Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Abatere disciplinară. Utilizarea unor expresii inadecvate în motivarea hotărârii judecătorești

 

Reglementarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 nu priveşte instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti - acestea fiind supuse căilor de atac prevăzute de lege -, ci sancţionează o anumită conduită a judecătorului obiectivată în contextul îndeplinirii obligaţiei legale de redactare a hotărârii judecătoreşti.

           Expresiile folosite în cuprinsul hotărârilor, prin care magistratul redactor a formulat aprecieri critice explicite în privinţa deciziilor pronunţate de instanța de control judiciar, consemnate ca întrebări retorice, prin raportare la propria experienţă profesională, relevă o atitudine subiectivă, părtinitoare şi constituie elemente străine unui act de judecată imparţial, astfel încât pot fi considerate neadecvate, atât din perspectiva obligaţiei de rezervă a judecătorului, cât şi a conţinutului considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., evidențiind încălcarea obligaţiilor specifice funcţiei, în modalitatea care să atragă răspunderea disciplinară în temeiul prevederilor art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004. Conţinutul aprecierilor personale astfel exprimate, prin care se pun, practic, în discuţie profesionalismul şi imparţialitatea judecătorilor de la instanţa de control judiciar, este de natură a determina o apreciere publică negativă cu privire la sistemul judiciar în ansamblu, prin actorii săi,  efectul prejudiciabil constând în atingerea adusă prestigiului justiţiei.

                                                                                   

                                                                              Legea nr. 303/2004, art. 4, art. 99 lit. s), art. 100

                                                                              Codul de procedura civilă, art. 425

                                                                              Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor

 

I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 176 din  8 octombrie 2018

 

1.Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Tribunalului X., cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) şi art. 99 lit. s) teza întâi din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în atitudini nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii şi, respectiv, utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.

2. Soluţia instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 25 J din 28 iunie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, s-a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aplicat pârâtei A. - judecător în cadrul Tribunalului X., sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 5 luni, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) şi lit. s) teza I din acelaşi act normativ.

         3. Cererea de recurs

Împotriva Hotărârii nr. 25J din 28 iunie 2017, a încheierii din 19 aprilie 2017 şi a încheierii din 7 iunie 2017, ale Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C.proc.civ., a declarat recurs pârâta judecător, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate şi, în principal, respingerea acţiunii disciplinare, iar, în subsidiar, „reducerea” sancţiunii disciplinare aplicate.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 7 iunie 2017 (în cadrul căreia s-au administrat probe,

inclusiv proba cu martori, au avut loc dezbaterile pe fond  şi s-a dispus amânarea pronunţării

hotărârii)

 Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C.proc.civ., recurenta a susţinut în esenţă, că această încheiere este criticabilă, sub următoarele aspecte: s-a menţionat că ar fi fost asistată de un anume avocat, aspect nereal, întrucât s-a prezentat şi şi-a susţinut apărarea personal; referitor la procedura de audiere a martorilor, au fost înlăturate nemotivat întrebări relevante pe care le propusese, fiind nesocotite, astfel, prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, precum şi dreptul său la apărare, întrucât martorii nu mai pot fi audiaţi în recurs; deşi s-a luat act de precizarea Inspecţiei Judiciare, în sensul că redarea unor afirmaţii ale sale din şedinţe din anul 2013 nu a fost avută în vedere la conturarea laturii obiective a abaterii disciplinare, totuşi, pasajele respective au fost redate şi în motivarea hotărârii, fără ca instanţa de disciplină să menţioneze dacă acestea au fost reţinute ca circumstanţe agravante sau în alt fel; nu s-au analizat şi motivat chestiunile pe care le-a pus în discuţie, vizând nerespectarea principiului confidenţialităţii.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2017

Menţionând în primul rând că această încheiere nu i-a fost comunicată, cu referire la dispoziţiile art. 174 alin. (1) şi (2), art. 176 pct. 2, art. 196 alin. (1)  C.proc.civ., ale art. 92 alin. (2) şi art. 121 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, autoarea recursului a reiterat excepţia nulităţii sesizării Inspecţiei Judiciare, sesizare formulată în speţă de către B. S.R.L. prin S.C.P.A. Y. şi a dezvoltat punctual considerentele pe care le-a expus în susţinerea excepţiei, arătând, în esenţă, că instanţa de disciplină a minimalizat, a analizat superficial şi trunchiat sau nu a analizat aspectele prezentate în acest context, ce vizau, în esenţă excepţia lipsei de valabilitate a contractului de asistenţă judiciară, a lipsei calităţii de reprezentant legal, a lipsei de interes a avocatului semnatar a sesizării disciplinare.

Cu privire la Hotărârea nr. 25 J din 28 iunie 2017

Cu referire detaliată la situaţia cauzei examinate, recurenta a învederat că motivarea de fapt a instanţei disciplinare conţine o serie de inadvertenţe, semnificativ fiind că, raportat la normele procedurale aplicabile, la caracterul de noutate pe care îl prezenta chestiunea privitoare la autoritatea de lucru judecat parţială  şi la circumstanţele concrete ale speţei, cererile de abţinere pe care le-a formulat, ca şi măsurile dispuse erau justificate şi corecte.

S-a precizat că deşi obiectul sesizării a fost limitat la fapte legate de dosarele nr. x/108/2015* şi nr. x1/108/2015**, în hotărâre, Secţia pentru judecători a extins nepermis analiza şi la înregistrări din alte dosare.

Se consideră că, în stabilirea situaţiei de fapt, nu s-a acordat o corectă relevanţă unor probe care-i erau favorabile, fiind de natură a demonstra atât buna sa credinţă în administrarea justiţiei în cauză, cât şi bunele relaţii pe care le-a stabilit la locul de muncă faţă de colegii judecători, grefieri, avocaţi sau justiţiabili. Tot astfel, s-a arătat că, sub aspect probatoriu, respingerea cererii de recuzare formulate împotriva sa, a fost apreciată în mod contradictoriu, când favorabil, când defavorabil şi că instanţa de disciplină, atribuind caracter relevant unor aspecte scoase din context, anterior administrării probatoriului, s-a antepronunţat, stabilindu-i, practic, vinovăţia.

Recurenta a recunoscut că, în şedinţa din data de 22 iunie 2016, a folosit expresii neacademice, însă a subliniat că aceasta s-a întâmplat pe fondul tensiunii specifice şedinţelor de judecată, fiind provocată de avocatul care nici nu era reprezentant al părţii, aspect important, în opinia sa, pe care l-a învederat în apărare, dar cu privire la care Secţia nu i-a încuviinţat nicio dovadă.

Se apreciază că, referitor la prima abatere disciplinară, nu sunt întrunite elementele constitutive, stabilirea răspunderii sale disciplinare realizându-se în abstract, pe baza unor simple afirmaţii de principiu, neargumentate pe speţă, ignorându-se, contextul şi scopul în care partea, nemulţumită de măsurile dispuse şi de sesizarea penală pe care judecătorul a formulat-o împotriva sa, a întocmit sesizarea către Inspecţia Judiciară, lipsa dovezilor privind pretinse vătămări aduse autorului sesizării, precum şi criteriile stabilite chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru aprecieri cu privire la prejudiciul de imagine.

 S-a subliniat că simplul fapt al utilizării acelor expresii, pentru care şi-a recunoscut vinovăţia şi pe care a declarat că îl regretă, ca şi lipsa unor vătămări produse vreunei persoane sau prestigiului justiţiei, demonstrează, în mod neechivoc, lipsa caracterului de abatere disciplinară al

faptelor ce-i sunt reproşate.

Şi în privinţa celei de-a doua abateri disciplinare, magistratul consideră că instanţa de disciplină a stabilit în mod eronat existenţa cumulativă a elementelor constitutive, fundamentându-şi soluţia pe aprecieri pur teoretice, fără a se motiva caracterul inadecvat al expresiei folosite în hotărâre şi fără a se fi constatat în mod obiectiv faptul că s-ar fi adus vreo atingere prestigiului justiţiei sau interesului vreunui justiţiabil. 

Recurenta a mai susţinut că această soluţie este în contradicţie şi cu  Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 974 din 28 septembrie 2017, cu privire la imposibilitatea cercetării disciplinare pentru motivele folosite la redactare şi care pot forma doar obiect al evaluărilor anuale, cu precizarea că hotărârea în discuţie, în care a folosit expresia pretins inadecvată,  a fost cenzurată de instanţa de control judiciar.

Printr-o serie de critici formulate în subsidiar, recurenta judecător a susţinut că la individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate, Secţia pentru judecători nu a ţinut cont de circumstanţele personale, respectiv de vechimea sa în magistratură, de peste 20 de ani, de atitudinea sinceră manifestată pe toată perioada cercetării disciplinare, de împrejurarea că nu a mai fost sancţionată disciplinar şi de faptul că regretă „scăpările” respective, pe care a încercat să nu le repete.

Prin cererea de probaţiune înregistrată la dosar la data de 17 aprilie 2018, recurenta a invocat excepţia nulităţii absolute a Hotărârii nr. 25 J/2017, deoarece, astfel cum a aflat din postarea pe un site, a unui judecător membru al Consiliului Superior al Magistraturii, la deliberare ar participa persoane străine de completul de judecată care a soluţionat cauza, iar motivarea hotărârii este făcută de o altă persoană, străină completului. În drept, autoarea excepţiei a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 247 alin. (1), art. 395 alin. (1) şi (2) şi art. 426 alin. (1) C.proc.civ., art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale a României, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta şi-a sistematizat motivele de recurs prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2018.

4. Apărările intimatei

Intimata Inspecţia Judiciară a  depus întâmpinare, solicitând punctual şi motivat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.

5.Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C.proc.civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 2 aprilie 2018, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecăţii.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Având în vedere caracterul de ordine publică al motivului suplimentar  de recurs invocat de recurentă, raportat şi la criteriul efectelor care s-ar putea produce asupra cauzei, reglementat de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că se impune examinarea cu prioritate a excepţiei nulităţii absolute a Hotărârii nr. 25 J din 28 iunie 2017.

Acest motiv de recurs vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, atrasă de participarea la actul de deliberare a unei persoane străine completului de judecată şi neredactarea hotărârii de către un judecător care a participat la soluţionarea cauzei.

Potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă”.

Prealabil analizei susţinerilor şi apărărilor părţilor, se impune menţiunea că, ţinând seama de natura administrativ - jurisdicţională a procedurii de soluţionare a acţiunii disciplinare în cadrul secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, trimiterea pe care art. 49 alin. (7)  din Legea nr. 317/2004 o face la dispoziţiile Codului de procedură civilă nu are semnificaţia aplicării acestora în mod automat şi în integralitatea lor, ci implică un examen al compatibilităţii normelor procesual - civile cu specificul diferitelor etape ale procedurii disciplinare.

Un argument esenţial în acest sens este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003), care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în etapa ulterioară soluţionării acţiunii disciplinare, respectiv  a redactării hotărârii pronunţate de instanţa de disciplină, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 317/2004 şi de normele infralegislative date în aplicarea ei.

Critica recurentei, în sensul că, la redactarea hotărârii contestate, nu au fost respectate prevederile art. 426 C.proc.civ., precum şi jurisprudenţa în materie, nu are semnificaţia acordată de autoarea ei.

Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004 reglementează conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa disciplinară, iar, prin alin. (2) se reglementează completarea acestei norme cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, doar în ceea ce priveşte cuprinsul hotărârii.

Relativ la redactarea hotărârii, dispoziţiile speciale, respectiv ale art. 51 din Legea nr. 317/2004, stabilesc un termen de redactare de 20 zile, fără a se mai preciza că norma se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

În aplicarea legii speciale, prin Hotărârea Plenului Consiliul Superior al Magistraturii nr. 326 din 24 august 2005, s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care  s-au stabilit atribuţii în ceea ce priveşte redactarea hotărârilor pronunţate în materie disciplinară în sarcina Biroului grefa secţiilor.

Astfel dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Regulamentul menţionat, prevăd că „Hotărârile secţiilor Consiliului prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează de către Biroul grefa secţiilor, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare."

Or, în cauză, redactarea hotărârii supuse cenzurii s-a făcut cu respectarea acestei norme speciale, derogatorii.

Mai este de observat că hotărârea recurată a fost semnată de toţi membrii Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii care au participat la soluţionarea acţiunii disciplinare şi au pronunţat hotărârea, astfel încât nu se poate susţine că, prin neredactarea hotărârii de către unul dintre membri, considerentele expuse nu ar reprezenta motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei sau că acest aspect ar fi produs părţii vreo vătămare.

Reţinând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispoziţiile art. 426 alin. (1) C.proc.civ. (referitoare la redactarea hotărârii de către judecătorul care a soluţionat procesul) şi prevederile speciale aplicabile în materia redactării hotărârilor în litigiile disciplinare ale magistraţilor, nu pot fi primite criticile formulate de recurentă în temeiul art. 247 alin. (1) C.proc.civ.

Examinându-se în continuare recursul, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurentă vor fi examinate grupat, în funcţie de motivul de casare invocat şi în ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă.

 Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanţa de disciplină ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Ab initio, necesită menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătoreşti, singura care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuieşte

justiţia în România.

            Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituţia României „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt : a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.

            Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noţiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., vizează instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcţii, şi funcţie jurisdicţională în materii specializate.

            În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, de exemplu, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească,  în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţia României.

În al doilea rând, se constată că, deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, menţionarea greşită, în cuprinsul încheierii din 7 iunie 2017 şi în practicaua Hotărârii nr. 25 J din 28 iunie 2017, a reprezentării pârâtei judecător, prin avocat, respectiva consemnare constituind doar o eroare materială evidentă şi necontestată care, deşi, strict formal, nu a fost rectificată, nu este de natură a  produce vreo consecinţă juridică sau vătămare.

            Această menţiune eronată nu atrage nici incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din codul menţionat, aspectul consemnat nefăcând parte din motivele propriu-zise ce fundamentează hotărârea sau încheierile atacate şi care să fie susceptibile de cenzură în cadrul cazului de casare invocat de parte.

            De asemenea, nu pot fi asimilate depăşirii atribuţiilor şi competenţei legale ale Consiliului Superior al Magistraturii utilizarea imprecisă a unei noţiuni sau formularea unei concluzii pe baza consultării unui anume site, aceste aspecte vizând, în fapt, potenţiale vicii de motivare sau de apreciere a probelor.

             Examinându-se criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu pot fi primite.

Potrivit textului procedural invocat generic, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi expuse de recurentă din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate invocate.

Autoarea recursului consideră în mod nefondat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se aplica sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C.proc.civ. definesc nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

În funcţie de necesitatea condiţiei existenţei unei vătămări pentru incidenţa sancţiunii, nulitatea se clasifică în nulitate condiţionată, reglementată de dispoziţiile art. 175 C.proc.civ. şi nulitatea necondiţionată, în cazurile expres prevăzute de art. 176 din acelaşi cod.

În primul rând, nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii impuse de lege, respectiv: nerespectarea condiţiilor legale ale unui act de procedură, existenţa unei vătămări determinate de nerespectarea condiţiilor legale ale actului de procedură, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese, este prezumată şi imposibilitatea înlăturării vătămării în alt mod decât prin desfiinţarea actului de procedură, prin urmare, nu se poate constata incidenţa sancţiunii nulităţii condiţionate

            Verificându-se sub acest aspect încheierile de la termenele din 7 iunie şi, respectiv, 19 aprilie 2017, ca şi hotărârea din 28 iunie 2017, se reţine că măsurile dispuse, soluţionarea cererilor şi a excepţiei formulate de recurenta judecător s-a făcut, contrar menţiunilor din recurs, în cadrul legal.

Astfel, faptul că Secţia pentru judecători nu a încuviinţat toate întrebările propuse pentru martori şi nu a acordat acestora semnificaţia probatorie dată de judecătorul pârât nu susţine afirmaţia privind antepronunţarea şi nu este de natură a atrage nelegalitatea încheierii din 7 iunie 2017, având în vedere caracterul supletiv al reglementării şi faptul că prevederile art. 255 alin. (1) teza finală C.proc.civ. condiţionează admisibilitatea probei de concludenţa dovezii asupra soluţionării procesului, potrivit aprecierii instanţei.

Atât întrebările respinse, cât şi motivul pentru care nu au fost încuviinţate la cererea părţii au fost consemnate în încheierea de şedinţă menţionată, fiind respectate, în acest sens, prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi art. 322 alin. (3) C.proc.civ.

Or, respingerea, ca nerelevante şi neutile, a respectivelor întrebări, se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 322 alin. (2) din codul menţionat, instanţa de disciplină apreciind că acestea nu pot să ducă la soluţionarea pricinii.

În raport cu semnificaţia conceptelor avute în vedere de Secţia pentru judecători în materie disciplinară, nu se justifica o motivare suplimentară.

Aceasta deoarece „relevanţa" include criteriile doctrinare ale „pertinenţei" (acea însuşire a unei probe de a servi la dovedirea unor fapte şi împrejurări privind cauza) şi „concludenţei" (acea însuşire a unei probe pertinente de a contribui la aflarea adevărului), iar utilitatea este acea condiţie care trebuie satisfăcută de o probă care se presupune că este necesară pentru soluţionarea cauzei.

Aşadar, nu se poate reţine o nerespectare a dispoziţiilor procedurale nici din această perspectivă, pentru a se pune în discuţie excepţia nulităţii.

Pe de altă parte, examinarea conţinutului concret al întrebărilor respinse confirmă justeţea concluziei instanţei de disciplină, în sensul că, într-adevăr, acestea nu prezentau relevanţă în cauza pendinte, întrucât, pe de o parte, aşa cum însăşi recurenta admite, la unele dintre acestea martorii au răspuns, iar, pe de altă parte, altele vizează aspecte diferite de cele supuse examinării şi excedează cadrul procesual determinat de obiectul  acţiunii disciplinare deduse judecăţii.

În al doilea rând, având în vedere că normele legale pretins încălcate, invocate de recurentă din această perspectivă, nu vizează niciunul dintre cele şase cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 176 C.proc.civ., se constată că nu este incidentă nici sancţiunea nulităţii necondiţionate, care operează numai în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată şi alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Cât priveşte criticile formulate de recurenta judecător, referitoare la excepţia nulităţii sesizării Inspecţiei Judiciare, acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât acest motiv vizează nulitatea hotărârilor atacate cu recurs, iar nu a actelor premergătoare. Respectivele susţineri vor fi analizate prin raportare la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

 Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

Examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat acţiunea disciplinară şi apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterile disciplinare vizate, la temeiul de drept al aplicării sancţiunii, la sancţiunea aplicată şi la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum şi la motivele pentru care au fost înlăturare apărările pârâtei judecător, argumentarea fiind, contrar afirmaţiilor recurentei, logică şi coerentă, şi în acord cu normele legale incidente.

Se susţine în mod nefondat, în acest context, încălcarea dreptului la apărare din perspectiva susţinerilor privind nerespectarea principiului confidenţialităţii, ca urmare a audierii unor colegi ai magistratului, deşi Inspecţia Judiciară nu s-a sesizat din oficiu.

Contrar celor afirmate în recurs, din analiza modalităţii în care s-au desfăşurat în cauză verificările prealabile şi cercetarea disciplinară, se constată că a fost respectat principiul confidenţialităţii, judecătorului cercetat fiindu-i comunicate personal rezoluţiile şi invitaţia de participare la cercetare disciplinară, cu respectarea acestui principiu.

 Cât priveşte audierea altor persoane cu ocazia cercetării disciplinare, aceasta este o procedură permisă şi expres reglementată de dispoziţiile art. 30 alin. (4) şi (5) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Astfel, conform alin. (4) din textul normativ menţionat: Inspectorul judiciar sau echipa de inspectori judiciari, în funcţie de aspectele rezultate din declaraţia persoanei cercetate sau din probele depuse de aceasta în apărare, poate administra din oficiu orice alte probe pe care le consideră necesare pentru stabilirea faptelor şi urmărilor acestora, a împrejurărilor în care au fost săvârşite, a existenţei ori inexistenţei vinovăţiei, consemnând în procesul-verbal de efectuare a cercetării probele administrate din oficiu”, iar potrivit alin. (5): În cazul ascultării altor persoane, inspectorul judiciar sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari procedează la consemnarea declaraţiei într-un proces-verbal care se semnează, pe fiecare pagină, de persoana ascultată şi de inspectorul judiciar care a consemnat declaraţia”.

 În speţă, procedura s-a desfăşurat cu respectarea normelor menţionate, recurenta neindicând explicit şi nedovedind existenţa vreunei forme de publicitate, de compromitere sau de acces neautorizat referitor la informaţiile din dosarul de cercetare ce o privea.

 Împrejurarea că, în cuprinsul Hotărârii din 28 iunie 2017, expunându-se susţinerile reclamantei, s-au redat afirmaţii ale magistratului din şedinţe de judecată din anul 2013, exemplificate de Inspecţia Judiciară pentru a respinge apărarea judecătorului cercetat, care susţinea că atitudinile reproşate ar fi fost generate de starea sa actuală de sănătate, nu are semnificaţia unei nemotivări sau a unei motivări contradictorii, după cum pretinde autoarea criticii, în condiţiile în care, în hotărâre s-a consemnat explicit: „Referitor la apărarea pârâtei în sensul că Inspecţia Judiciară ar fi reţinut fapte petrecute cu 3 ani anterior cercetării disciplinare, Secţia reţine ca acţiunea disciplinară nu a fost exercitată pentru conduita doamnei judecător A. din anul 2013, fiind respectate dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004”.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate, cu legea.

Argumentele invocate în principal, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, sunt neîntemeiate.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2017, se constată că sunt lipsite de relevanţa propusă aspectele referitoare la excepţia nulităţii sesizării Inspecţiei Judiciare formulate de către Societatea Civilă de Avocaţi Y., pentru B. S.R.L.

În conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.

Raportând prevederile legale menţionate la particularităţile concrete ale speţei, se deduce netemeinicia susţinerii privind lipsa interesului în promovarea sesizării în discuţie.

În privinţa  condiţiilor de valabilitate ale unei sesizări, singura referire este cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară. Potrivit normei specificate, sesizările care nu sunt semnate de petenţi, nu conţin datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, după înregistrarea în registrul general de evidenţă a lucrărilor Inspecţiei Judiciare, se clasează de către inspectorul-şef, prin rezoluţie definitivă.

Or, din analiza sesizării formulate în speţă, se observă că aceasta este semnată şi conţine atât datele de identificare, cât şi indicii pentru identificarea situaţiei de fapt.

În plus, faptul netăgăduit că, cel puţin formal, respectiva sesizare este întocmită de o parte dintr-o cauză dedusă judecăţii magistratului vizat şi este semnată, de asemenea, necontestat, de un avocat care a formulat efectiv concluzii în dosar/dosare pentru acea parte, justifică interesul impus de norma legală şi conferă legitimitate demersului.

În acord cu constatările instanţei de disciplină, se reţine că, raportat la prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi ale Statutului profesiei de avocat, societatea de avocaţi semnatară a avut calitatea de reprezentant al societăţii parte, B. S.R.L.

În cazul reprezentării persoanei, în speţă, a unei persoane juridice, contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client stabileşte şi conferă puteri de reprezentare judiciară, potrivit legii şi contractului.

Astfel, împuternicirea avocaţială în cuprinsul căreia este menţionat contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client, chiar nesemnată de acesta din urmă, face dovada deplină a calităţii de reprezentant, a avocatului.

Sub aspectul puterii probante a împuternicirii avocaţiale, art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prevede că toate „actele întocmite de avocat pentru legitimarea sa faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţă probantă deplină până la înscrierea în fals".

Împuternicirea avocaţială are caracter de înscris emis în baza contractului de asistenţă, fiind reglementat prin art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. În acest sens, se prevede că „întinderea puterilor de reprezentare pe care clientul le conferă avocatului" este prevăzută de contractul de asistenţă juridică care, sub acest aspect, are funcţia procesuală de mandat expres în sensul de „mandat special" (alineat 3 al textului menţionat).

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, împuternicirea avocaţială este un act juridic întocmit de avocat în temeiul atribuţiilor conferite de lege, pentru a atesta identitatea părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, astfel că semnătura părţii poate fi  „atestată" de avocat, care semnează împuternicirea în conformitate cu contractul de asistenţă juridică şi reprezentare.

De asemenea, împuternicirea avocaţială este un act autentic, ce nu poate fi atacat decât prin înscriere în fals, fiind emisă pe formularul tipizat specific (cum este şi cazul de faţă) şi cuprinzând toate menţiunile impuse de legea specială, astfel că dovedeşte pe deplin calitatea de reprezentant a apărătorului ales, fără a mai fi necesar a se depune şi contractul de asistenţă juridică.

În cauza pendinte, împuternicirea ataşată sesizării formulate de către Societatea Civilă de Avocaţi Y., pentru B. S.R.L. este completată la toate rubricile obligatorii, fiind menţionate numărul şi data contractului (respectiv nr. x8/2015), iar conform Anexei II din Statutul profesiei de avocat, în această situaţie, nu mai este necesară semnătura celui reprezentat.

Şi în privinţa legăturii avocatului C., semnatar al sesizării pentru Societatea Civilă de Avocaţi Y., cu respectiva societate de avocaţi, de asemenea, concluzia instanţei de disciplină a fost corect dedusă din informaţiile preluate din mediul on line, consultarea site-ului Baroului  relevând calitatea acestuia de colaborator al societăţii de avocaţi în discuţie.

Cât priveşte susţinerile şi argumentele invocate de recurentă privind lipsa calităţii de reprezentant a avocatului pentru societatea-parte în cauzele cu judecarea cărora a fost învestită, acestea nu prezintă relevanţă în chestiunea examinată, deoarece constituie o chestiune de judecată, care nu a format şi nu poate forma obiect al cenzurii în acest cadru disciplinar.

În concluzie, pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta judecător împotriva încheierii din 19 aprilie 2017 şi a încheierii din 7 iunie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară.

Cât priveşte fondul cauzei şi aspectele reţinute din această perspectivă prin Hotărârea din 28 iunie 2017, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite criticile formulate, în principal, prin recurs.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentei, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) şi lit. s) teza I din Legea nr.303/2004.

Se susţine în mod nefondat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor

disciplinare menţionate.

În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii”.

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”.

Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

În acest context, se impun a fi reţinute dispoziţiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate”.

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau

procuror”.

Din interpretarea literală, sistematică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus menţionate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În speţă, i se impută recurentei atitudinea inadecvată caracterului solemn al  şedinţei de judecată, concretizată în utilizarea unor expresii nepotrivite ori în exprimarea unor critici la adresa colegilor judecători sau a unor consideraţii privind soluţiile pronunţate de instanţa de control judiciar, formularea în mod public, în şedinţa de judecată, a unor aprecieri personale cu privire la hotărârea Curţii de Apel Timişoara, precum şi modul în care şi-a motivat declaraţiile de abţinere în mai multe dosare.

 Cu just temei, pe baza materialul probator administrat, instanţa de disciplină a dedus existenţa laturii obiective a abaterii în discuţie, fiind demonstrat fără dubiu că, în timpul şedinţelor de judecată, judecătorul a  folosit  expresii de genul: "atâta ghiveci ce s-a întâmplat în societatea asta", "eu mă bucur să scap de dosar", „domnii de la Fisc se cred stat în stat", „Le cer ca tâmpită de n-şpe mii de ori în scris şi pe ei îi doare fix în pix (...). Păi în ce stat trăim, frate, că nu suntem în Bangladesh, aici (...). Să le iasă din cap că ei sunt tari şi mari şi că ei pot să taie şi să spânzure (...)”, „ doamna de la Q. să afle că instituţia tranzacţiei şi instituţia renunţării la judecată sunt două chestiuni distincte! Punct! Nu că îmi vine mie pe chelie...", „eu nu sunt Mafalda, sunt simplu judecător", „poate dumnealor nu au învăţat temeinic carte, ei bine, eu am învăţat", „suntem în duşmănie, serios? Am putea să fim în duşmănie  dacă  v-aş face o plângere penală pentru afirmaţie pe care aţi făcut-o, că( …) are influenţă asupra noastră", „nu sunt sănătoşi la cap!".

Examinarea conţinutului concret al afirmaţiilor respective denotă o atitudine de superioritate, şicanatorie şi lipsită de respect atât faţă de părţile prezente în sala de şedinţă, cât şi faţă de colegii judecători, în condiţiile în care recurenta şi-a exprimat în mod public părerea despre profesionalismul acestora menţionând, cu referire la hotărârea Curţii de Apel Z., de exemplu, că: "nu se poate anula în totalitate",  „între o excepţie absolută şi una relativă a preferat pe cea relativă", „partea a profitat de neştiinţa judecătorilor, sunt din păcate mulţi promovaţi de la secţia penală", „nu pot să fiu de acord cu soluţia Curţii", "dumnealor de la Curte efectiv nu au în vedere decât Codul de procedură fiscală, cu care, apropo, legea insolvenţei nu se completează ".

Cu just temei instanţa de disciplină a considerat că acest mod în care pârâta judecător s-a manifestat în şedinţele de judecată din 2 noiembrie 2015, 4 aprilie 2016, 6 iunie 2016, 12 septembrie 2016, 24 octombrie 2016, prin utilizarea unor expresii nepotrivite, prin iniţierea unor dialoguri fără relevanţă juridică, prin exprimarea unor critici la adresa unor colegi magistraţi şi a soluţiilor pronunţate de instanţa de control judiciar întruneşte premisa legală privind nedemnitatea atitudinii.

De asemenea, justificarea declaraţiilor de abţinere formulate de către recurenta judecător la 21 ianuarie 2015, 10 iulie 2015, 2 decembrie 2015, 23 februarie 2016, 2 martie 2016, 2 aprilie 2016, 7 şi, respectiv, 12 septembrie 2016,  prin expunerea unor argumente ce au pus în discuţie chiar temeinicia soluţiilor instanţei de fond prin care s-a dispus casarea/anularea hotărârilor pronunţate de pârâtă, de exemplu: „consider că din eroare instanţa de control judiciar a criticat soluţia sub aspectul nedovedirii existenţei autoutilitarei în patrimoniul pârâtului", „motivul pentru care s-a dispus casarea este acela că lichidatorul nu a motivat suficient cererea, neglijând să observe că cererea de atragere a răspunderii a fost precizată ulterior introducerii acţiunii"," instanţa de apel nu poate verifica decât în limitele cu care a fost investită stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând să invoce din oficiu doar motive de ordine publică", „ignorându-se faptul că pe parcursul a aproape trei pagini am motivat cu lux de amănunte toate faptele făcute de cei doi pârâţi", „hotărârea instanţei de control judiciar este „greşită din toate punctele de vedere nu se circumscrie scopului prevăzut de lege pentru formularea unei astfel de declaraţii, depăşind cadrul legal ce reglementează soluţionarea acestui incident procedural.

Din această perspectivă, se vor înlătura, ca lipsite de relevanţă, menţiunile recurentei privind caracterul de noutate al chestiunii privitoare la autoritatea de lucru judecat parţială şi la circumstanţele concrete ale speţei, ca şi la caracterul legal şi temeinic al măsurilor dispuse sau al cererilor pe care le-a formulat ca judecător al cauzei, aspect ce nu a fost analizat sau contestat, faptele ce au condus la sancţionarea sa constând în nerespectarea obligaţiilor de a manifesta calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, avocaţi şi alte persoane, în timpul exercitării atribuţiilor profesionale, precum şi de a se abţine de la orice comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparţialitatea sa.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu se reproşează magistratului demersurile procedurale în sine. Ca atare, semnificativ pentru soluţionarea recursului pendinte nu este dacă măsurile dispuse de judecător au fost sau nu legale, ci dacă atitudinea şi comportamentul magistratului au corespuns standardelor profesionale.

Nu se poate reţine, în sensul propus de autoarea recursului, că atitudinea sa ar fi fost provocată de către avocatul părţii sau de tensiunea specifică unei şedinţe de judecată, având în vedere obligaţia profesională, asumată, a judecătorului, de asigurare a solemnităţii şedinţei de judecată.

Nu au semnificaţia acordată de recurentă nici susţinerile privind buna sa credinţă în administrarea actului de justiţie, ori bunele relaţii pe care le-a stabilit la locul de muncă, probele aduse în acest sens fiind inapte să demonstreze inexistenţa faptelor ce-i sunt reproşate sau să înlăture caracterul lor culpabil, respectivele susţineri şi dovezi putând fi avute în vedere în circumstanţiere, la stabilirea sancţiunii.

Ca atare, se impune a se considera că faptele în discuţie, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerinţele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menţionat.

 Nici în privinţa existenţei laturii subiective, concluzia instanţei disciplinare nu este criticabilă, Secţia pentru judecători  deducând în mod corect, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existenţa intenţiei indirecte, întrucât  atitudinea psihică a judecătorului a fost aceea de a fi prevăzut şi acceptat rezultatele faptelor sale, chiar dacă nu le-a urmărit.

Secţia pentru judecători în materie disciplinară a reţinut corect vinovăţia recurentei pârâte, redarea exactă a conţinutului afirmaţiilor judecătorului în şedinţele publice analizate, ca şi a celor reţinute în motivarea declaraţiilor de abţinere în discuţie, dovedind existenţa elementului intenţional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară.

Consecinţa imediată şi directă a acestei conduite, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii şi a respectului faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii şi prestigiului justiţiei, ca sistem şi serviciu public.

Pe de o parte, aprecierile personale ale recurentei judecător, cu privire la lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei sale, sunt în contradicţie cu opiniile exprimate de către  participanţii la actul de justiţie, reflectate, de pildă, chiar în cuprinsul sesizării Inspecţiei Judiciare.

Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.

Se constată, aşadar, că faptele reproşate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

Lipsite de fundament sunt şi susţinerile din calea de atac privind inexistenţa elementelor constitutive ale faptei prevăzute de art. 99 lit. s) teza întâi din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În conformitate cu acest text legal, constituie abatere disciplinară „utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti (...) de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat”.

Este adevărat că trebuie făcută distincţie între încălcarea dispoziţiilor procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, greşeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activităţii profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, şi nesocotirea acestor dispoziţii în context disciplinar.

Este de menţionat, însă, că reglementarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 nu priveşte instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, cum pretinde recurenta, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Obiectul judecăţii l-a constituit, în cauză, numai fapta culpabilă, aşadar conduita magistratului obiectivată în contextul îndeplinirii obligaţiei legale de redactare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de acesta.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, nu s-au avut în vedere considerentele logico-juridice ce au fundamentat soluţiile date de magistrat, ci anumite expresii folosite de judecătorul A. în cuprinsul încheierii din data de 16 noiembrie 2016 şi al sentinţei civile nr. 70/CC/2016, ambele pronunţate în dosarul nr. x/108/2015* al Tribunalului X., care evidenţiază încălcarea de către recurentă a obligaţiilor specifice funcţiei, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat.

În acest sens, în deplin acord cu instanţa de disciplină, se reţine că expresiile prin care magistratul redactor a formulat aprecieri critice explicite în privinţa hotărârilor Curţii de Apel Z. pronunţate în calea de atac, consemnate ca întrebări retorice, prin raportare la propria experienţă profesională, relevă o atitudine subiectivă, părtinitoare şi constituie elemente străine unui act de judecată imparţial, astfel încât, contrar susţinerilor din recurs, pot fi considerate neadecvate, atât  din perspectiva obligaţiei de rezervă a judecătorului, cât şi a conţinutului considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Conţinutul aprecierilor personale astfel exprimate, prin care se pun, practic, în discuţie profesionalismul şi imparţialitatea judecătorilor de la instanţa de control judiciar, este de natură a determina o apreciere publică negativă cu privire la sistemul judiciar în ansamblu, prin actorii săi, astfel încât, nu se poate reţine afirmaţia recurentei că nu ar exista vreo atingere adusă prestigiului justiţiei.

De aceea, împrejurarea că hotărârea analizată a fost ulterior cenzurată de instanţa de control ierarhic nu are relevanţa atribuită, efectul prejudiciabil fiind deja produs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că şi cu privire la această a doua abatere disciplinară a fost dovedită existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între faptele ilicite şi rezultatul produs, aşa încât răspunderea disciplinară a recurentei a fost corect atrasă.

În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând legalitatea individualizării sancţiunii.

Într-adevăr, la individualizarea sancţiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce

trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei şi principiul proporţionalităţii.

Sub acest aspect, este de observat că a fost aplicată recurentei sancţiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 5 luni”, orientată spre maximul sancţiunii disciplinare reglementate de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanţa de disciplină trebuia să ţină seama îl reprezintă şi circumstanţele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârşit respectivele abateri.

Relevante din perspectiva examinată, în ceea ce o priveşte pe recurenta judecător, sunt vechimea sa în magistratură, de peste 20 de ani, atitudinea sinceră manifestată pe toată perioada cercetării disciplinare, împrejurarea că nu a mai fost sancţionată disciplinar şi faptul că regretă faptele reproşate, pe care a încercat să nu le repete.

 Fără a fi minimalizate gravitatea faptelor şi vinovăţia judecătorului în comiterea lor, nici legătura de cauzalitate dintre ele, se impune, într-adevăr, a se avea în vedere  faptul că împrejurările menţionate, ce atestă conştientizarea cu privire la caracterul culpabil al faptelor şi intenţia de remediere a conduitei, justifică, în mod obiectiv şi direct, o sancţiune mai puţin aspră.

         În acelaşi timp, este de reţinut că nu este justificată aplicarea celei mai uşoare sancţiuni disciplinare, avertismentul, având în vedere că în sarcina recurentei au fost reţinute două abateri disciplinare săvârşite prin mai multe acte materiale.

         În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8, recursul este fondat şi va fi admis.

În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârea atacată, Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) C.proc.civ.

Rejudecând, prin urmare, în speţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancţiunii care, prin raportare la cele anterior expuse şi la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancţiuni, mai puţin grave, prevăzute de acelaşi text, dar orientată spre minim.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, pe care a înlocuit-o cu sancţiunea constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 10% pe o perioadă de 1 lună.