Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 2569/2018

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2018

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2268 din 10 aprilie 2017, Judecătoria Buzău a respins acţiunea înregistrată sub nr. x/2017, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind nefondată.

Prin decizia nr. 222 din 12 martie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 2268/10.04.2017 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2017.

A admis, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a perfectat vânzarea-cumpărarea intervenită între reclamantul A., în calitate de cumpărător şi pârâtul B., în calitate de vânzător, cu privire la terenul în suprafaţă de 336 m.p., situat în judeţul Buzău, identificat în raportul de expertiză întocmit de către expertul C., delimitat de punctele x, cu următoarele vecinătăţi şi dimensiuni pe laturi: Drumul judeţean x, pe o lungime de 6 metri; rest proprietate B., pe distanţa de 54,47 metri, rest proprietate A., pe lungimile de 39,87+11,62+2,42 metri, ce face parte din imobilul situat în comuna Mărăcineni, număr cadastral x, pentru preţul de 25.000 RON, pe care pârâtul l-a primit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.06.2016 la Biroul Individual Notarial D.

A obligat intimatul să plătească apelantului suma de 3.835,4 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., înaintat, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă fiind fixat termen de judecată la 20.06.2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Buzău revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Ploieşti competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 222 din 12 martie 2018 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă .

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.06.2018.