Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. S.A a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să se constate că drepturile de proprietate industrială asupra mărcilor A. aparţinând reclamantei A. S.A. nu au fost epuizate în ceea ce priveşte produsele reţinute de către autorităţile vamale şi care fac obiectul notificării nr. x/18.10/2010; să se dispună interzicerea comercializării, importului, exportului sau acordarea oricărei destinaţii vamale pentru respectivele produse în conformitate cu art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea 84/1998; să se dispună distrugerea produselor reţinute de către autorităţile vamale şi care fac obiectul notificării nr. x/18.10/2010 în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate de acest litigiu.

În drept, s-au invocat prevederile art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 84/1998, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005.

Reclamanta a formulat cerere completatoare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a companiei C., arătând că această companie este cea care a exportat produsele purtând marca "A." reţinute în Portul Constanţa, ce erau destinate pârâtei B., cu sediul în Tiraspol, Republica Moldova. În această calitate, C. răspunde alături de compania destinatară a produselor pentru încălcarea drepturilor de proprietate industrială aparţinând reclamantei A., prin introducerea acestor produse în Uniunea Europeană.

Prin sentinţa nr. 730/05.06.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea, a constatat existenţa dreptului de a interzice terţilor folosirea mărcilor, a dispus interzicerea comercializării, importului, exportului sau oricărei destinaţii vamale pentru produsele reţinute şi care fac obiectul notificării x/18.10.2010; a dispus distrugerea produselor pe cheltuiala pârâtelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 322A/4.05.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtele B. şi C.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii C. şi B.

La termenul de judecată din 11.11.2016, Înalta Curte a pus în discuţie, din oficiu, incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară şi relevanţa Hotărârii din 1 decembrie 2011 pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C - 446/09 şi C - 495/09 Philips/Nokia.

Prin decizia nr. 327/17.02.2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 322 A din 4 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele.

Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu cererea reclamantei având ca obiect constatarea existenţei dreptului reclamantei de a interzice terţilor folosirea mărcilor sale A. şi obligarea pârâtelor la încetarea încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcilor, în modalităţile prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum şi dispunerea distrugerii produselor reţinute de autorităţile vamale, pe temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005.

Chestiunile esenţiale dezlegate de către instanţa de apel, în analiza criticilor din motivarea căii de atac, au vizat epuizarea dreptului la marcă şi interpretarea sintagmei "acordarea oricărei altei destinaţii vamale" din cuprinsul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Primele două motive de recurs conţin critici faţă de aprecierile din decizia recurată privind epuizarea dreptului la marcă, din perspectiva sarcinii probei, respectiv a forţei probante a înscrisurilor depuse la dosar.

1. În ceea ce priveşte sarcina probei, recurentele au pretins aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1169 din vechiul C. civ., în sensul inversării acesteia în situaţia din speţă.

Astfel cum este reglementată în dreptul Uniunii Europene şi în legea naţională (art. 38 din Legea nr. 84/1998 a transpus în mod fidel directiva de armonizare a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci), epuizarea comunitară a mărcii nu permite ca titularul să interzică folosirea mărcii pentru produse sau servicii ce au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European (SEE) sub această marcă, de către titularul mărcii sau cu consimţământul său.

Dreptul la marcă nu se epuizează dacă titularul a pus în comerţ produse sub această marcă mai întâi în state terţe, ceea ce înseamnă, după cum a arătat în mod constant CJUE, că legiuitorul comunitar a permis titularului mărcii să controleze prima punere în comerţ în SEE şi UE a produselor purtând marca.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că epuizarea dreptului la marcă a fost invocată în cauză drept o apărare de fond. O asemenea susţinere denotă neinfirmarea de către recurentele - pârâte a aprecierii instanţei de apel în sensul că excepţia epuizării dreptului la marcă constituie un mijloc de apărare pentru pârâtul din acţiunea în contrafacerea mărcii.

În acest fel, se constată că nu s-a criticat nici aprecierea de principiu în sensul că pârâtului care formulează apărarea cu acest obiect îi revine sarcina probării întrunirii condiţiilor epuizării dreptului la marcă, din moment ce aprecierea relevă tocmai art. 1169 din vechiul C. civ., invocat prin motivele de recurs.

Din acest punct de vedere, sunt lipsite de finalitate criticile vizând lipsa de relevanţă a hotărârii pronunţate la 8.04.2003 de CJUE în cauza C - 244/00 Van Doren, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, cât timp nu se contestă incidenţa regulilor generale în ceea ce priveşte sarcina probei.

Pe de altă parte, recurentele susţin în mod greşit că, în hotărârea menţionată, Curtea de Justiţie ar fi analizat compatibilitatea cu directiva a unei norme din legea germană a mărcilor care prevedea în mod expres, în ceea ce priveşte epuizarea dreptului la marcă, obligaţia pârâtului de a proba că mărfurile au fost puse anterior pe piaţă de către titular, şi care avea, astfel, caracter derogator de la regula generală.

În cuprinsul hotărârii nu se menţionează o asemenea normă expresă, făcându-se referire doar la aplicarea în materie a principiilor generale de probaţiune, în sensul că îndeplinirea condiţiilor epuizării dreptului la marcă trebuie probate, ca regulă, de către pârâtul care se apără invocând stingerea dreptului reclamantului (paragrafe 18 şi 35). Curtea a constatat compatibilitatea cu directiva chiar a acestei reguli de probă, aplicaţie a regulii generale (care corespunde principiului actori incumbit probatio, transpus în art. 1169 din C. civ. român).

Înalta Curte a observat că, susţinând aplicarea greşită a art. 1169 C. civ., în sensul inversării sarcinii probei în situaţia din speţă, recurentele au în vedere, în realitate, împrejurările de fapt reţinute de către instanţa de apel ca fiind relevante.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că epuizarea dreptului la marcă presupune dovedirea de către pârâte atât a introducerii pe piaţa Uniunii Europene a produselor sub marca A., cât şi a consimţământului titularului mărcii pentru această operaţiune.

Recurentele pretind că în cauză au fost dovedite ambele condiţii, deoarece producerea ţigărilor A. în Germania, cu consimţământul titularului mărcii şi apoi livrarea/furnizarea acestora către un comerciant din Marea Britanie, constituie o punere/plasare pe piaţa comunitară a produselor.

Nu a susţinut, însă, şi faptul că însuşi licenţiatul britanic al titularului mărcii, D., ar fi comercializat produsele în UE/SEE, înainte ca acestea să ajungă în Statele Unite ale Americii.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a analizat aceste operaţiuni din perspectiva condiţiilor epuizării dreptului.

S-a apreciat că producerea bunurilor nu reprezintă o introducere a produselor pe piaţa comunitară, dar poate avea acest caracter comercializarea de către deţinătorul unei licenţe de exploatare a produselor, acordate de titularul mărcii, după cum rezultă din jurisprudenţa CJUE, menţionată în decizia recurată. Instanţa de apel a reţinut, însă, că a fost dovedită comercializarea de către licenţiat exclusiv pentru state din afara teritoriului Uniunii Europene şi al SEE, deci nu a fost dovedită comercializarea anterioară pe acest teritoriu.

Recurentele au contestat doar cea din urmă apreciere, prin cel de-al doilea motiv de recurs, fără a formula critici concrete în ceea ce priveşte celelalte aprecieri, din care reiese că pârâtele nu au probat comercializarea în Uniunea Europeană sau SEE a produselor A. reţinute de către autorităţile vamale din România, de către titularul mărcii sau de către licenţiatul acestuia.

În privinţa operaţiunilor analizate de către instanţa de apel, recurentele doar au reiterat susţinerile din apel, fără vreo referire la considerentele deciziei, inclusiv la cele desprinse din jurisprudenţa CJUE, astfel încât nu au învestit instanţa de recurs pe aspectul actelor comerciale ce constituie o introducere a produselor pe piaţa UE/SEE.

În absenţa unor critici, nu există niciun motiv pentru infirmarea constatării instanţei de apel în sensul că nu a fost dovedită comercializarea produselor în discuţie pe teritoriul UE/SEE, cu consimţământul titularului, în prealabil comercializării în Statele Unite ale Americii.

Pârâtelor le revenea obligaţia probării acestui aspect, din moment ce au afirmat epuizarea dreptului la marcă, ca urmare a introducerii pe piaţa UE/SEE a produselor purtând marca A., cu consimţământul titularului mărcii. De altfel, pentru reclamantă era vorba despre un fapt negativ (anume că nu au comercializat, direct sau prin intermediul licenţiatului, produsele în discuţie pe teritoriul UE/SEE), imposibil de probat.

Nu s-ar putea considera din perspectiva sarcinii probei, că obligaţia pârâtelor era imposibil de îndeplinit, în contextul factual necontestat.

Astfel, independent de dovedirea de către titularul mărcii - reclamanta din cauză - a comercializării produselor, prin intermediul licenţiatului, în Statele Unite ale Americii (aspect interesând cel de-al doilea motiv de recurs), este cert că produsele reţinute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziţionate de către pârâtă C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B.

Chiar prin motivele de recurs s-a arătat că pârâta C. le-a cumpărat de la un distribuitor autorizat din Florida al titularului mărcii. În aceste condiţii, pârâta avea posibilitatea să procure de la acesta înscrisurile privind provenienţa produselor, pentru a dovedi, eventual, că produsele au fost cumpărate din Uniunea Europeană de la alte persoane decât licenţiatul D., implicit, că licenţiatul nu le-a vândut direct în SUA, ci pe teritoriul UE/SEE. Or, pârâtele nu au înfăţişat asemenea înscrisuri.

Faţă de considerentele expuse, urmează a se respinge ca nefondat primul motiv de recurs.

2. Recurentele au criticat aprecierea instanţei de apel vizând probarea de către reclamantă a comercializării în afara teritoriului UE/SEE a produselor reţinute de autorităţile vamale din România, din perspectiva forţei doveditoare a înscrisurilor în raport cu obiectul probaţiunii, precum şi a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ.

Trebuie precizat că aprecierea criticată nu este esenţială în stabilirea în cauză a epuizării dreptului la marcă, deoarece acest aspect depindea, după cum s-a arătat în cadrul primului motiv de recurs, de dovedirea de către pârâte a comercializării produselor în discuţie pe teritoriul UE/SEE, cu consimţământul titularului, în prealabil comercializării lor în SUA.

După cum s-a arătat în mod corect prin decizia recurată, în finalul considerentelor vizând epuizarea dreptului, făcându-se referire la jurisprudenţa CJUE, ceea ce interesează este ca titularul mărcii să poată controla prima punere în comerţ în SEE şi UE a produselor purtând marca, independent de faptul că acestea au făcut, eventual, obiectul unei prime introduceri în comerţ în afara acestei zone.

În acest context, criticile recurentelor sunt lipsite de finalitate, întrucât, chiar dacă ar fi admise, tot nu ar conduce la modificarea aprecierii neîndeplinirii condiţiilor pentru epuizarea dreptului la marcă.

3. În ceea ce priveşte criticile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, Înalta Curte constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu norma în discuţie, "În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: (…) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn".

Instanţa de apel a apreciat că situaţia de fapt din cauză se încadrează în noţiunea de "acordarea unei alte destinaţii vamale" prevăzută de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în raport de reglementările vamale.

Recurentele- pârâte au criticat această apreciere, susţinând, în acelaşi timp, că situaţia de fapt nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele normei în discuţie, impunându-se respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la concluzia arătată anterior, instanţa de apel a reţinut că reglementările vamale sunt cele ale Codului vamal comunitar, anume cele ale Regulamentului nr. 450/2008 (Codul vamal modernizat), faţă de data săvârşirii faptei de atingere a dreptului la marcă al reclamantei.

Recurentele - pârâte au invocat, însă, dispoziţii din Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006.

Înalta Curte reţine că art. 36 alin. (3) lit. c) al Legii nr. 84/1998 trimite în mod expres la reglementările vamale în ceea ce priveşte definirea destinaţiilor vamale.

Spre deosebire de Regulamentul nr. 2913/1992, Regulamentul nr. 450/2008, aplicat de către decizia de apel, nu conţine nicio referire la destinaţia vamală, ca, de altfel, nici la regimul vamal suspensiv sau economic.

În acest context, este evident că art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 a preluat termenii Regulamentului nr. 2913/1992, cu toate că, la momentul configurării normei în forma actuală, prin Legea nr. 66/2010, era deja publicat Regulamentul nr. 450/2008 (la 4.06.2008).

Acest mod de adecvare la legislaţia Uniunii Europene este justificat de faptul că, în realitate, Regulamentul nr. 450/2008 nu s-a aplicat vreodată în privinţa dispoziţiilor de fond, inclusiv a celor indicate în decizia de apel.

Potrivit art. 188 din Regulamentul nr. 450/2008, doar dispoziţiile sale prin care se acordă competenţe pentru adoptarea măsurilor de punere în aplicare s-au aplicat de la data de 24.06.2008, aplicarea celorlalte dispoziţii depinzând de adoptarea acelor măsuri (în acest sens, a se vedea paragraful 4 din hotărârea CJUE din cauzele conexate C - 446/09 şi C - 495/09 Nokia/Philips).

Până la abrogarea sa prin Regulamentul nr. 952/2013, nu au fost adoptate măsuri de aplicare a Regulamentului nr. 450/2008, continuând să se aducă modificări normelor de aplicare a Regulamentului nr. 2913/1992, introduse prin Regulamentul Comisiei nr. 2454/1993.

Odată cu abrogarea Regulamentului nr. 450/2008, a fost abrogat şi Regulamentul nr. 2913/1992, care, deşi formal abrogat prin Regulamentul nr. 450, a continuat să se aplice în toată această perioadă, inclusiv în anul 2010, ce interesează cauza de faţă.

Aşadar, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 se referă la prevederile Regulamentului nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar (transpuse în Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, invocată prin motivele de recurs).

Această instanţă de recurs nu va cerceta modul de aplicare a legii de către instanţa de apel din această perspectivă, cât timp s-a făcut aplicarea altui act al Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, se constată că situaţia de fapt nu este cert şi pe deplin stabilită.

Recurentele au susţinut că situaţia de fapt din speţă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele din art. 36 alin. (3) lit. c) din lege, inclusiv pentru motivul că mărfurile nu erau destinate pieţei comunitare, ci pieţei din Republica Moldova, şi nu au solicitat autorităţilor vamale permisiunea de a dispune de mărfuri pe teritoriul Uniunii Europene, nefiind destinate punerii în liberă circulaţie sau importului în Uniunea Europeană.

Este incontestabil că finalitatea încadrării situaţiei din speţă în vreuna dintre ipotezele din art. 36 alin. (3) lit. c) este aceea a stabilirii existenţei unei fapte de încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor A.

În examinarea încălcării, instanţa de apel a pornit de la premisa că titularul unei mărci înregistrate are dreptul exclusiv de a interzice utilizarea în comerţ de către un terţ şi a unui semn identic mărcii pentru produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată, chiar dacă este vorba despre produse originale, deci fabricate cu consimţământul titularului mărcii.

Această premisă, decurgând din art. 9 al Regulamentului mărcii comunitare nr. 207/2009 - aşa cum a menţionat chiar instanţa de apel -, precum şi al art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, este viabilă în speţă, dat fiind că, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior în prezenta decizie, nu a operat epuizarea dreptului la marcă, în absenţa punerii mărfurilor purtând marca pe piaţa comunitară de către titularul mărcii sau cu acordul său.

În acest sens, instanţa de apel a arătat în mod corect că este aplicabilă jurisprudenţa CJUE formată privind dreptul exclusiv al titularului mărcii de a se opune la prima introducere pe piaţă a produselor purtând marca, însă nu a ţinut cont de toate elementele de fapt relevate de această jurisprudenţă, ce trebuie întrunite pentru a se constata o încălcare efectivă a dreptului la marcă.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în mod constant că protecţia conferită mărcii înregistrate este legată de comercializarea produselor în Uniunea Europeană, astfel încât încălcarea dreptului implică în mod necesar acte de comercializare a produselor purtând marca (a se vedea, de exemplu, hotărârile din cauzele: C-115/02 Rioglass, paragrafe 26 şi 27; C-405/03 Class International, paragraf 35).

Este întrunită această situaţie chiar atunci când nu a avut loc o comercializare, dar mărfurile au fost puse în circulaţie în Uniunea Europeană cu această destinaţie, de exemplu, dacă au fost importate în Uniunea Europeană fără consimţământul titularului mărcii şi depozitate în aşteptarea punerii lor în consum în Uniune - în acest sens, hotărârea din cauza C-379/14 Bacardi International, paragraf 48 (menţionată în decizia recurată).

Condiţia esenţială pentru o încălcare a dreptului exclusiv al titularului mărcii de a controla modalităţile primei puneri în comerţ în SEE a unor produse care poartă marca sa este aceea ca actele terţului să aducă atingere funcţiei mărcii care constă în identificarea întreprinderii de la care provin produsele şi sub controlul căreia se organizează prima punere în comerţ (Hotărârea Bacardi International, citată anterior, paragraf 48).

Or, încălcarea dreptului este exclusă dacă terţul nu a comercializat produse purtând marca pe teritoriul UE/SEE sau, cel puţin, nu a efectuat acte din care rezultă intenţia unei asemenea comercializări.

Aceleaşi exigenţe trebuie aplicate şi în cazul în care terţul a introdus pe teritoriul vamal al Uniunii Europene mărfuri pe care marca protejată în Uniunea Europeană a fost aplicată pe produse cu consimţământul titularului şi au fost expediate dintr-un stat terţ, urmând să ajungă în alt stat terţ.

Astfel, este necesar, în ipoteza dată, a se cerceta dacă mărfurile sunt destinate punerii în vânzare în Uniunea Europeană (sau Spaţiul Economic European).

În susţinerea acestei constatări, se impun următoarele precizări:

Pe de o parte, considerentele anterior redate din jurisprudenţa CJUE nu au legătură în mod necesar cu faptul că art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 prevede expres dreptul titularului mărcii de a interzice "importul sau exportul de produse sub acest semn", astfel încât de plano un asemenea drept nu poate fi exercitat în ceea ce priveşte acte ale terţilor precum "plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale (…) produselor sub acest semn", prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat, CJUE a formulat considerentele redate anterior, în cauze privind produse originale, prin prisma dreptului titularului mărcii de a se opune primei introduceri pe piaţă a produselor purtând marca, context în care a verificat încălcarea dreptului în situaţii concrete.

Curtea a aplicat aceleaşi criterii şi în situaţii de operaţiuni vamale efectuate în Uniunea Europeană asupra unor mărfuri expediate dintr-un stat terţ, cu destinaţia unui alt stat terţ.

CJUE s-a pronunţat, astfel, că tranzitul, antrepozitul vamal sau plasarea mărfurilor sub un regim vamal suspensiv nu pot fi considerate în sine drept o punere în vânzare a unor mărfuri pe teritoriul Uniunii şi nu pot aduce atingere, numai din motivul unei asemenea destinaţii vamale, drepturilor de proprietate intelectuală aplicabile în Uniune. În schimb, poate exista o asemenea încălcare atunci când, în cursul plasării sub un regim suspensiv pe teritoriul vamal al Uniunii sau chiar înainte de a ajunge pe acest teritoriu, mărfuri provenite din state terţe fac obiectul unui act comercial îndreptat spre consumatorii din Uniune sau există riscul unei deturnări frauduloase spre aceştia (pentru jurisprudenţa în acest sens, a se vedea hotărârea din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips, paragrafele 55 - 59).

De altfel, art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii comunitare, chiar dacă nu prevede expres, nici nu exclude dreptul titularului mărcii de a se opune operaţiunilor menţionate, din moment ce conţine o enumerare exemplificativă ("În temeiul alineatului(1) pot fi interzise, printre altele, următoarele…").

Pe de altă parte, acest drept rezultă chiar din legislaţia Uniunii Europene, respectiv din prevederile Regulamentului nr. 1383/2003 privind intervenţia autorităţilor vamale împotriva măsurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, în temeiul căruia autorităţile vamale din România au decis reţinerea mărfurilor în litigiu .

Astfel, potrivit considerentului (3) din Regulament, "În cazurile în care mărfurile contrafăcute, mărfurile piratate şi, în general, mărfurile care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt originare sau provin din ţări terţe, este necesar să se interzică introducerea lor pe teritoriul vamal al Comunităţii, inclusiv transbordarea lor, punerea lor în liberă circulaţie în Comunitate, plasarea lor sub un regim suspensiv sau plasarea lor într-o zonă liberă sau un antrepozit liber şi să se instituie o procedură adecvată care să le permită autorităţilor vamale să impună respectarea cât mai strictă a acestei interdicţii."

Cu toate că Regulamentul reglementează intervenţia autorităţilor vamale - reţinerea mărfurilor suspectate de atingerea unui drept de proprietate intelectuală -, se prevede şi dreptul titularului dreptului pretins încălcat de a sesiza autoritatea competentă din statul pe teritoriul căruia se află mărfurile suspecte, pentru a hotărî pe fond asupra încălcării dreptului subiectiv.

Dacă titularul formulează o asemenea acţiune, potrivit art. 10 din Regulament, "pentru a se stabili dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul naţional, se aplică dispoziţiile legale în statul membru pe teritoriul căruia mărfurile se află într-una dintre situaţiile prevăzute la articolul 1 alin. (1)", adică în privinţa cărora autorităţile vamale au suspectat o atingere a unui drept de proprietate intelectuală.

Întrucât acţiunea de faţă a fost formulată tocmai în considerarea art. 10 din Regulamentul nr. 1383/2003, se constată că legătura cu acest act al Uniunii Europene implică elemente obligatorii în evaluarea încălcării oricărui drept de proprietate intelectuală protejat pe teritoriul respectiv.

În primul rând, intervenţia autorităţilor vamale are rolul de a permite titularului dreptului de proprietate intelectuală invocat sesizarea autorităţii judiciare sau a altei autorităţi competente să se pronunţe asupra fondului (în funcţie de procedura fiecărui stat membru în parte), de a facilita acea judecată din punct de vedere probator şi, eventual, pentru aplicarea măsurilor necesare în cazul în care va constata încălcarea dreptului (distrugerea sau abandonarea mărfurilor).

În cadrul acţiunii vizând fondul, simpla plasare a mărfurilor într-una dintre acele situaţii nu este suficientă în sine pentru constatarea încălcării dreptului, aceasta efectuându-se în aplicarea dispoziţiilor legale din statul membru.

Cât priveşte dispoziţiile legale aplicabile, reclamanta a invocat atât Regulamentul nr. 207/2009, cât şi art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Instanţa de apel, deşi a făcut aplicarea Regulamentului pentru a constata că nu este epuizat dreptul la marcă al reclamantei, a verificat, după cum s-a arătat, condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în ceea ce priveşte constatarea încălcării drepturilor reclamantei prin fapta terţului, cu toate că a configurat premisa de analiză tot prin raportare la Regulament.

Determinarea legii aplicabile situaţiei de fapt reţinute este atributul instanţei de judecată, care trebuie să dea faptelor încadrarea juridică adecvată, indiferent de temeiul juridic indicat sau pretins de părţi.

Regulamentul mărcii comunitare este incident în speţă în ceea ce priveşte efectele mărcii comunitare, reglementate prin art. 9, astfel cum se prevede în mod expres în art. 101, potrivit căruia "Instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispoziţiile prezentului regulament."

Nu poate fi reţinută susţinerea intimatei - reclamante din faza recursului, în sensul că legea naţională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar şi a unor mărci internaţionale, care sunt asimilate mărcilor naţionale, în privinţa efectelor produse prin înregistrare.

Astfel cum rezultă din înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internaţional - printre care şi cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecţie.

Or, în conformitate cu art. 151 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare, "Orice înregistrare internaţională care desemnează Comunitatea Europeană produce, de la data înregistrării prevăzută la articolul 3 alin. (4) din Protocolul de la Madrid sau de la data extinderii ulterioare la Comunitatea Europeană, prevăzută la articolul 3b alin. (2) din Protocolul de la Madrid, aceleaşi efecte ca şi o cerere de marcă comunitară."

Aşadar, mărcile internaţionale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privinţa efectelor.

Aplicarea legii naţionale, şi nu a Regulamentului comunitar, nu reprezintă, prin însuşi acest fapt, o greşeală de judecată, dat fiind că legea transpune directiva referitoare la armonizarea legislaţiilor naţionale în materie de mărci. Din această perspectivă, invocarea din oficiu de către instanţa de recurs a incidenţei Regulamentului mărcii comunitare nu conduce la nelegalitatea deciziei din motivul aplicării greşite a legii, urmând a se respecta, însă, în interpretarea legii, finalitatea directivei (aceeaşi cu cea a regulamentului).

În al doilea rând, în aplicarea legii incidente, trebuie ţinut cont de faptul că, în cazul în care terţul introduce pe teritoriul vamal al Uniunii Europene mărfuri provenite din state terţe, se creează în mod cert premisele unei încălcări a dreptului la marcă, chiar dacă sunt produse originale, dat fiind dreptul titularului mărcii de a controla prima introducere pe piaţă în UE/SEE a produselor purtând marca.

Într-o asemenea situaţie, trebuie verificat dacă, prin introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal, terţul a urmărit introducerea lor, în tot sau în parte, chiar pe piaţa comunitară.

Acest aspect, reieşit din jurisprudenţa CJUE, ale cărei considerente au fost detaliate anterior, este confirmat prin hotărârea din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips.

Deşi hotărârea este pronunţată în interpretarea Regulamentului nr. 1383/2003 privind intervenţia autorităţilor vamale împotriva măsurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, este avut în vedere, printre altele, şi litigiul pe fond, cel vizat de art. 10 din Regulament (citat anterior în prezenta decizie), în care se stabileşte dacă mărfurile deja reţinute de autorităţile vamale aduc efectiv atingere drepturilor de proprietate intelectuală invocate, după cum se arată explicit în paragrafele 67 - 78 din hotărârea CJUE.

S-a arătat, astfel, că în examinarea pe fond trebuie dovedit că mărfurile cu privire la care o autoritate vamală manifestă o suspiciune că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune "ar fi destinate punerii în vânzare în Uniune" (paragraf 70).

Curtea s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte elementele de probă de care trebuie să dispună autoritatea competentă să se pronunţe asupra fondului pentru a constata că mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Uniunii, chiar dacă nu au fost efectiv puse în liberă circulaţie, sunt susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune, precum şi cu privire la sarcina probei (paragrafe 71 - 72).

Astfel, s-a arătat că pot constitui asemenea elemente în special existenţa unei vânzări a mărfurilor unui client din Uniune, existenţa unei oferte de vânzare ori a unei publicităţi adresate consumatorilor din Uniune sau existenţa unor documente ori a unei corespondenţe privind mărfurile în cauză care să demonstreze că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune.

Este important de relevat că aceste considerente au avut în vedere chiar produse constituind imitaţii ale unui produs protejat în Uniune printr-un drept asupra mărcii, deci cu atât mai mult sunt aplicabile în cazul produselor originale.

În acest sens, trebuie avut în vedere considerentul (2) al Regulamentului nr. 1383/2003:

"…în măsura în care este posibil, introducerea pe piaţă a unor astfel de mărfuri ar trebui împiedicată şi, în acest sens, ar trebui adoptate măsuri care să permită contracararea eficientă a acestei activităţi ilicite, fără a limita totuşi libertatea comerţului legitim."

Aplicându-se în speţă toate considerentele expuse prin prezenta decizie, se constată că instanţa de apel, pe de o parte, nu a stabilit destinaţia vamală pe care mărfurile în litigiu au primit-o efectiv sau pe care ar fi primit-o dacă nu intervenea reţinerea de către autorităţile vamale din România, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2913/1992.

Pe de altă parte, nu s-a cercetat dacă mărfurile, deşi nu au fost efectiv puse în liberă circulaţie, erau destinate punerii în vânzare pe teritoriul UE/SEE, fie prin însăşi destinaţia pe care au primit-o sau urmau să o primească, fie prin motivele reţinerii lor de către autorităţile vamale ori din alte elemente pe acelaşi aspect reieşite din circumstanţele introducerii lor pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 314 C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Prin decizia nr. 1185A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi C. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 730/05.06.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

În rejudecarea apelului, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Curtea de apel a avea în vedere, pe de-o parte, situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel în ciclul procesual anterior, cât şi dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a stabilit definitiv de în primul ciclu procesual că producătorul autorizat al ţigărilor A., E. din Germania nu a vândut produsele direct către distribuitori regionali (internaţionali sau naţionali), ci le furnizează direct către compania D., cu sediul în Bristol, Marea Britanie. Din înscrisurile administrate în cauză reiese că licenţiatul D. a vândut produsele purtând mărcile A. exclusiv în afara teritoriului comunitar, respectiv în SUA, Mexic, Saint-Martin, Brazilia, Peru, Uruguay, Antilele Olandeze şi Surinam.

Ca atare, din situaţia de fapt definitiv stabilită, precum şi din statuările în drept irevocabile şi obligatorii ale Înaltei Curţi rezultă că licenţiatul D. a vândut produsele purtând mărcile A. exclusiv în afara teritoriului SEE, situaţie în care nu se poate reţine incidenţa epuizării dreptului la marcă; aceasta ar fi putut interveni doar dacă ţigările ar fi fost comercializate, cu consimţământul intimatei-reclamante, pe teritoriul SEE.

Aşadar, în concret, produsele reţinute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziţionate de către pârâtă C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B. Astfel, s-a reţinut pe temeiul probelor administrate - fapt de altfel necontestat de părţi - că destinaţia finală a mărfurilor era Ilychevsk, Ucraina. Containerul conţinând mărfurile în litigiu a sosit în portul Constanţa pe nava F., urmând a fi încărcat în prima navă ce avea ca destinaţie portul de descărcare Ilychevsk; având în vedere că transportatorul francez nu are linie directă între cele două porturi - de încărcare şi descărcare - containerul a fost descărcat în portul de tranzit Constanţa doar pentru transbordare - încărcarea pe o alta navă.

Ca atare, în portul Constanţa ţigările reţinute în vamă au fost supuse unui proces de depozitare temporară, în vederea transbordării pe un alt vas, care ar fi călătorit spre un stat terţ faţă de SEE (respectiv Ucraina).

În ceea ce priveşte existenţa sau nu a unei încălcări a drepturilor intimatei-reclamante prin această operaţiune de tranzit, situaţia este diferită, după cum aceasta este supusă Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice sau Regulamentului nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară.

Incidenţa acestuia din urmă a fost reţinută, cu titlu de dezlegare în drept obligatorie, de către instanţa supremă, care a statuat că, "după cum rezultă din înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, cele 8 mărci înregistrate internaţional - printre care şi cele 3 indicate în recurs vizând separat România - desemnează Comunitatea Europeană ca teritoriu de protecţie.

Aşadar, mărcile internaţionale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privinţa efectelor."

Se impune prin urmare ca existenţa sau nu a unei încălcări prin operaţiunea de transbordare preconizată să fie evaluată prin raportare la actul normativ european şi prin raportare la celelalte dezlegări în drept ale Înaltei Curţi, din care rezultă că, pentru a statua asupra existenţei sau nu a unei încălcări, Curtea de fond, în rejudecare, urmează să verifice dacă, prin introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal, terţul a urmărit introducerea lor, în tot sau în parte, chiar pe piaţa comunitară.

În lumina hotărârii CJUE din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips, instanţa de recurs a statuat că, pentru a se stabili dacă mărfurile deja reţinute de autorităţile vamale aduc efectiv atingere drepturilor de proprietate intelectuală invocate, trebuie dovedit că mărfurile cu privire la care o autoritate vamală manifestă o suspiciune că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune "ar fi destinate punerii în vânzare în Uniune" (paragraf 70 hotărârea Nokia/Philips).

Pentru a evalua dacă mărfurile supuse tranzitului vamal pe teritoriul unui stat membru, chiar dacă nu au fost efectiv puse în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii, sunt susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune, Curtea de Justiţie a statuat că urmează a fi avute în vedere probe precum existenţa unei vânzări a mărfurilor unui client din Uniune, existenţa unei oferte de vânzare ori a unei publicităţi adresate consumatorilor din Uniune sau existenţa unor documente ori a unei corespondenţe privind mărfurile în cauză care să demonstreze că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune.

Aşadar, în măsura aplicabilităţii Regulamentului nr. 207/2009, simpla operaţiune de tranzit vamal şi de transbordare a mărfurilor importate dintr-un stat terţ pe un alt vas, care urmează să le reexporte într-un alt stat terţ nu încalcă prerogativele titularului dreptului la marcă comunitară (europeană) decât dacă, pe temeiul unor probe precum cele anterior menţionate, se poate stabili că apelanta-pârâtă ar fi urmărit introducerea pe teritoriul României şi, mai larg, al Uniunii Europene a ţigărilor supuse tranzitului vamal.

Aceasta este chestiunea cu privire la care Înalta Curte a considerat că situaţia de fapt nu este complet stabilită, urmând a fi reexaminată în cursul rejudecării.

Or, exercitându-şi rolul activ, Curtea de apel a întrebat părţile ce poziţie susţin cu privire la această chestiune, urmând ca îndeosebi intimata-reclamantă, dacă susţine că a existat intenţia apelantelor-pârâte de a pune ţigările în vânzare pe teritoriul Uniunii, să propună şi să administreze probe în acest sens, întrucât sarcina probei îi incumbă în această privinţă (art. 129 alin. (1), art. 315 C. proc. civ.).

Din punct de vedere logic, numai dacă intimata-reclamantă ar fi susţinut, în fapt, că ar fi existat o astfel de intenţie din partea apelantelor se mai punea problema probei subsecvente a unei astfel de afirmaţii; or, la dezbateri asupra apelului, intimata-reclamantă, prin avocat, a arătat explicit că nu înţelege să invoce existenţa unei astfel de intenţii, care, de altfel, în mod incontestabil (şi de altfel necontestat de părţi) nu rezultă din actele dosarului. Procesul civil fiind un proces al intereselor private, faptele necontestate pot fi dispensate de probă, dacă interesul aflării adevărului nu impune altfel, ceea ce nu este cazul în speţă. În dosarul cauzei nu există probe de niciun fel care să ateste intenţia apelantelor de a introduce mărfurile pe teritoriul Uniunii, folosindu-se de ocazia tranzitului vamal prin portul Constanţa, ca atare, criteriile enunţate de CJUE în cauza Nokia/Philips nu sunt îndeplinite.

În ce priveşte susţinerea intimatei cu ocazia dezbaterilor în apel, în sensul că apelantele ar fi urmărit o introducere ilicită pe teritoriul Uniunii ulterior reexportului către Ucraina, printr-o ipotetică contrabandă prin Transnistria, Curtea se rezumă să constate că această chestiune (de altfel, pur speculativă şi imposibil de probat) nu face obiectul judecăţii, excedând limitelor învestirii sale, precum şi jurisprudenţei CJUE. Intenţia de introducere pe teritoriul Uniunii trebuie analizată în legătură cu operaţiunea vamală de tranzit/transbordare, iar nu în legătură cu fapte ulterioare reexportului către un stat terţ.

Aşadar, dacă în cauză ar fi aplicabil doar Regulamentul nr. 207/2009, acţiunea dedusă judecăţii ar fi neîntemeiată, ceea ce ar fi impus admiterea apelului.

Cu toate acestea, Curtea de apel nu a interpretat decizia instanţei de recurs ca impunând o analiză a temeiniciei pretenţiilor formulate doar din perspectiva Regulamentului nr. 207/2009. Este real că, cu titlu de dezlegare în drept, Înalta Curte de Casaţie a statuat următoarele:

Aşadar, mărcile internaţionale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privinţa efectelor.

Or, această statuare ar putea fi interpretată în sensul că Înalta Curte a exclus cu totul analiza pretenţiilor din perspectiva legii naţionale, interpretând mărcile intimatei-reclamante ca fiind exclusiv mărci comunitare (caz în care, cum s-a arătat, apelul ar trebui admis) ori în sensul în care Înalta Curte s-a raportat doar la mărcile care indică întreaga Comunitate Europeană ca teritoriul de protecţie. Ultima este interpretarea reţinută de prezenta Curte de apel, arătând că doar mărcile care indică întreaga Comunitate Europeană ca teritoriul de protecţie produc efectele unor mărci comunitare, fiind supuse regimului juridic descris anterior.

Curtea de apel a reţinut în continuare că se constată însă în fapt - iar stabilirea situaţiei de fapt constituie un atribut suveran al instanţei de fond, de care aceasta nu poate fi lipsită nici de instanţa de recurs - că marca x desemnează separat ca teritoriu de protecţie România, având astfel efectele unei mărci naţionale, supuse regimului juridic al Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, fiind aşadar vorba despre mărci naţionale de sine stătătoare faţă de marca comunitară rezultată din indicarea Uniunii ca teritoriu de protecţie.

Or, din această perspectivă, prin raportare la situaţia de fapt deja expusă, Curtea de apel constată mărfurile purtând mărcile comunitare şi naţionale A. au intrat pe teritoriul vamal al Comunităţii, în portul vamal Constanţa, unde a avut loc operaţiunea de transbordare şi unde li s-a atribuit o destinaţie vamală, iniţial de depozitare temporară, urmată de regimul admiterii temporare. Totodată, după cum judicios s-a stabilit şi în primul ciclu procesual, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice acordă titularului mărcii, spre deosebire de legislaţia Uniunii Europene, şi dreptul de a interzice unui terţ "acordarea unei alte destinaţii vamale", noţiune tehnico-juridică în care se înscrie şi stabilirea iniţială a regimului de depozitare temporară, urmată apoi de regimul admiterii temporare. Este aşadar real că legea naţională conferă titularului mărcii prerogative mai extinse decât reglementarea Uniunii Europene, în condiţiile în care conferirea unei destinaţii vamale poate fi interzisă de titularul dreptului la marcă independent de chestiunea dovedirii intenţiei introducerii pe teritoriul Uniunii, în sensul criteriilor Nokia/Philips.

Or, după cum a reţinut şi Înalta Curte prin decizia de casare, art. 36 alin. (3) lit. c) al Legii nr. 84/1998 trimite în mod expres la reglementările vamale în ceea ce priveşte definirea destinaţiilor vamale.

Dispoziţiile Codului vamal român conţin noţiunea de "destinaţie vamală", enumerarea tuturor destinaţiilor vamale şi definirea fiecăreia, transpunând (şi) în această privinţă Codul vamal comunitar instituit prin Regulamentul nr. 2913/1992, care a fost în vigoare până la intrării în vigoare a Regulamentului nr. 952/2013 şi, prin urmare, este aplicabil şi cauzei de faţă.

Potrivit Legii nr. 86/2006 privind Codul vamal, cu modificările ulterioare, prin destinaţie vamală a mărfurilor se înţelege (art. 4 pct. 19): a) plasarea mărfurilor sub un regim vamal; b) introducerea mărfurilor într-o zonă liberă sau antrepozit liber; c) reexportul acestora în afara teritoriului vamal al României; d) distrugerea mărfurilor; e) abandonarea mărfurilor în favoarea statului.

Totodată, potrivit art. 4 pct. 20, regim vamal, în sensul legii, înseamnă: a) punerea în liberă circulaţie; b) tranzitul; c) antrepozitarea vamală; d) perfecţionarea activă; e) transformarea sub control vamal; f) admiterea temporară; g) perfecţionarea pasivă; h) exportul.

În acelaşi sens sunt, de altfel, prevederile art. 4 pct. 16 lit. b) raportat la art. 4 pct. 15 lit. a) şi c) din Codul vamal Comunitar (Regulamentul CE nr. 2913/92).

De asemenea, art. 48 din Codul Vamal Comunitar dispune că mărfurilor necomunitare prezentate în vamă li se acordă o destinaţie vamală, autorizată pentru astfel de mărfuri necomunitare. Până la data atribuirii destinaţiei vamale, mărfurile prezentate se supun regimului depozitării temporare (art. 50 C.Vam.com.).

Aşadar, "tranzitul" constituie un "regim vamal", iar "plasarea mărfurilor sub un regim vamal" (precum cel de tranzit) constituie o "destinaţie vamală a mărfurilor", de unde rezultă că operaţiunea de tranzit vamal constituie o "acordare a unei alte destinaţii vamale", în sensul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind astfel un act care poate fi interzis de titularul dreptului la marcă (de altfel, enumerarea cuprinsă în alin. (3) este enunţiativă).

S-a constatat prin urmare că, prin raportare la legislaţia română, care se completează, în ce priveşte noţiunea de destinaţie vamală, cu reglementările europene şi naţionale enunţate, intimata-reclamantă este în drept să solicite interzicerea comercializării, importului, exportului sau oricărei destinaţii vamale pentru produsele reţinute şi care fac obiectul notificării x/18.10.2010, precum şi distrugerea mărfurilor; că, prin urmare, acţiunea a fost în mod temeinic şi legal admisă de tribunal, pentru considerentele ce preced, care completează şi rectifică cele statuate de prima instanţă şi că, prin urmare, apelul a fost respins ca nefondat, potrivit art. 295 - 296 C. proc. civ. 1865.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele C. şi B.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

I. Soluţia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind nesocotită dezlegarea problemei de drept făcute de către ICCJ prin decizia de casare cu trimitere.

Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului exclusiv pe argumentul că marca x este o marcă naţională de sine stătătoare faţă de marca comunitară, drept pentru care analiza temeiniciei şi legalităţii acţiunii introductive şi a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti trebuie făcută prin raportare la legea naţională (Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice).

Or, instanţa de apel nu mai era în măsură să facă o asemenea apreciere cu privire la natura juridică a mărcii şi a efectelor decurgând din aceasta, fiind o problemă de drept care deja fusese discutată în recurs şi dezlegată de către instanţa supremă atunci când a admis recursul şi a stabilit prin considerentele deciziei nr. 327/17.02.2017 că "nu poate fi reţinută susţinerea intimatei-reclamante din faza recursului, în sensul că legea naţională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar si a unor mărci internaţionale care sunt asimilate mărcilor naţionale în privinţa efectelor produse prin înregistrare.

(...) Aşadar, mărcile internaţionale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privinţa efectelor".

În fapt, instanţa de apel chiar recunoaşte în considerentele deciziei pronunţate că a luat la cunoştinţă de interpretarea şi dezlegarea dată acestei probleme de către instanţa de recurs: "Este real că, cu titlu de dezlegare în drept, Înalta Curte de Casaţie a statuat următoarele: Regulamentul mărcii comunitare este incident în speţă în ceea ce priveşte efectele mărcii comunitare, reglementate prin art. 9 (...). Aşadar, mărcile internaţionale cu o asemenea desemnare sunt asimilate mărcilor comunitare, inclusiv în privinţa efectelor".

De altfel, din partea finală a considerentelor deciziei ICCJ reiese că s-a dispus casarea cu trimitere a cauzei cu scopul ca instanţa de apel să stabilească situaţia de fapt prin prisma prevederilor vamale (naţionale şi comunitare), nicidecum prin prisma prevederilor de proprietate intelectuală.

Curtea de apel, ca instanţă de rejudecare, trebuia să soluţioneze pricina în limitele stabilite de către ICCJ, observând faptul că instanţa supremă se pronunţase deja cu privire la faptul că marca A. invocată de către titularul acesteia, intimata-reclamantă din prezenta cauză, este o marcă comunitară, fiind obligată să recunoască efectele legale decurgând din acest regim juridic şi să le aplice la împrejurările de fapt stabilite cu ocazia rejudecării apelului.

În ipoteza prevăzută de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, interpretarea dată acestei probleme de drept (cea a naturii juridice a mărcii A.) de către completul de recurs a devenit obligatorie pentru judecătorii din faza apelului, care erau limitaţi doar la a stabili pe deplin situaţia de fapt în cauză (în sensul de a stabili destinaţia vamală a mărfurilor în litigiu sau pe care ar fi urmat să o primească, ori dacă erau destinate punerii în vânzare pe teritoriul UE/SEE).

Însă, folosindu-se de subterfugiul că face o verificare a situaţiei de fapt şi stabileşte doar împrejurările de fapt (care vizau numai stabilirea destinaţiei vamale a mărfurilor), curtea de apel a procedat şi la interpretarea problemei de drept care deja fusese discutată şi dezlegată de instanţa de casare: "se constată însă în fapt că marca x desemnează separat ca teritoriu de protecţie România având astfel efectele unei mărci naţionale".

Modul în care a procedat este vădit nelegal, în condiţiile în care la stabilirea acestei aşa-zise stări de fapt curtea de apel s-a raportat şi a analizat aceleaşi mijloace de probă pe care le-a analizat şi avut în vedere şi ICCJ în momentul în care a stabilit că ne aflăm în situaţia unei mărci comunitare (fiind vorba despre înscrisuri administrate la dosar încă din recurs; nicidecum despre înscrisuri noi, care s-ar fi depus cu ocazia rejudecării şi nu ar fi fost cunoscute şi de către instanţa de recurs).

Instanţa de trimitere, după stabilirea stării de fapt deduse judecăţii, era liberă să ajungă din nou la aceeaşi concluzie de respingere a apelului, dar pe baza unor raţionamente care să se raporteze la modul în care instanţa de recurs deja a dezlegat chestiunile de drept şi la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel (procedând în felul acesta, soluţia ar fi trebuit să fie de admitere a apelului, în condiţiile în care mărfurile reţinute în Portul Constanţa în anul 2010 erau mărfuri originale, destinate punerii în circulaţie în afara spaţiului comunitar, care au intrat pe teritoriul vamal al României exclusiv pentru o simplă operaţiune de transbordare, iar dispoziţiile Regulamentului referitor la marca comunitară prevăd dreptul titularului mărcii de a solicita să se constate că nu a fost epuizat dreptul său asupra mărcii doar în legătură cu mărfurile puse în circulaţie/destinate a fi puse în circulaţie pe piaţa UE/SSE).

Însă în cauza de faţă curtea de apel, după ce a stabilit situaţia de fapt (referitor la destinaţia mărfurilor reţinute în Portul Constanţa la data de 14.10.2010), a procedat apoi şi la o interpretare a regimului juridic al mărcii A., constatând, în opoziţie cu dezlegarea dată acestei probleme de către ICCJ, că nu ne aflăm în situaţia unei mărci comunitare, ci aceea a unei mărci naţionale.

II. Soluţia a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară, prin raportare şi la dispoziţiile art. 11 din Constituţie.

În mod greşit curtea de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile legii naţionale (ale art. 36 din Legea nr. 84/1998), care la data reţinerii mărfurilor recurentelor în Portul Constanţa şi a promovării cererii de chemare în judecată erau contrare spiritului şi limitelor prevăzute de norma comunitară vamală, în condiţiile în care intimata-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe un drept de proprietate intelectuală protejat printr-o marcă comunitară.

În cauză deja a fost recunoscută prevalenţa normei de drept comunitar faţă de norma naţională prin decizia dată în recurs în primul ciclu procesual când instanţa supremă a reţinut că:

"pe de o parte, considerentele anterior redate din jurisprudenţa CJUE nu au legătură în mod necesar cu faptul că art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 prevede expres dreptul titularului mărcii de a interzice importul sau exportul de produse sub acelaşi semn, astfel încât de plano un asemenea drept nu poate fi exercitat în ceea ce priveşte acte ale terţilor precum plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale (...) produselor sub acest semn, prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998".

De asemenea, a mai apreciat prima instanţă de recurs că "invocarea din oficiu de către instanţa de recurs a incidenţei Regulamentului mărcii comunitare nu conduce la nelegalitatea deciziei din motivul aplicării greşite a legii, urmând a se respecta, însă, în interpretarea legii, finalitatea directivei (aceeaşi cu cea a regulamentului)".

Prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi împrejurările în care bunurile proprietatea recurentelor au fost reţinute de către autorităţile vamale române la data de 14.10.2010, în Portul Constanţa:

"aşadar, în concret, produsele reţinute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziţionate de către pârâta C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B. Astfel, s-a reţinut pe temeiul probelor administrate -fapt de altfel necontestat de părţi - că destinaţia finală a mărfurilor era Ilychevsk, Ucraina. Containerul conţinând mărfurile în litigiu a sosit în portul Constanţa pe nava F., urmând a fi încărcat în prima navă ce avea ca destinaţie portul de descărcare Ilychevsk, având în vedere că transportatorul francez nu are linie directă între cele două porturi - de încărcare şi descărcare - containerul a fost descărcat în portul de tranzit Constanţa doar pentru transbordare - încărcare pe o altă navă.

Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută de către instanţa de apel, precum şi de la înscrisurile doveditoare existente la dosar, solicită să se constate că mărfurile care fac obiectul litigiului sunt mărfuri originale (nefiind contrafăcute, fiind achiziţionate în mod legal de pe o piaţă liberă în care au fost puse în circulaţie cu acordul titularului dreptului de proprietate - intimata-reclamantă A. SA), pentru care au achitat preţul şi celelalte taxe cuvenite încât să poată dispune de acestea în mod liber.

În virtutea dreptului valabil de proprietate pe care îl au, normele comunitare şi naţionale recunosc şi garantează, ca regulă generală, dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul UE/SEE/al României, al bunurilor/mărfurilor deţinute în mod legal.

Acestui drept de liberă circulaţie a mărfurilor i se pot aduce anumite restrângeri, dar numai în condiţiile prevăzute de lege, fiind vorba despre norme de strictă interpretare şi aplicare şi situaţii limitativ prevăzute.

O astfel de restricţie/limitare a dreptului de dispoziţie şi a dreptului de liberă circulaţie a mărfurilor originale rezultă şi din materia proprietăţii intelectuale, care este însă aplicabilă doar asupra mărfurilor puse pe piaţa comunitară/destinate a fi puse pe piaţa comunitară.

Această concluzie (a faptului că norma comunitară este mai restrictivă decât norma naţională în ceea ce priveşte dreptul intimatei-reclamante la promovarea cererii de chemare în judecată) a fost deja trasă atât de către prima instanţă de recurs, cât şi de către instanţa de apel a cărei decizie o recurează în prezent:

• "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în mod constant că protecţia conferită mărcii înregistrate este legată de comercializarea produselor în Uniunea Europeană, astfel încât încălcarea dreptului implică în mod necesar acte de comercializare a produselor purtând marca (a se vedea, de ex., hotărârile din cauzele C-115/02 Rioglass; C-405-03 Class International).

Este întrunită această situaţie chiar atunci când nu a avut loc o comercializare, dar mărfurile au fost puse în circulaţie în Uniunea Europeană cu această destinaţie, de exemplu, dacă au fost importate în Uniunea Europeană fără consimţământul titularului mărcii şi depozitate în aşteptarea punerii lor în consum în Uniune - în acest sens, hotărârea din cauza C-379/14 Bacardi International" - pag. 23, parag. 4-5 din Decizia ICCJ nr. 327/2017;

• "aşadar, dacă în cauză ar fi aplicabil doar Regulamentul nr. 207/2009, acţiunea dedusă judecăţii ar fi neîntemeiată, ceea ce ar fi impus admiterea apelului" - pag. 18 parag. 2 din Decizia CAB recurată.

Pornind de la situaţia de fapt corect stabilită de către instanţa de apel cu privire la cele 424 de baxuri de ţigarete proprietatea recurentelor-pârâte, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că ne aflăm exact în situaţia-premiză reţinută şi de CJUE în Hotărârea pronunţată în 2011 în cauzele reunite C 446/09 şi C 495/09 Nokia-Philips (hotărâre care a apreciat şi instanţa de recurs din primul ciclu procesual că ar putea fi aplicabilă speţei, dacă ţigaretele achiziţionate şi tranzacţionate de recurente nu sunt destinate pieţei comunitare).

În consecinţă, astfel cum susţin în mod întemeiat guvernul Regatului Unit şi guvernul ceh, precum şi Comisia, autoritatea competentă să se pronunţe asupra fondului nu poate califica drept "mărfuri contrafăcute" şi drept "mărfuri piratate" sau, în mod mai general, drept "mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală" mărfurile cu privire la care o autoritate vamală manifestă o suspiciune că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aplicabil în Uniune, însă în privinţa cărora nu s-a dovedit, după examinarea pe fond, că ar fi destinate punerii în vânzare în Uniune.

În ceea ce priveşte, pe de o parte, efectul util al regulamentelor menţionate, trebuie să se considere că eficienţa combaterii operaţiunilor ilicite nu este diminuată de împrejurarea că autoritatea vamală care a reţinut mărfurile este obligată să înceteze această intervenţie ori de câte ori autoritatea competentă să se pronunţe asupra fondului constată că nu este dovedit în mod corespunzător faptul că mărfurile sunt destinate punerii în vânzare în Uniune".

Pe baza acestor considerente, CJUE a ajuns până la punctul de a statua că mărfurile care sunt imitaţii ale unor produse originale nu pot fi considerate "mărfuri contrafăcute" sau "mărfuri piratate" doar pentru simplul motiv că sunt introduse pe piaţa comunitară sub un regim vamal suspensiv; printr-o interpretare in extenso: cu atât mai mult cele 424 de baxuri cu ţigarete originale marca A. nu pot fi considerate ca fiind mărfuri care încalcă un drept de proprietate intelectuală dacă sunt introduse în UE sub un regim vamal suspensiv, deci nici autorităţile vamale, şi nici titularul dreptului de proprietate asupra mărcii nu se pot opune la libera circulaţie a mărfurilor şi nu pot dispune/solicita reţinerea acestora în vamă.

A mai statuat CJUE prin aceeaşi Hotărâre că singura situaţia când asemenea bunuri ar putea atinge dreptul de proprietate intelectuală pe care îl are titularul mărcii este atunci când "este dovedit că sunt destinate punerii în vânzare în Uniune" (per a contrario, dacă în cazul dedus judecăţii intimata-reclamantă nu a reuşit să dovedească faptul că bunurile au fost puse în circulaţie/erau destinate să fie puse pe piaţa UE, atunci poate solicita reţinerea şi distrugerea celor 424 de baxuri de ţigarete):

"- mărfurile provenite din state terţe şi care constituie imitaţii ale unui produs protejat în Uniune printr-un drept asupra mărcii sau copii ale unui produs protejat în Uniune printr-un drept de autor, un drept conex, un model sau desen industrial nu pot fi calificate drept "mărfuri contrafăcute" sau drept "mărfuri piratate", în sensul regulamentelor menţionate, pentru simplul motiv că acestea sunt introduse pe teritoriul vamal al Uniunii sub un regim suspensiv;

- în schimb, aceste mărfuri pot aduce atingere dreptului menţionat şi, prin urmare, pot fi calificate drept "mărfuri contrafăcute" sau "mărfuri piratate" atunci când este dovedit că sunt destinate punerii în vânzare în Uniune, o astfel de dovadă fiind furnizată în special atunci când se demonstrează că mărfurile menţionate au făcut obiectul unei vânzări către un client din Uniune sau al unei oferte de vânzare ori al unei publicităţi adresate consumatorilor din Uniune sau atunci când rezultă din documente ori din corespondenţa privind mărfurile respective că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune" - Hotărârea CJUE din 01.12.2011 dată în cauzele conexate Nokia-Philips.

În consecinţă, decizia curţii de apel este în contradicţie profundă cu normele comunitară, care ar fi trebuit sa fie aplicate de instanţa de apel cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, în condiţiile în care şi instanţa de recurs stabilise limitele rejudecării, în sensul că stabilirea pe bază de probe, în mod deplin şi adecvat, a destinaţiei vamale a mărfurilor în litigiu urma să determine dacă părţile se află sau nu în premisa Regulamentului CE nr. 1383/2003: dreptul de a reţine/de a solicita reţinerea şi distrugerea mărfurilor vizează exclusiv mărfurile destinate/deturnate spre consumatorii din Uniune.

Faţă de criticile mai sus invocate, solicită admiterea recursului şi, în temeiul disp. art. 312 alin. (2) din C. proc. civ., modificarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti în sensul admiterii apelului, al desfiinţării sentinţei pronunţate şi al respingerii ca neîntemeiate a acţiunii introductive.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este fondat motivul de recurs prin care se susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la problemele de drept dezlegate de către instanţa de recurs.

Prin decizia de casare anterioară, nr. 327/17.02.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a reţinut în mod expres că ‹‹nu poate fi reţinută susţinerea intimatei - reclamante din faza recursului, în sensul că legea naţională ar fi aplicabilă în considerarea faptului că reclamanta este titulară nu numai a unor mărci comunitare, dar şi a unor mărci internaţionale, care sunt asimilate mărcilor naţionale, în privinţa efectelor produse prin înregistrare.

Ca atare, când a ajuns la o astfel de concluzie, instanţa de recurs a avut în vedere şi faptul că cele 3 mărci indicate în acel recurs au vizat separat România, această problemă nerămânând nelămurită pentru a face obiectul rejudecării în apel.

Astfel, instanţa de apel în rejudecare nu se putea prevala de existenţa vreunei situaţii de fapt nelămurite pentru a stabili un alt regim juridic aplicabil mărcilor în cauză, problemă de drept iar nu de fapt, cum în mod eronat reţine instanţa de apel, decât cel deja stabilit de către instanţa de recurs prin decizia de casare.

De altfel, aşa cum s-a reţinut tot în decizia de casare, simpla constatare a aplicării în cauză a Regulamentului mărcii comunitare în loc de legea naţională, cum făcuse instanţa de apel iniţial "nu reprezintă, prin însuşi acest fapt, o greşeală de judecată, dat fiind că legea transpune directiva referitoare la armonizarea legislaţiilor naţionale în materie de mărci. Din această perspectivă, invocarea din oficiu de către instanţa de recurs a incidenţei Regulamentului mărcii comunitare nu conduce la nelegalitatea deciziei din motivul aplicării greşite a legii, urmând a se respecta, însă, în interpretarea legii, finalitatea directivei (aceeaşi cu cea a regulamentului)."

Ca atare, determinarea regimului mărcilor în cauză sub aspectul efectelor produse, ca fiind cel al mărcilor comunitare sau naţionale, reprezintă o falsă problemă, întrucât aşa cum s-a reţinut în decizia de casare anterioară, ceea ce trebuie stabilit iniţial dispunerii unei măsuri sau alta pentru protejarea mărcii, măsuri care sunt prevăzute exemplificativ la art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009, este necesar să se determine dacă este îndeplinită situaţia premisă, şi anume dacă, în cazul în care terţul introduce pe teritoriul vamal al Uniunii Europene mărfuri provenite din state terţe, a fost sau nu încălcat dreptul la marcă, deci dacă a fost încălcat dreptul titularului mărcii de a controla prima introducere pe piaţă în UE/SEE a produselor purtând marca.

Sub acest aspect prin decizia de casare anterioară s-a menţionat că trebuie verificat dacă, prin introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal, terţul a urmărit introducerea lor, în tot sau în parte, chiar pe piaţa comunitară, situaţie reieşită din jurisprudenţa CJUE, ale cărei considerente au fost detaliate în decizia de casare, şi confirmată prin hotărârea din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips.

Analizându-se această hotărâre a CJUE, în decizia de casare s-a ajuns la concluzia următoare:

"CJUE s-a pronunţat, astfel, că tranzitul, antrepozitul vamal sau plasarea mărfurilor sub un regim vamal suspensiv nu pot fi considerate în sine drept o punere în vânzare a unor mărfuri pe teritoriul Uniunii şi nu pot aduce atingere, numai din motivul unei asemenea destinaţii vamale, drepturilor de proprietate intelectuală aplicabile în Uniune. În schimb, poate exista o asemenea încălcare atunci când, în cursul plasării sub un regim suspensiv pe teritoriul vamal al Uniunii sau chiar înainte de a ajunge pe acest teritoriu, mărfuri provenite din state terţe fac obiectul unui act comercial îndreptat spre consumatorii din Uniune sau există riscul unei deturnări frauduloase spre aceştia (pentru jurisprudenţa în acest sens, a se vedea hotărârea din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips, paragrafele 55 - 59)."

Apreciindu-se că situaţia de fapt în cauză nu este lămurită sub acest aspect, prin decizia de casare au fost stabilite în sarcina instanţei de apel următoarele obiective de lămurit:

- destinaţia vamală pe care mărfurile în litigiu au primit-o efectiv sau pe care ar fi primit-o dacă nu intervenea reţinerea de către autorităţile vamale din România, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2913/1992;

- dacă mărfurile, deşi nu au fost efectiv puse în liberă circulaţie, erau destinate punerii în vânzare pe teritoriul UE/SEE, fie prin însăşi destinaţia pe care au primit-o sau urmau să o primească, fie prin motivele reţinerii lor de către autorităţile vamale ori din alte elemente pe acelaşi aspect reieşite din circumstanţele introducerii lor pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

În acest context instanţa de apel în rejudecare a reţinut că "produsele reţinute în vama din România provin din Statele Unite ale Americii, unde au fost achiziţionate de către pârâtă C. pentru a le revinde recurentei-pârâte B. Astfel, s-a reţinut pe temeiul probelor administrate - fapt de altfel necontestat de părţi - că destinaţia finală a mărfurilor era Ilychevsk, Ucraina. Containerul conţinând mărfurile în litigiu a sosit în portul Constanţa pe nava F., urmând a fi încărcat în prima navă ce avea ca destinaţie portul de descărcare Ilychevsk; având în vedere că transportatorul francez nu are linie directă între cele două porturi - de încărcare şi descărcare - containerul a fost descărcat în portul de tranzit Constanţa doar pentru transbordare - încărcarea pe o alta navă.

Astfel, aplicând cele reţinute de instanţa de recurs prin decizia de casare anterioară prin aplicarea hotărârii CJUE din cauzele conexate C-446/09 şi C-495/09 Nokia/Philips, paragrafele 55 - 59, expuse mai sus, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel din care rezultă că dovezile administrate în cauză nu sunt în sensul că mărfurile în cauză, provenite din state terţe, ar face obiectul unui act comercial îndreptat spre consumatorii din Uniune sau că ar exista riscul unei deturnări frauduloase spre aceştia, concluzia este că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţine existenţa unei încălcări a drepturilor asupra mărcilor în cauză aparţinând reclamantei.

Atâta timp cât nu este îndeplinită situaţia premisă a acţiunii în contrafacere, şi anume existenţa unei încălcări a drepturilor asupra mărcilor în cauză aparţinând reclamantei, este inutilă analiza referitoare la temeinicia măsurilor care pot fi dispuse în cazul încălcării pentru repararea prejudiciului sau limitarea acestuia, care sunt prevăzute în Legea nr. 84/1998 exemplificativ la art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009.

De altfel, chiar analiza diferenţelor dintre art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi art. 9 alin. (2) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 făcută de instanţa de apel în rejudecare pentru a ajunge la concluzia că legea română ar fi mai favorabilă protejării mărcilor naţionale ignoră de asemenea argumentele reţinute în decizia de casare în sensul inexistenţei unei astfel de diferenţe de protecţie.

Astfel, în decizia de casare s-a reţinut sub acest aspect că: ‹‹Pe de o parte, considerentele anterior redate din jurisprudenţa CJUE nu au legătură în mod necesar cu faptul că art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 prevede expres dreptul titularului mărcii de a interzice "importul sau exportul de produse sub acest semn", astfel încât de plano un asemenea drept nu [ar putea] fi exercitat în ceea ce priveşte acte ale terţilor precum "plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale (…) produselor sub acest semn", prevăzute de art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9, art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtele C. şi B., va modifica decizia în sensul că va admite apelul declarat de aceleaşi pârâte împotriva sentinţei civile nr. 730 din data de 5 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, va schimba sentinţa în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtelor C. şi B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1185A din data de 20 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Modifică decizia în sensul că:

Admite apelul declarat de aceleaşi pârâte împotriva sentinţei civile nr. 730 din data de 5 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Schimbă sentinţa în sensul că:

Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtelor C. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05.06.2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj