanţii au fost evinşi, în privinţa căruia au acţionat în virtutea drepturilor lor proprii, dobândite prin hotărârea de partaj de pe urma defunctei H.
Instanţa nu a luat în considerare susţinerile reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reiterate la termenul de judecată din 15.09.2016, referitoare la calitatea pârâţilor de moştenitori sezinari, tocmai pentru că, aşa cum s-a demonstrat mai sus, neacceptând succesiunea defunctei E., titlul lor de moştenitori s-a stins cu efect retroactiv, devenind străini de succesiune.
Faţă de toate aceste argumente, în baza art. 248 alin. (1) cu aplicarea art. 36 C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţi şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În baza art. 453 C. proc. civ., reclamanţii aflaţi în culpă procesuală au fost obligaţi la plata sumei de 5000 lei către pârâţi cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A. şi B, înregistrat la data de 27 martie 2017 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă.
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1386 din 14 iunie 2017, a admis apelul declarat de către reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a luat act că pârâţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut, referitor la primul motiv de apel, respectiv greşita stabilire a taxei judiciare de timbru, că acesta este nefondat.
Cererea de chemare în judecată a reclamanţilor apelanţi are mai multe petite, respectiv rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii preţului, restituire la valoarea actualizată şi totodată s-a mai solicitat suma de 227000 lei, reprezentând plata sporului de valoare a terenului, suma de 1.115.000 lei cu titlu de daune interese, sume care nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de disp. art. 3 alin.2 teza a II-a din OUG nr.80/2013.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, apelanţii reclamanţi au formulat cerere de reexaminare care, la data de 14.03.2016, a fost respinsă de Tribunalul Prahova prin încheiere definitivă.
Referitor la critica privitoare la faptul că acţiunea a fost soluţionată cu încălcarea principiului disponibilităţii, Curtea a reţinut că prin întâmpinare intimaţii au susţinut că, raportat la disp. art. 6 din C. civ. nou, în cauză sunt incidente disp. C. civ. vechi deoarece acesta este actul normativ în vigoare la data naşterii raporturilor juridice deduse judecăţii.
Astfel, succesiunea defunctei E. s-a deschis la data de 2 octombrie 2002, dată la care era în vigoare C. civ. vechi şi în mod temeinic şi legal instanţa de fond a făcut trimitere, în motivarea sentinţei, la aceste dispoziţii legale.
De asemenea, cauza fiind soluţionată prin admiterea excepţiei invocate de către intimaţi, nu sunt incidente în speţă disp. art. 22 alin. 4 C. proc. civ. care reglementează calificarea juridică a cauzei făcută de către judecător şi care instituie obligativitatea punerii acesteia în discuţia părţilor, dat fiind faptul că în cuprinsul întâmpinării s-a făcut referire la acest aspect.
Nici critica privitoare la faptul că s-a soluţionat greşit cauza prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor nu a fost considerată întemeiată.
Astfel, conform art.700 C. civ. vechi, aplicabil în speţă, termenul de opţiune succesorală era de 6 luni de la data deschiderii succesiunii iar intimaţii nu au acceptat moştenirea mamei lor nici tacit şi nici expres.
Prin neacceptarea succesiunii, s-a stins cu efect retroactiv şi titlul intimaţilor de moştenitor, neavând nici o relevanţă sub acest aspect faptul că, fiind descendenţi, beneficiază de sezină.
Susţinerea din motivarea apelului în sensul că în baza sezinei s-au dobândit drepturi succesorale, este o susţinere nefondată, instituţia juridică a sezinei succesorale neavând relevanţă în speţă.
De asemenea, este nefondată şi susţinerea în sensul că sarcina probei revine intimaţilor, în sensul că aceştia trebuiau să facă dovada neacceptării succesiunii, deoarece în drept faptul negativ nu poate fi dovedit decât indirect prin proba faptului pozitiv contrar.
Astfel, apelanţii reclamanţi aveau obligaţia, conform art. 249 C. proc. civ, să facă dovada susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că intimaţii au calitatea de moştenitori legali ai defunctei E., calitate care ar justifica şi calitatea procesuală pasivă.
Referitor la motivul de apel privind cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că acesta este fondat, deoarece în încheierea de şedinţă din data de 15.09.2016, în care au fost consemnate susţinerile părţilor, s-a menţionat că apărătorul intimaţilor a arătat că vor fi solicitate cheltuieli de judecată pe cale separată iar acestea s-au acordat în mod eronat de către instanţa de fond.
Faţă de aceste considerente, Curtea în temeiul disp. art. 480 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamanţi şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a luat act că pârâţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, Curtea le-a compensat în totalitate, având în vedere că doar critica privind greşita acordarea a cheltuielilor de judecată a fost admisă, iar acest fapt nu poate fi în vreun fel imputabil părţii adverse, ci reprezintă o eroare a instanţei de fond, în drept fiind aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. 2 teza a II-a C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat la data de 18 august 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Prima critică de nelegalitate vizează greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1700 – 1702 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 3 alin. 2 teza a II-a şi art. 34 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, încadrată de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, a pus în vedere reclamanţilor să achite, cu titlu de taxă judiciară de timbru, suma de 23.105 lei, reţinând incidenţa prevederilor art. 34 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 şi faptul că trebuie timbrate individual fiecare din cele 4 capete de cerere, întrucât au o natură juridică şi finalitate diferită.
Instanţa de apel, învestită cu critica de nelegalitate a acestei măsuri dispuse de judecătorul fondului, a reţinut, pe de o parte, că acele capete de cerere referitoare la sporul de valoare al terenului sau la plata de daune interese, reprezintă cereri ce nu pot fi încadrate în ipoteza reglementată de art. 3 alin. 2 lit. a teza a II-a din OUG nr. 80/2013.
Pe de altă parte, a constatat că reclamanţii au formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.
Acest din urmă considerent este nelegal, apreciază recurenţii, întrucât instanţele de control judiciar nu au nici o interdicţie legală de a cenzura modul de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanţele inferioare.
Cea de-a doua critică formulată prin cererea de recurs vizează greşita aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 22 alin. 2 şi 4 şi art. 224 C. proc. civ., în sensul că a schimbat temeiul de drept al acţiunii, fără ca, în prealabil, să pună în discuţia părţilor acest aspect.
Deşi această eronată aplicare a textelor de lege susarătate a reprezentat un motiv de apel distinct, instanţa de prim control judiciar a considerat că incidenţa vechiului C. civ. asupra raportului juridic dedus judecăţii a fost relevată de către pârâţi, prin întâmpinare.
Or, procedând astfel, instanţa de apel a confundat temeiul juridic aplicabil acţiunii în rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare cu normele legale incidente unei chestiuni incidentale, anume excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâţi.
Aceste critici de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel au fost încadrate de recurenţi în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 2 pct. 5 C. proc. civ.
În subsidiar, recurenţii au susţinut că, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, soluţie menţinută de către instanţa de apel, au fost încălcate dispoziţiile art. 1100 – 1129 din Noul C. civ., precum şi art. 249 C. proc. civ.
În condiţiile în care nu există o declaraţie autentică de renunţare la moştenire, coroborat cu împrejurarea că fiii vânzătoarei au beneficiul sezinei, s-a pus problema acceptării tacite de către pârâţi a succesiunii mamei lor. În acest context, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat proba cu interogatoriul pârâţilor şi, ulterior, prin cererea de apel, pentru dovedirea aceleiaşi împrejurări au solicitat administrarea probei cu martori.
Cum nici una dintre instanţele de fond nu au luat în discuţie cererile de probatorii formulate, în mod nelegal şi cu încălcarea art. 249 C. proc. civ. s-a reţinut că reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-şi proba susţinerile.
În consecinţă, în temeiul art. 496 şi art. 498 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi a deciziei pronunţate în apel, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond, respectiv Tribunalul Prahova.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia pronunţată în apel este legală. Au reiterat apărările formulate prin întâmpinarea formulată în apel, susţinând, în esenţă, că prin formularea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamanţii au epuizat căile de atac puse la dispoziţia lor de către legiuitor.
Au relevat, de asemenea, că şi criticile referitoare la modalitatea în care a fost schimbată calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii nu pot fi primite, întrucât pârâţii au invocat, prin întâmpinare, incidenţa vechiului C. civ.
În sfârşit, cu privire la o eventuală acceptare tacită a succesiunii mamei lor de către pârâţi au arătat că, contrar celor susţinute prin cererea de recurs, reclamanţii nu au solicitat administrarea de probe.
Conform dispoziţiilor art. 493 alin. 2 – 4 C. proc. civ., a fost întocmit şi comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 22 martie 2018, a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Referitor la criticile formulate de partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a unei taxei judiciare de timbru într-o fază procesuală anterioară (în etapa judecării fondului), critici care au ca scop diminuarea acestei obligaţii, constată că nu pot fi primite. Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, contestând caracterul timbrabil al unor capete de cerere accesorii, reclamanţii au formulat cerere de reexaminare, în condiţiile art. 39 din OUG nr. 80/2013, cerere respinsă printr-o încheiere definitivă (încheierea din 14 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/x/2016/a1 al Tribunalului Prahova).
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii (decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din 24 februarie 2015), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
Deşi Legea nr. 146/1997 a fost abrogată şi înlocuită de OUG nr. 80/2013, dezlegarea dată acestei probleme de drept de către instanţa supremă îşi păstrează actualitatea şi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 39 din actul normativ nou, din moment ce soluţia adoptată de legiuitor, respectiv soluţionarea cererii de reexaminare de către un alt complet al instanţei respective, prin încheiere definitivă, a rămas neschimbată. Astfel, principalele argumente care au condus la adoptarea soluţiei, respectiv inexistenţa vreunui temei legal care să limiteze obiectul controlului în calea de atac a reexaminării şi să excludă problema caracterului timbrabil al cererii şi incidenţa puterii de lucru judecat a încheierii pronunţate în reexaminare asupra aspectelor dezlegate, care împiedică repunerea în discuţie a aceloraşi chestiuni prin căile de atac în reformare exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului, subzistă şi sub imperiul legii noi.
Aşadar, constată că nu sunt incidente prevederile art. 518 C. proc. civ., potrivit cărora decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale ce a făcut obiectul interpretării. Concret, norma legală ce a făcut obiectul deciziei nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost înlocuită de o prevedere similară cuprinsă în actul normativ ce a abrogat şi înlocuit vechea lege ce reglementa taxele judiciare de timbru.
În consecinţă, în condiţiile art. 517 alin. 4 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate rămâne în continuare obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, Partea I şi, ca atare, criticile relative la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, odată respinse prin încheierea definitivă pronunţată în cererea de reexaminare, nu pot fi reiterate şi cenzurate pe calea de atac a apelului şi nici prin intermediul recursului de faţă.
Cât priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., vizând schimbarea calificării juridice a faptelor deduse judecăţii şi stabilirea unui alt temei de drept al cererii de chemare în judecată de către instanţa de fond, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil, aceste aspecte şi, ca atare, încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. 2 şi alin. 4 şi ale art. 224 C. proc. civ., încălcare nesancţionată de către instanţa de apel, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, deşi reclamanţii pârâţi au solicitat, în principal, rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare perfectat cu pretinsa autoare a pârâţilor, în anul 1990, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi daune interese, au invocat, drept temei un alt drept al acţiunii, dispoziţiile noului C. civ. (art. 1282 alin. 1, art. 1672, art. 1695 – 1706 C. civ., art. 963, art. 964, art. 975 C. civ.).
Prin întâmpinare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, pârâţii au arătat că raportul juridic dedus judecăţii nu poate fi guvernat de prevederile Noului C. civil, invocând în acest sens, dispoziţiile art. 6 Cod civil. Totodată, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, arătând că vânzătoarea din contractul a cărui rezoluţiune se solicită a decedat la data de 2 octombrie 2002 şi că sunt străini de succesiunea mamei lor, prin neacceptarea moştenirii înăuntrul termenului de opţiune succesorală.
Aşadar, instanţa de fond s-a supus regulii instituite de art. 248 alin. 1 C. proc. civ. de a se pronunţa mai întâi, asupra excepţiei de fond care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei. În acest context, nu avea obligaţia să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor o eventuală schimbare a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv incidenţa prevederilor vechiului C. civ., şi nu ale Noului C. civ., în raport de data perfectării contractului de vânzare-cumpărare şi de dispoziţiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.
Potrivit art. 9 alin. 2 C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Câtă vreme pârâţii au invocat, în apărare, o excepţie de fond, a cărei soluţionare avea precădere în raport cu cererea principală, temeiurile de drept invocate de autorii excepţiei sunt cele care au fost puse în discuţia părţilor şi au fundamentat, ulterior, soluţia.
Aşadar, instanţa de fond nu a încălcat nici principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, reglementate de art. 9 şi, respectiv, de art. 14 alin. 5 C. proc. civ., punând în discuţia părţilor mijlocul de apărare invocat de pârâţi prin întâmpinare, anume excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, excepţie fundamentată de autorii excepţiei pe prevederile vechiului C. civ., în condiţiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Concret, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii. Aşadar, câtă vreme succesiunea defunctei E. s-a deschis la data de 2 octombrie 2002, iar noul C. civ. (Legea nr. 287/2009) a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. 1 din Legea nr. 7/2011,instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 91 din actul normativ susarătat.
În consecinţă, câtă vreme instanţa de fond a respectat pe deplin principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor, în mod corect instanţa de apel a respins criticile subscrise pretinsei încălcări a prevederilor art. 22 alin. 2 şi 4 şi art. 224 C. proc. civ., pronunţând o soluţie legală, a cărei reformare nu se impune, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
În sfârşit, deşi cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, de către instanţa de fond, soluţie menţinută prin decizia pronunţată în apel, recurenţii invocă incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., constată că nu s-a formulat nici o critică concretă relativă la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. din 1864 (art. 653, art. 689, art. 700 alin. 1).
Ceea ce se invocă, în realitate, prin cererea de recurs, este doar faptul că recurenţii au solicitat admiterea de probe, pentru a dovedi acceptarea tacită a moştenirii mamei lor, de către cei doi pârâţi, respectiv îndeplinirea de acte pe care nu ar fi putut să le facă decât în calitate de moştenitori şi din care ar fi rezultat, intenţia clară a acestora de a accepta. Astfel, recurenţii susţin că au solicitat proba cu interogatoriul pârâţilor, prin cererea de chemare în judecată, precum şi proba testimonială, prin cererea de apel, dar că ambele instanţe de fond au omis a analiza şi a se pronunţa asupra cererilor de probatorii, astfel că le-au fost încălcate drepturile procesuale şi le-a fost obstrucţionat dreptul de a-şi proba pretenţiile.
Aceste critici, referitoare la încălcarea unor reguli de procedură, a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., ci doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
Fără a mai verifica dacă acest motiv de nulitate a fost, mai întâi, invocat în termen, în faţa instanţei unde s-a produs pretinsa neregularitate, în condiţiile art. 247 alin. 2 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că susţinerile recurenţilor sunt vădit nereale. Astfel, prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor, pentru dovedirea capătului de cerere principal (rezoluţiune contract) şi a capetelor de cerere accesorii, în despăgubiri.
Cum abia prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în dovedirea căreia pârâţii au administrat proba cu înscrisuri, deşi reclamanţii aveau dreptul la proba contrară cu privire la acelaşi aspect, nici prin răspunsul la întâmpinare şi nici la termenul din 15 septembrie 2016, când judecătorul fondului a pus în discuţia reclamanţilor posibilitatea administrării probelor, reclamanţii nu au formulat vreo solicitare în acest sens. Dimpotrivă, mandatarul avocat al acestora a precizat explicit „că nu este nevoie de nici un alt probatoriu”.
De asemenea, nici prin cererea de apel, în condiţiile art. 470 alin. 1 lit. d şi alin. 4 C. proc. civ. şi nici ulterior, în cursul dezbaterilor, apelanţii reclamanţi nu au propus probe noi.
Prin urmare, nu poate fi pusă în discuţie încălcarea, de către instanţele de fond, a vreunei norme procedurale referitoare la încuviinţarea sau administrarea probelor, din moment ce, în fazele procesuale anterioare, reclamanţii nu au solicitat dovedirea faptului că pârâţii ar fi acceptat tacit succesiunea mamei lor.
Constată, aşadar, că recurenţii nu pot invoca, în prezenta cale de atac, omisiunea instanţelor de fond şi de apel de a ordona din oficiu probe pe care ei nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, o atare critică fiind prohibită de dispoziţiile art. 254 alin. 6 C. proc. civ. – şi de principiul potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească (art. 249 C. proc. civ.).
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.