Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 2776/2018

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2018

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8798 din data de 9 decembrie 2016, Judecătoria Galaţi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu intervenientul S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 91 din data de 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 223/R din data de 7 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmare a adresei de înaintare emisă de Curtea de Apel Galaţi.

Prin rezoluţia completului din data de 14 iunie 2018, s-a fixat termen la data de 10 iulie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect acţiune în răspundere delictuală cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)- i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Termenul prevăzut de textul legal a fost prorogat prin O.U.G. nr. 95/2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1009 din 15 decembrie 2016, până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală anterior menţionată, constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a statuat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii introductive pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi extraordinare de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior deciziei nr. 369/2017, respectiv decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor de procedură incidente.

În acest context, se va constata că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1- precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală, cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Galaţi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Galaţi, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 91 din data de 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10.07.2018.