Abuz în serviciu. Executor judecătoresc
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- abuz în serviciu
C. pen., art. 297
Executarea silită a unui imobil cu privire la care s-a dispus o măsură asigurătorie conform Codului de procedură penală nu este interzisă prin lege şi, în consecinţă, nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen., în condiţiile în care distribuirea sumelor obţinute din executarea silită a imobilului nu a fost realizată, iar organul judiciar care a instituit măsura asigurătorie nu a fost exclus din actele întocmite de executorul judecătoresc referitoare la distribuirea sumelor menţionate.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 325/A din 7 decembrie 2018
Prin sentinţa nr. 94/P din 16 mai 2018, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. şi tăinuire prevăzută în art. 270 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, care a criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând apelul formulat în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, în principal, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Cu titlu premergător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că se impune a se identifica situaţia juridică care a stat la baza sesizării organelor de cercetare penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., reţinute în sarcina inculpatei A. şi în ce măsură activitatea desfăşurată de aceasta în dosarul de executare nr. X./2011 s-ar circumscrie sferei penalului.
La baza dosarului de executare nr. X./2011 cu care a fost învestită inculpata A. stă solicitarea creditoarei Cabinet de Avocat B. de executare silită a sentinţei nr. 22939 din 19 octombrie 2010 a Judecătoriei Constanţa.
Întrucât sentinţa civilă nr. 22939 din 19 octombrie 2010 a Judecătoriei Constanţa, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul Cabinet de Avocat B., în contradictoriu cu debitorul C. şi terţul poprit D., s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terţul poprit D. debitorului poprit C., la solicitarea creditoarei, executorul judecătoresc A. a început executarea silită împotriva terţului poprit D. ca efect al încheierii nr. 8570 din 1 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa şi efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu.
În acest sens au fost emise adrese de înfiinţare a popririi la data de 29 iunie 2011, către numeroase unităţi, respectiv, s-au solicitat Direcţiei Naţionale Anticorupţie relaţii privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanţelor emise la datele de 15 februarie 2008 şi 11 martie 2008 în dosarul nr. Y./P/2005, iar la data de 10 februarie 2012 a fost înscrisă în cartea funciară somaţia nr. X./2011 din 6 februarie 2012, emisă de BEJ A., cu privire la un teren.
Deşi, iniţial, somaţiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, prin adresa din data de 10 mai 2012, creditoarea B. a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru un teren, indicând un preţ de pornire a licitaţiei de 300 euro/mp.
După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitaţie publică, la data de 18 februarie 2016 BEJ A. a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menţionează că adjudecatar este numita E., pentru suma de 52.000 euro, preţ plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menţionat că, potrivit „dispoziţiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ. anterior, prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar”, dar şi că potrivit „dispoziţiilor art. 518 alin. (4) C. proc. civ. anterior imobilul se intabulează liber de sarcini.”
Pornind de la această situaţie de fapt, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a stabili în ce măsură actele de executare întocmite de inculpata A. în dosarul nr. X./2011 se circumscriu infracţiunii de abuz în serviciu, în sensul în care nu şi-ar fi îndeplinit corect atribuţiile de serviciu şi că aceasta nu ar fi avut dreptul să vândă la licitaţie publică în favoarea unui creditor chirografar o cotă parte dintr-un imobil asupra căruia parchetul avea deja instituit sechestrul penal în vederea confiscării.
Deşi prin actul de sesizare s-a imputat inculpatei A. că fapta de a vinde la licitaţie publică un teren asupra căruia fuseseră instituite măsuri asigurătorii în temeiul Codului de procedură penală şi despre care cunoştea că provine din săvârşirea unei infracţiuni, din cauza urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., în apel acuzarea a susținut că nu contestă însăşi posibilitatea executării silite a unui bun asupra căruia parchetul are instituit un sechestru penal în favoarea altor creditori, însă a considerat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că legea prevede şi o ordine de preferinţă între creditori şi că executorul judecătoresc învestit cu executarea silită este obligat să o respecte și că în acest mod sunt întrunite condițiile răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpata A., în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obţine confiscarea specială a imobilului în natură.
Sechestrul asigurător reprezintă, conform Codului de procedură penală, o măsură asigurătorie ce constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, de natură să împiedice persoanele răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ca în timpul procesului să distrugă sau să îşi înstrăineze bunurile ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial.
Ceea ce nu poate fi contestat în cauză este faptul că la data constituirii dosarului de executare silită de către inculpata A., astfel cum de altfel a recunoscut și aceasta, fusese instituit sechestru asigurător de către Direcţia Naţională Anticorupţie, inclusiv asupra imobilului ce face obiectul prezentei spețe, iar aceasta avea cunoștință pe deplin de acest fapt.
Deși corectă soluția de achitare pronunțată de către instanța de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta s-a limitat la o enumerare exhaustivă a textelor de lege aplicabile, fără însă ca în esență să trateze problema de drept cu care a fost învestită instanța, pentru că dincolo de particularitatea în sine a speței cu care a fost învestită instanța, în realitate, speța supusă analizei vizează mai degrabă analiza unei probleme de drept.
Instanța de fond a redat practic în integralitate considerentele care au stat la baza pronunțării recursului în interesul legii - Decizia nr. 2/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; or, în opinia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie acest recurs vizează strict situația în care sechestrul asigurător fusese instituit ulterior începerii executării silite și nu anterior cum este cazul în prezenta speță.
Practic ceea ce trebuie să stabilească Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza actelor dosarului se referă, în realitate, la stabilirea dacă sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. anterior putea să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite în condițiile în care, în momentul la care i s-a solicitat punerea în executare, era deja instituit sechestrul asigurător asupra imobilului sau, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul trebuia menţinut asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei.
Așa cum s-a arătat, scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să îşi diminueze activul patrimonial. Aşadar, scopul unei astfel de măsuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracţiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare.
Așadar, rațiunea acestei măsuri nu este aceea de a limita dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul său de creanţă, ci doar de a indisponibiliza bunul, iar dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) C. proc. civ.
Dincolo de dispozițiile legale la care s-a făcut referire, astfel cum rezultă din economia textelor de lege care reglementează sechestrul asigurător și executarea silită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. anterior nu poate să constituie un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate.
Așadar, după momentul valorificării unui bun se instituie, din punctul de vedere al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, în sarcina executorului judecătoresc obligația de a asigura cu prioritate protejarea interesului statului, în sensul de a avea un drept prioritar la satisfacerea creanței, însă sumele de bani obținute în urma valorificării imobilului nu au fost împărțite.
Or, sub acest aspect sau mai exact din acest punct de vedere, nu se poate admite varianta acuzării în sensul în care inculpata A. ar fi comis infracțiunea de abuz în serviciu în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obţine confiscarea specială a imobilului în natură.
Așa cum s-a arătat și cum de altfel a admis și acuzarea, inculpata avea dreptul să demareze procedura executării silite asupra imobilului aparținând numitului D., lucru care s-a și întâmplat.
Răspunderea penală a inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu în varianta solicitată de parchet ar fi fost antrenată în momentul în care Direcţia Naţională Anticorupţie ar fi fost exclusă de pe procesul-verbal de distribuire a sumei de bani obținută din vânzarea imobilului; or, așa cum rezultă din actele dosarului, Direcţia Naţională Anticorupţie este inclusă pe acest proces-verbal de distribuire a sumelor de bani și, mai mult decât atât, față de faptul că s-a constatat că pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie era înregistrat un dosar penal, prin procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită în urma licitației, inculpata A. a amânat distribuirea sumei până la lămurirea aspectelor arătate.
Însăși decizia definitivă nr. 798 din 19 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care s-a dispus admiterea plângerii formulată de martora cumpărătoare E. împotriva încheierii de reexaminare nr. 37690 din 11 aprilie 2016 a O.C.P.I. Constanţa şi radierea notării măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului teren în suprafaţă de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 % din suprafaţa totală de 2.219,13 mp) reliefează și reține ca temei al admiterii plângerii exact aceleași considerente.
Astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut în considerentele hotărârii adoptate că „interpretarea dispoziţiilor legale conduce la concluzia că măsura asigurătorie a sechestrului este o interdicţie de grevare a bunului urmărit silit, interdicţie care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din preţul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârşirii executării.” De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situaţia în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit, rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferinţă este reglementată în Capitolul III din Cartea V, Despre executarea silită din Codul de procedură civilă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei civile nr. 20/2017, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept: „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 857 alin. (3) și (4) C. proc. civ., art. 249 alin. (1) C. proc. pen., art. 167 alin. (1) teza finală și art.195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noțiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță», respectiv «ipotecile și celelalte sarcini reale», la care fac referire dispozițiile art. 857 alin. (3) și (4) C. proc. civ. se include și măsura sechestrului prevăzută de dispozițiile art. 249 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 167 alin. (1) teza finală și dispozițiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare.” Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reținut în considerentele deciziei că se cere a se lămuri dacă în noțiunile de „orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță” (alin. 3 al art. 857 C. proc. civ.), respectiv „ipotecile și celelalte sarcini reale” (alin. 4 al aceluiași articol) este inclusă și măsura sechestrului prevăzută în art. 249 alin. (1) C. proc. pen. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare. Faptul că se folosește termenul de „sechestru asigurător”, și nu acela de „ipotecă”, nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară.
Drept consecinţă, a motivat instanța, „în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurător asupra cotei părţi din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 % din suprafaţa totală de 2.219,13 mp), însă din copia certificată a cărţii funciare, eliberată la 14 martie 2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurător din cartea funciară.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că textele de lege invocate ca pretins a fi încălcate de către inculpata A. reprezintă, în fapt, o înșiruire a dispozițiilor legale care reglementează executarea silită și nu prezintă în realitate o încălcare a legii așa cum a încercat a se reliefa de către parchet.
Acuzarea nu a arătat în mod concret care este norma de drept încălcată de către inculpată atât timp cât, așa cum s-a arătat, a achiesat punctului de vedere conform căruia poate fi începută executarea silită asupra unui bun ce avea instituită măsura sechestrului asigurător, iar suma de bani obținută din vânzarea imobilului nu a fost distribuită.
Încălcarea sau nesocotirea legii, din punctul de vedere al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică și care, indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal.
Așadar, în opinia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nu se poate admite că s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale statului atât timp cât dreptul de preferinţă al creditorului ipotecar vizează exclusiv eliberarea sumelor rezultate din executarea silită; or, această eliberare nici nu a avut loc, astfel cum rezultă atât din depoziţiile martorilor, cât şi din dosarul de executare silită și nici nu poate fi admisă susținerea potrivit căreia statul a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză pentru argumentele arătate este legală.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, din infracţiunile de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu şi sustragere de sub sechestru, prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 261 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, de asemenea, nefondat motivul de apel invocat.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă numai cu intenţie directă sau indirectă, iar făptuitorul trebuia să ştie că bunul este legal sechestrat. Astfel, nu se poate considera că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil, având în vedere faptul că, cel puţin sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba de intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să-şi exercite drepturile în această calitate, iar executorul îşi exercită obligaţiile legale care îi revin. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiaţi, aşa cum rezultă din însăși Decizia nr. 2/2018 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva sentinţei nr. 94/P din 16 mai 2018, pronunţată Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.