Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 2329/2018

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2018

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Obiectul prezentei cauze

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 iunie 2014 (data poştei), sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel cum a fost precizată prin cererea de la din dosar, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de treizeci de milioane de euro cu titlu de despăgubiri morale, în baza art. 538 C. proc. pen., prin raportare la art. 998-999 C. civ. român de la 1864.

1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin încheierea din 12 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de procuror, iar prin sentinţa civilă nr. 943/05.08.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de procuror, a admis în parte cererea reclamanţilor şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le plătească reclamanţilor A. şi B., suma de câte 200.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 328 A din data de 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. şi de reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 943/05.08.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi al Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în privinţa cererii întemeiate pe art. 538 C. proc. civ., corelativ art. 504 şi următoarele C. proc. pen. vechi, care a fost respins pe cale de consecinţă, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, sens în care s-a schimbat parţial şi încheierea de şedinţă din data de 12.12.2014. A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în referire la cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 998 - 999 C. proc. civ. şi a respins cererea, în temeiul acestei excepţii procesuale.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri reclamanţii A. şi B., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2014, la data de 23 08 2017, respectiv la data de 28 08 2017. Recurentul B. a depus la data de 31 05 2018 motive de recurs refăcute, care nu pot fi analizate întrucât au fost formulate peste termenul legal de motivare a recursului, termen care s-a împlinit la 29 08 2017, sancţiunea nulităţii recursului pentru nemotivare în termenul legal fiind prevăzută în art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. Se observă însă că motivele de recurs depuse peste termen de către recurentul B. sunt asemănătoare cu cele invocate în termenul legal de către recurenta A.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În şedinţa publică din 17 aprilie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 328 A din 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4. Procedura derulată în recurs

Recursurile formulate în termenul legal au fost motivate prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

1. Prin cererea de recurs depusă la data de 21 august 2017, subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea judecării apelului.

În sinteză, reclamanta consideră că nu sunt corecte reţinerile instanţei de apel, reclamanţii având atât dreptul, cât şi interesul de a promova prezenta acţiune, ca urmare a înscenării judiciare ale căror victime au fost autoarea lor, C., cât şi reclamanţii personal, supuşi unor acte de anchetă, de cercetare, de percheziţie, precum şi datorita ecoului de ordin social şi moral pe care 1-a avut mediatizarea "Cazului D." şi învinuirii aduse surorii sale, respectiv mătuşii reclamantului. Mai arată că au depus acte de stare civilă şi certificate de moştenitor din care rezultă că surorile A. şi E., mama reclamantului, sunt moştenitoarele legale ale lui C., în calitate de surori, iar reclamantul este unicul moştenitor al mamei sale, E.

Apreciază că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a actului dedus judecaţii, a interpretat în mod eronat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 538 şi următoarele din C. proc. pen., ale art. 541 din acelaşi act normativ. Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. din 1968 şi ale art. 538-539 din noul C. proc. pen., se stabileşte că, în cazul erorilor judiciare, au dreptul la repararea acesteia, persoanele care au fost condamnate definitiv sau persoanele care în cursul procesului au fost private de libertate, iar în speţă nici reclamanţii, nici soţii Samoilescu, nu fac parte din aceasta categorie de persoane, aşa încât nu se justifică calitatea procesuală activă a reclamanţilor. În plus, a mai reţinut curtea de apel că nu s-a făcut dovada unei cercetări abuzive faţă de reclamanţi. Solicită instanţei de recurs să constate că asupra sa s-au exercitat presiuni de natură psihică, deşi nu a fost cercetată în calitate de învinuit sau condamnată, că a fost percheziţionată la domiciliu.

În opinia sa, prejudiciul moral se justifică prin suferinţa cauzată prin moartea prematură şi violentă a surorii sale, reclamanta descriind pe larg actele de cercetare abuzivă la care a fost supusă aceasta, acte ce dovedesc atât trauma psihică încercată de sora sa, cât şi impactul răvăşitor pe care l-a avut sinuciderea surorii sale, precum şi efectul acestora asupra reclamantei, sora sa nefiind niciodată reabilitată. Arată că este mai mult decât evidentă împingerea surorii sale şi a cumnatului său la sinucidere, în dosarul penal nr. x/1978 existând probe indubitabile care să ateste traumele încercate atât de reclamanţi, cât şi de sora şi cumnatul său. Prin urmare, a solicitat despăgubiri atât în calitate de victimă indirectă, cât şi în calitate de victimă directă, ca urmare a percheziţiei domiciliare la care a fost supusă şi de impactul major a acestui caz asupra opiniei publice, care a condus la o imagine deformată a semenilor săi cu privire la persoana sa.

Susţine reclamanta că înscrisurile din dosarul penal nr. x/1977 justifică atât calitatea procesuală activă, cât şi pretenţiile solicitate pe fondul cauzei, fiind probate pe deplin atât presiunile la care au fost supuşi sora şi cumnatul său înainte de sinucidere, precum şi suferinţele încercate de reclamanţi pe timpul anchetei, respectiv perchiziţie domiciliară, declaraţii.

Prin urmare, reclamanţii au susţinut că situaţia lor se circumscrie dispoziţiilor art. 538 din C. proc. pen., instanţa de fond constatând corect, în baza probelor administrate, faptul că reclamanţii au calitate procesuală activă, având dreptul cât şi interesul de a promova cererea dedusă judecăţii, pentru prejudiciul moral cauzat de înscenarea a cărei victime au fost, pe de o parte, sora sa C., iar pe altă parte, reclamanţii, în mod direct.

Apreciază că nu se poate reţine că reclamanţii nu au calitate procesuală activă ca urmare a interpretării restrictive a dispoziţiilor art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen., aceştia făcând parte din categoria persoanelor ce justifică un interes şi au dreptul la reparaţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 505 - 506 din C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 998 şi următoarele din vechiul C. civ.

Instanţa de apel a omis să constate că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 504 alin. (2) din C. proc. pen., care statuează că au dreptul la reparaţie şi persoanele care, în cursul procesului penal, au fost private de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, reţinând şi dispoziţiile alin. (3) şi alin. (4) ale aceluiaşi articol, o percheziţie domiciliară putând fi asimilată restrângerii libertăţii în mod nelegal.

Reluând, pe larg, temeiurile juridice şi reţinerile de fapt realizate de instanţa de fond, recurenta a concluzionat că reclamanţii fac parte din categoria persoanelor interesate care au dreptul la reparaţie în temeiul art. 505-506 din C. proc. pen. şi că, deşi au intervenit modificări legislative, obligaţia de comunicare a ordonanţei sau rezoluţiei este una imperativă, iar nu dispozitivă şi se face şi altor persoane interesate. În mod corect a reţinut prima instanţa că recurenta şi nepotul său fac parte din categoria persoanelor interesate potrivit legii, iar soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de autoarea lor, C., îi îndreptăţea, în calitate de moştenitori legali, să formuleze o acţiune în repararea prejudiciului, în temeiul art. 505-506 din C. proc. pen.

A mai susţinut recurenta că dreptul la acţiune nu este prescris, deoarece acţiunea a fost formulată în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a Ordonanţei nr. 2636/P/1977 din 15 iulie 1981, respectiv data de 11 iunie 2013, acţiunea fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 18 iunie 2014.

Totodată, în cauză, termenul de prescripţie nu a început sa curgă, atâta vreme cât nu le-a fost comunicată niciodată ordonanţa din 15 iulie 1981, dată în dosarul nr. x/11.12.1977, astfel încât, deşi cazul a fost de notorietate, nu au putut să cunoască în mod obiectiv şi efectiv nici paguba, nici pe cel ce răspunde de repararea ei, adică nu au avut posibilitatea de a exercita drepturile prevăzute de legiuitor. Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv anul 1989. Prin raportare la data de 11 iunie 2013, acţiunea a fost promovata în termen, având în vedere că în cauză este aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de C. proc. pen.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, recurenta a reluat, de asemenea, pe larg, considerentele hotărârii instanţei de fond, susţinând că această instanţă a procedat corect reţinând că termenul de prescripţie este cel de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. anterior, care curge de la data rămânerii definitive a ordonanţei procurorului, care a vizat-o pe sora sa şi care prezenta interes pentru reclamanţii din prezenta cauză.

Reluând istoricul actelor de urmărire penală îndreptate împotriva autoarei lor, numita C., precum şi împotriva numitului F. şi a condamnării acestuia din urma pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, viol, tâlhărie şi profanare de cadavre, recurenta a solicitat ca, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958 care prevede că prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, să se constate că legiuitorul a stabilit un termen subiectiv de la care curge termenul de prescripţie. Chiar dacă acest caz a fost unul intens mediatizat, atâta vreme cât reclamanţilor, în calitatea lor de moştenitori legali şi de persoane implicate direct în anchetă nu le-au fost comunicate ordonanţa din 15 iulie 1981 sau o rezoluţie motivată, nu se poate în niciun caz reţine că reclamanţii au putut, în mod obiectiv şi efectiv, să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.

În consecinţă, recurenta apreciază că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod eronat de instanţa de apel, având în vedere faptul că termenul legal de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. anterior nu a început sa curgă.

Printr-un înscris separat, recurenta a făcut un istoric al înscenării judiciare reprezentate de "Cazul D." căruia i-au căzut victime sora sa, soţul acesteia, precum şi reclamanţii personal, supuşi unor acte de cercetare penală, în lumina cărora recurenta susţine că devine nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Totodată, arată că, în lumina practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi folosită ca un obstacol în calea realizării dreptului justiţiabilului, instanţa judecătorească nefiind în măsură să invoce din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 2513 din C. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în cauză pârâtul nedepunând întâmpinare.

Susţine recurenta că acţiunea pentru repararea pagubei a fost promovată în termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a ordonanţei nr. 2636/II/P/1977 din 15.07.1981, respectiv 11.06.2013, prin sentinţa civilă nr. 132 din data de 10 februarie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2013, fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material de acţiune.

Mai arată că, în dicţionarul juridic, nu a găsit termenul de "înscenare judiciară", ci doar de "eroare", considerând că dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen., prin raportare la art. 998-999 din C. civ., fiind aplicabile cererii de chemare în judecată formulate. Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 1, 4 şi 25 din Constituţia României, referitoare la obligaţia de respectare a demnităţii umane.

Prin înscrisul intitulat "Bilanţ Caz D.", recurenta a făcut o prezentare a persoanelor implicate în "cazul D.".

2. La data de 28 august 2017, reclamantul B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 328 A, pronunţată la data de 04 aprilie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, apreciată ca nelegală, precum şi împotriva schimbării parţiale a încheierii de şedinţă din data de 12 decembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti.

Prin primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care solicită casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Făcând un istoric al "Cazului D.", al cărui subiect a fost numitul G., recurentul susţine că C., sora mamei sale, a fost învinovăţită pe nedrept de organele care au instrumentat cazul ca fiind autoarea tranşării cadavrului victimei. C. şi soţul F. au fost anchetaţi în perioada 15-23 iulie 1977, afirmându-se ca aceştia s-au "sinucis de ruşine", cel mai simplu mod de a trece sub tăcere "suspecta moarte" a acestora şi pe cei care au fost autorii morali ai acestei drame.

Arată recurentul că faptul că cei care au instrumentat înscenarea nu au suferit niciodată consecinţele faptelor lor, îl face să creadă că ordinul de rezolvare (soluţionare) a cazului D., a plecat de la şeful statului din vremea respectivă. Consideră recurentul că, în termeni juridici, această situaţie se numeşte grup infracţional organizat, tatăl adevăratului criminal fiind un cunoscut al şefului statului. Consideră această înscenare judiciară (mutarea orei crimei producerii infracţiunii, fiind act voluntar, aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 75 din anul 1981 a Tribunalului Suprem) ca fiind izvorul tuturor relelor îndreptate împotriva familiei sale.

Susţine că împotriva lui C. s-au desfăşurat acte de cercetare penală efective. De asemenea, prin rezoluţia Procuraturii municipiului Bucureşti, din 28 noiembrie 1977 s-a dispus efectuarea expertizei antropometrice la nivelul INML Mina Minovici având ca obiectiv să se stabilească de către comisia de expertiza medico-legală:

"dacă urmele de violenţă constatate la nivelul latero-facial drept şi stâng al capului cadavrului victimei D., au putut fi create printr-o compresiune exercitată de mâna lui C.", scop în care, s-a dispus şi s-a efectuat exhumarea cadavrului autoarei C., la 02 decembrie 1977, fără ca familia să fie informată, ocazie cu care "s-au dezarticulat şi au fost prelevate mâinile autoarei din mormânt pentru a se efectua expertiza dispusă", aceste fapte reprezentând profanare de cadavre.

Mai arată recurentul că una din enigmele sentinţei civile nr. 943 din 5 august 2015 este volumul fără număr din dosarul x/1980, despre care nu se poate şti dacă a fost numerotat sau a fost "fabricat" ulterior şi introdus în caz.

Invocă recurentul dispoziţiile art. 21 alin. (1), (2), (3), (4) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 47 şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi ale art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ce consacră dreptul părţii la un proces echitabil şi, implicit, dreptul părţii la contradictorialitate. Arată că, în contextul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, s-a statuat că dreptul la un proces echitabil contradictoriu implică pentru o parte facultatea de a lua cunoştinţa de observaţiile sau de piesele produse de cealaltă parte, precum şi de a le discuta. Totodată, dreptul la un tribunal imparţial este condiţionat de efectivitatea egalităţii de arme şi de respectarea principiului contradictorialităţii.

Susţine că probele expuse sunt de o importanţă majoră în derularea procesului, că apelantul-reclamat nu a răspuns la întâmpinarea în raport de aceste probe, iar instanţa nu le-a acordat nicio atenţie, canalizând sentinţa în direcţia "îngropării adevărului".

Mai invocă şi faptul că dispoziţiile art. 54 din Constituţie şi ale art. 12 din noul C. proc. civ., reglementează obligaţia comună a părţilor de a-şi exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă.

A mai arătat recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., este de acord ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru prevăzut de art. 493 din C. proc. civ., prezentul recurs fiind admisibil în principiu.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursurile declarate de recurenţii A. şi B., întemeiate pe motivele de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prezenta acţiune a fost introdusă la data de 18 06 2014, ulterior intrării în vigoare a noilor coduri: C. civ., C. proc. civ., C. pen. şi C. proc. pen., iar temeiul juridic al acţiunii s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 538-539 din noul C. proc. pen. care reglementează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară şi la persoana îndreptăţită, respectiv pe dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Reclamanţii solicită să fie despăgubiţi pentru prejudiciul propriu, constând în supunerea lor la acte de anchetă, de cercetare, percheziţie, temeiul juridic al acestor pretenţii fiind art. 538-539 din noul C. proc. pen., cât şi datorită oprobriului public la care au fost supuşi, determinat de mediatizarea cazului D. şi de învinuirile care se aduceau acestora, de suferinţele provocate ca urmare a decesului prin sinucidere a lui C. şi a profanării cadavrului acestuia de către organele statului, activităţi care intră în sfera răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 din vechiul C. civ., dar şi pentru prejudiciul indirect suferit, în calitate de moştenitori ai lui C., cauzat de înscenarea judiciară pe care autorităţile de la acea vreme au intentat-o familiei autoarei lor, dovedită prin constatarea ulterioară a erorii judiciare, aceste pretenţii fiind fundamentate tot pe dispoziţiile art. 538-539 din noul C. proc. pen.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii îşi are izvorul în două temeiuri de drept distincte, astfel cum corect a motivat instanţa de apel.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (5) din C. proc. civ. referitor la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată invocarea formală a acestui aspect de nelegalitate, întrucât recurenţii nu precizează care reguli de procedură au fost aplicate greşite şi în ce mod intervine sancţiunea nulităţii.

Se observă că toate criticile recurenţilor, cu predilecţie ale recurentei A., privesc greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei prescripţiei extinctive, critici care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Recursul declarat în termen de către B. nu aduce critici concrete asupra unor aspecte de nelegalitate din decizia atacată, motivele de recurs dezvoltate de către recurent urmând a fi analizate în limitele dezlegărilor date în apel.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată incidenţa a două temeiuri juridice pe care se fundamentează despăgubirile solicitate, astfel cum au fost identificate anterior.

În ceea ce priveşte prejudiciul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile regulile specifice materiei civile şi, faţă de data introducerii acţiunii şi a art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cu care prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, în mod corect au fost aplicate dispoziţiile Decretului nr. 167/958 în materia prescripţiei extinctive, iar nu dispoziţiile noului C. civ. care înglobează în prezent, în Cartea a VI-a, normele privind prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor sau ale art. 506 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., care stabileşte un termen de prescripţie de 18 luni.

Pentru acordarea de despăgubiri decurgând din constatarea existenţei unei erori judiciare trebuie întrunite condiţiile instituite în prevederile noului C. proc. pen., respectiv în art. 538-539 C. proc. pen.

Analizând modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept procesual penal în stabilirea îndreptăţirii reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru eroarea judiciară care le-a cauzat atât un prejudiciu direct, cât şi unul indirect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, în contextul în care reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute de textele legale menţionate pentru a beneficia de despăgubiri.

Astfel, dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen. cer ca persoana care solicită despăgubiri pentru producerea unei erori judiciare să fi fost condamnată definitiv sau să fi fost privată nelegal de libertate în cursul urmăririi penale, iar reclamanţii nu au dovedit nici în persoana lor şi nici a lui I. îndeplinirea acestei condiţii. Realizarea unei percheziţii domiciliare sau aducerea în faţa organelor de anchetă pentru audieri constituie împrejurări care nu pot fi asimilate celor două cerinţe legale, o interpretare extensivă a celor două condiţii nefiind permisă, conform principiului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (""ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus").

Sunt astfel nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora presiunile la care au fost supuşi sora şi cumnatul său înainte de sinucidere, precum şi suferinţele încercate de reclamanţi pe timpul anchetei, respectiv percheziţie domiciliară, declaraţii, se circumscriu dispoziţiilor art. 538-539 din C. proc. pen.

Având în vedere că dispoziţiile art. 539 preiau prevederile art. 504 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., că nu este aplicabil în cauză vechiul C. proc. pen., în raport de data introducerii acţiunii, apare ca nefondată şi critica privind omisiunea de analiză a art. 504 alin. (2) din vechiul C. proc. pen.

Calitatea procesual activă a reclamanţilor nu se poate întemeia nici pe dispoziţiile art. 541 C. proc. pen. care dă posibilitatea pornirii sau continuării acţiunii pentru repararea pagubei, după moartea persoanei îndreptăţite, de către persoanele care se aflau în întreţinerea acesteia la data decesului întrucât reclamanţii nu au invocat că ar fi avut calitatea de persoane aflate în întreţinerea autoarei C., la data decesului acesteia, ci pe aceea de moştenitori, calitate căruia art. 541 C. proc. pen. nu îi acordă semnificaţie juridică.

Astfel fiind, în lipsa dovedirii îndeplinirii condiţiilor limitativ prevăzute în art. 538-539 şi art. 541 C. proc. pen., în mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor pentru prejudiciu propriu şi indirect solicitat ca urmare a procedurilor desfăşurate în dosarul penal în care s-a constatat eroarea judiciară.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamanţi în temeiul răspunderii civile delictuale a statului român pentru prejudiciul de imagine ce le-a fost creat prin mediatizarea "Cazului D." şi prin oprobriul la care reclamanţii au fost supuşi ulterior, până la aflarea adevăratului autor al crimei, în mod corect, sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/958 şi nu a art. 506 alin. (2) din vechiul din C. proc. pen., de vreme ce litigiul are natură civilă.

Astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 6 alin. (4) din C. civ., sunt aplicabile prevederile anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că nu sunt incidente restricţiile de invocare ale prescripţiei extinctive prevăzute de art. 2513 din noul din C. civ.

Momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cel în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, reclamanţii au cunoscut paguba, adică existenţa unei erori judiciare şi pe cel care răspunde de ea, respectiv statul român, din momentul în care a fost larg mediatizat faptul descoperirii adevăratului făptuitor, J., iar nepotul, respectiv vărul reclamanţilor, F., ca persoană învinuită pe nedrept, a fost eliberat.

Chiar recurenţii recunosc că descoperirea adevăratului făptuitor a fost larg mediatizată şi nu neagă că au luat cunoştinţă de această împrejurare, însă susţin că, inclusiv în situaţia unei largi mediatizări a constatării erorii judiciare, lipsa comunicării de către organele în drept a ordonanţei sau a unei rezoluţii motivate către ei, i-a pus în imposibilitate de a cunoaşte în mod obiectiv şi efectiv atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această apărare este nefondată, Înalta Curte considerând că, atât în situaţia comunicării ordonanţei, cât şi în aceea a mediatizării constatării erorii judiciare în "Cazul D.", s-a realizat în mod efectiv şi obiectiv încunoştiinţarea reclamanţilor despre pagubă, dar şi despre cel răspunzător de producerea sa, neexistând nici un element care să diferenţieze efectele celor două modalităţi de aducere la cunoştinţă a aceluiaşi fapt juridic.

Ca atare, momentul la care reclamanţii puteau cunoaşte eroarea judiciară nu este reprezentat de moartea lui C. sau de momentul la care trebuia comunicată către reclamanţi ordonanţa din 15 07 1981, dată în dosarul nr. x/11 12 1977, prin care faţă de C. s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Astfel fiind, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la aceste aspecte.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în perioada ulterioară descoperirii adevăratului făptuitor şi a eliberării lui F. şi până în decembrie 1989, când a avut loc prăbuşirea sistemului comunist, termenul de prescripţie a fost suspendat, deoarece reclamanţii se aflau în imposibilitate să introducă o acţiune în despăgubiri datorită represiunilor la care ar fi putut fi supuşi, caz asimilat forţei majore, astfel că, după momentul " decembrie 1989", a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, care s-a împlinit anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată.

Astfel cum s-a motivat anterior, din perspectiva răspunderii civile delictuale, care este reglementată de C. civ. şi supusă regulilor instituite de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamanţilor nu li s-a comunicat ordonanţa de scoatere de urmărire penală şi modul de aplicare al art. 246 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., acest aspect având semnificaţie juridică numai dacă ar fi fost aplicabil în cauză termenul de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenţilor privind neînceperea curgerii termenului de prescripţie atâta vreme cât nu le-a fost comunicată ordonanţa din 15 iulie 1981, dată în dosarul nr. x/11.12.1977, dar şi cele privind reţinerea, în mod eronat, a anului 1989, iar nu a datei de 11 iunie 2013, când ordonanţa din 15 iulie 1981 a rămas definitivă, ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, motiv pentru care recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 328 A din data de 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12.06.2018.