Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 8710/28.08.2008 modificată prin Dispoziţia nr. 9579/14.02.2008, precum şi a Dispoziţiei nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziţia nr. 9580/14.02,2008 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001.
În esenţă, reclamantul a susţinut că urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 coroborat cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a constatat în baza noilor documente doveditoare existente în dosarul administrativ, că actele a căror anulare o solicită au fost emise cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
În concret, s-a susţinut că din Sentinţa civilă nr. 10205/21.11.2002a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1407A/27.06.2003 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 224/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia civilă nr. 669/29.09.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 3939/1.06.2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 2260/23.11.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că B. şi C. nu au calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul Legii nr. 10/2001 în privind imobilului situat în Bucureşti, în componenţa evidenţiată prin dispoziţiile criticate.
Reclamantul a susţinut că hotărârile judecătoreşti anterior menţionate i-au fost aduse la cunoştinţă abia în data de 22.01.2015.
Prin încheierea din 3.09.2015 secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a înaintat cauza spre competentă soluţionare uneia din secţiile civile ale Tribunalului, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a IV-a a Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2015**.
Prin Sentinţa civilă nr. 1302/05.1 1.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, A., obligând reclamantul să plătească pârâtei A. suma de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 02.12.2016, a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 04.01.2017.
În şedinţa publică 16.03.2017 instanţa de apel a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apelul.
Prin Decizia nr. 254 A/16.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, cu privire la primul motiv de apel că, având în vedere evoluţia legislaţiei în materie şi reţinând în raport de aceasta atât obligativitatea exercitării unui control de legalitate de către prefect asupra dispoziţiilor emise de primari în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi legitimarea procesuală a prefectului de a acţiona în justiţie împotriva dispoziţiilor nelegale decurgând din exercitarea aceluiaşi control, s-a constatat că normele Legii nr. 10/2001 ori cele ale Legii nr. 165/2013 nu definesc natura juridică a actului emis în urma finalizării procedurii administrative desfăşurată în faţa unităţii deţinătoare şi nici nu indică expres calea contenciosului administrativ pentru atingerea finalităţii respectivului control de legalitate - art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 făcând, însă, o trimitere expresă la termenul în care se poate acţiona în justiţie de către prefect, care este cel reglementat de art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, după cum se va arăta şi în cele ce urmează.
Prin urmare acest termen va fi incident în speţă, conform normei de trimitere, indiferent de stabilirea naturii juridice a actului atacat ca act civil, iar o atare situaţie trebuie avută în vedere şi după pronunţarea Deciziei nr. 11/11.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin (publicată în Monitorul Oficial nr. 501/8.07.2015) prin care s-a stabilit că "În interpretarea dispoziţiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 111 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 123 alin. (5) din Constituţie, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare."
Faţă de cele reţinute mai sus cu privire la natura juridică a dispoziţiilor atacate de reclamant şi la controlul de legalitate ce poate fi exercitat de prefect împotriva acestora, în temeiul normelor speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, s-a reţinut că în prezenta cauză civilă rămân oricum incidente prevederile legale speciale în vigoare la momentul emiterii actului, aplicându-se termenele de prescripţie la care aceste norme făceau trimitere - o asemenea statuare fiind în concordanţă şi cu principiul consacrat de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. care prevede că "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".
În concluzie, conform normelor mai sus menţionate - pct. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cu modificările ulterioare, coroborate cu fostele prevederi ale art. 16 alin. (21) din Titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 165/2013 - în mod corect tribunalul a stabilit că dispoziţiile ce fac obiectul acţiunii de faţă puteau fi atacate în conformitate cu normele Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aplicându-se art. 11 alin. (1) şi (2) din această lege ce instituie un termen de 6 luni de la data luării la cunoştinţă a actului pretins ilegal.
Or, conform acestor ultime texte legale, cererile prin care se solicită anularea actului se pot introduce în termen de 6 luni (art. 11. alin. (1)), termen care curge, în cazul acţiunilor formulate de prefect, de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal (art. 11 alin. (3)).
Dispoziţiile contestate în prezenta cauză au fost comunicate prefectului la 28.03.2011, ocazie cu care aceste au fost analizate, reclamantul recunoscând, de altfel, că, cu ocazia exercitării propriului control de legalitate, în urma verificării documentaţiei anexate, a constatat că nu existau înscrisuri doveditoare ale suprafeţei de teren trecută în proprietate statului şi componenţa imobilului, iar o atare situaţie s-a menţinut şi după analizarea noilor documente doveditoare depuse la dosarului administrativ ca urmare a retrimiterii acestuia către primar, apelantul-reclamant având cunoştinţă chiar de existenţa hotărârilor judecătoreşti pe care le invocă acum ca argumente pentru anularea dispoziţiilor, întrucât a solicitat intimatului-pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti comunicarea acestor înscrisuri (prin adresa din 9.05.2011).
Or, faţă de data sus-menţionată, este corectă statuarea tribunalului în sensul că formularea cererii de chemare în judecată doar la data de 17.02.2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune calculat de la momentul obiectiv al luării la cunoştinţă a motivelor de nelegalitate ale actului atacat - împrejurarea că la momentul respectiv apelantul a optat pentru retrimiterea dosarului la emitent, iar nu pentru atacarea lui, conform legii, neputând constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie extinctivă, în afara cauzelor expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 13 - 17 din Decretul nr. 167/1958).
Instanţa de apel a constatat că şi al doilea motiv de apei invocat de reclamant este nefondat.
Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi valorificarea acestui drept are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.
În acest context, în aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi rezonabil, instanţa de judecată trebuind să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil.
Or, datele concrete ale cauzei nu susţin critica referitoare la caracterul disproporţionat şi arbitrar ai onorariului avocatului, astfel cum a fost acesta redus de prima instanţă în raport de criteriile legale consacrate de art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Contrar susţinerilor reclamantului, dosarul nu s-a soluţionat la primul termen de judecată, aflându-se iniţial pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal al aceluiaşi Tribunal, de la data de 17.02.2015 (împrejurare ce se datorează exclusiv reclamantului şi care a avut consecinţe asupra duratei procesului).
De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi ignorată şi valoarea litigiului dedus judecăţii, susţinerile reclamantului referitoare la caracterul său neevaluabil neputând fi primite, în discuţie fiind anularea unor acte juridice civile privitoare la un imobil care, cei puţin, conform notificării din dosarul administrativ a fost evaluat la peste 1.000.000 RON (o evaluare necontestată în speţă şi singura la care instanţa de apel se poate raporta în lipsa unei alte evaluări făcute în cursul judecăţii la tribunal), în consecinţă, apelul reclamantul a fost respins ca fiind nefondat
Văzând aceleaşi dispoziţii ale art. 453 C. proc. civ., mai sus evocate, prin raportare la prevederile art. 482 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând culpa procesuală a apelantului, l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimata A., cheltuielile solicitate constând în onorariul avocaţial achitat de aceasta în faza apelului (conform ordinului de plată).
Curtea de apel a avut însă în vedere şi criteriile analizate anterior, conform alin. (2) din textul legal menţionat, reţinând că acordarea în integralitate a onorariului - de 16.058,93 lei - nu este pe deplin justificată, întrucât cuantumul acestuia nu este unul rezonabil, ţinând seama de complexitatea cauzei în raport de motivele de apel deduse judecăţii şi de activitatea prestată de avocat în apel constând în redactarea întâmpinării în cuprinsul căreia au fost reluate, în esenţă, apărările invocate în prima fază a procesului, precum şi în prezenţa la un singur termen de judecată, termenul la care cauza s-a rămas în pronunţare, nefiind necesară administrarea unor probatorii faţă de problemele de drept dezlegate.
În această situaţie, instanţa de apel a redus cheltuielile de judecată cuvenite intimatei, la 4000 lei, nefiind echitabil ca partea ce a pierdut procesul şi care este deja sancţionată prin respingerea apelului să suporte un cuantum excesiv al cheltuielilor cauzat de un onorariu de avocat stabilit pe baze contractuale, consecinţa firească a unei asemenea constatări fiind aceea a suportării de către partea care a acceptat stabilirea unui anumit cuantum al onorariului de avocat a diferenţei neimputate asupra părţii căzute în pretenţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că acţiunea ce are ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 8710/28.08.2008, modificată prin Dispoziţia nr. 9579/14.02.2008 (restituire în natură), precum şi a Dispoziţiei nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziţia nr. 9580/14.02.2008, modificată prin semnare şi ştampilare (acordare măsuri reparatorii prin echivalent), emise de primarul general al municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001 a fost promovată potrivit atribuţiilor ce îi revin prefectului în baza atribuţiei generale de control al fazei administrative de soluţionare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa cum a precizat şi în cererea de chemare în judecată, documentaţia doveditoare i-a fost comunicată de către Primarul General al Municipiului Bucureşti prima dată sub nr. de înregistrare x/28.03.2011, pe baza solicitării noastre transmise din oficiu cu nr. x/04.02.2011.
Unele din aspectele de nelegalitate identificate au fost aduse la cunoştinţa primarului general al municipiului Bucureşti prin Adresa nr. x/09.05.2011, iar Primăria Municipiului Bucureşti, prin răspunsul compartimentului său de specialitate, înregistrat la Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti sub nr. x/09.08.2011, a confirmat că a solicitat noi documente în completarea Dosarului administrativ nr. x, soluţionat prin Dispoziţia primarului nr. 8710/28.08.2008, modificată prin Dispoziţia nr. 9579/14.02.2008, precum şi prin Dispoziţia nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziţia nr. 9580/14.02.2008, modificată prin semnare şi ştampilare.
Aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. x/09.05.2011, sentinţele judecătoreşti pronunţate în cauze ce au avut ca obiect imobilul notificat nu se regăseau la dosarul administrativ, prefectul municipiului Bucureşti constatând existenţa (nu şi conţinutul) acestora din cuprinsul Adresei nr. x/10.06.2003 emisă de Direcţia de Administraţie a învăţământului Preuniversitar Sector 1, precum şi din raportul de expertiză anexă la Dispoziţia nr. 8710/2009.
Or, în speţă, atât instanţa de fond cât şi instanţa de control judiciar susţin în mod netemeinic faptul că reclamantul ar fi avut la cunoştinţă inclusiv existenţa acestor hotărâri judecătoreşti, fără a face distincţie între a afla de existenţa unor hotărâri judecătoreşti şi a cunoaşte obiectul acestora şi motivarea instanţelor de judecată.
Dosarul administrativ ce a stat la baza dispoziţiilor atacate, comunicat iniţial în data de 28.03.2011 sub nr. x conţinea un număr de 166 de file potrivit Adresei de înaintare nr. x/25.03.2011 anexată.
Întrucât la verificarea de legalitate s-a constatat că nu existau înscrisuri doveditoare ale suprafeţei de teren trecută în proprietatea statului şi componenţa imobilului, dosarul administrativa fost transmis primarului general al Municipiului Bucureşti în vederea completării.
Recomunicarea dosarului a avut loc în data de 22.01.2015, dată la care dosarul completat cu înscrisurile depuse de pârâta A. la Primăria Municipiului Bucureşti în data de 05.12.2014, a fost înregistrat sub nr. x.
Din Adresa de înaintare nr. x/20.01.2015 rezultă că dosarul administrativ conţine un nr. de 253 de file, opisul cu actele ataşate la dosar fiind suplimentat cu corespondenţă, sentinţe şi decizii civile, etc.
Astfel, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti ce i-au fost aduse la cunoştinţă reclamantului abia în data de 22.01.2015, instanţele judecătoreşti i-au respins defunctului notificator B., dar şi moştenitoarei sale C. (în prezent decedată, prin moştenitor A.) toate acţiunile privind revendicarea imobilului notificat/în constatare drept de proprietate asupra imobilului notificat întrucât nu s-a făcut proba că autorul notificatorului ar fi deţinut imobilul în componenţa solicitată şi nici care era întinderea imobilului în componenţa solicitată şi nici care era întinderea imobilului la data preluării abuzive în baza Decretului nr. 176/1948.
De asemenea, din considerentele aceloraşi hotărâri judecătoreşti rezultă că instanţele judecătoreşti au avut acces la unele documente care atestă că suprafaţa de teren a imobilului notificat era de 2994 mp/3030 mp, care nu se regăseau la dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 şi supus controlului de legalitate (contractul de împrumut încheiat de D. pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare), însă rolul fiscal nu atestă că autorul defunctului notificator, împreună cu acesta, ar fi fost impuşi cu imobilul în componenţa notificată şi nici cum s-a ajuns ca în anul 1948, într-o parte din imobilul notificat, să funcţioneze Liceul nr. 7 Băieţi care avea să fie trecut în proprietatea statului şi atribuit Ministerului învăţământului Public în baza Decretului nr. 176/1948.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, "Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege."
Conform art. 11 alin. (3), "în cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)."
Spre deosebire de controlul de tutelă administrativă exercitat de prefect, care se referă exclusiv la elementele de strictă nelegalitate, nu şi de oportunitate, controlul de legalitate al prefectului asupra dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vizează doar actul administrativ astfel emis ca act de sine stătător, ci întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii acestuia, astfel că data luării la cunoştinţă a actului administrativ nu poate constitui un criteriu de pornire în calculul termenului de prescripţie, ci data la care prefectul nu a putut să cunoască nelegalitatea actului.
Controlul de legalitate ai prefectului este obligatoriu în condiţiile Legii contenciosului administrativ cu nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, asupra dispoziţiilor emise de primarul general al municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, conţinând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007 şi în condiţiile H.G. nr. 1095/2005, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare. La dosarul de despăgubire se va anexa, ca urmare a controlului de legalitate asupra dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale sau a preşedintelui consiliului judeţean, exercitat în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, referatul conţinând avizul de legalitate al Instituţiei prefectului, întocmit după urmarea procedurilor prevăzute de lege.
Referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului va fi întocmit după analizarea înscrisurilor ce au stat la baza emiterii dispoziţiei.
În acest sens, se va verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoana îndreptăţită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condiţiilor şi în termenul prevăzut de lege, existenţa la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moştenitor al fostului proprietar, existenţa actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referinţă a legii şi, după caz, expertizele şi evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării. Totodată, se vor verifica înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului care face obiectul notificării, precum şi imposibilitatea atribuirii în compensare a unor alte bunuri deţinute de emitentul dispoziţiei.
Or, în speţă, data la care nelegalitatea actelor atacate a fost constatată a fost aceea a verificării documentaţiei ce a stat la baza emiterii acestora, respectiv 16.09.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei în data de 16.03.2016, în termen legal, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei prescrierii dreptului la acţiune ca neîntemeiată.
Critică, de asemenea, decizia recurată şi cu privire la respingerea celui de-al doilea motiv de apel ce viza cuantumul cheltuielilor de judecată reduse la suma de 12.000 RON.
Astfel, în ceea ce priveşte presupusul fapt imputabil reclamantului de a introduce acţiunea pe rolul secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului, arată că, interpretând norma juridică prevăzută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 în cadrul unor conflicte de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prin intermediul acesteia legiuitorul lămureşte implicit natura juridică a acţiunii exercitate de prefect, indicând faptul că acesta acţionează în cadrul unui control de legalitate şi trimiţând la dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, conduce la concluzia că acţiunea formulată de prefect împotriva dispoziţiei emisă în baza Legii nr. 10/2001 prezintă natura juridică a uneia de contencios administrativ.
De asemenea, se apreciază eronate susţinerile instanţei de control judiciar în ceea ce priveşte caracterul evaluabil în bani al litigiului, obiectul prezentei cauze constând în anularea unor acte administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate face o evaluare în RON a obiectului cererii.
Prin urmare, consideră că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii corespunzătoare a onorariului achitat de pârât, din cuantumul obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată, partea aflată în culpă procesuală neputând fi obligată la acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate de pârât cu onorariul de avocat, în măsura în care acest onorariu depăşeşte prin cuantum valoarea muncii efective desfăşurate pentru apărarea acestuia.
Or, în opinia recurentului, obligarea sa la achitarea către pârât a cuantumului integral achitat de acesta cu titlu de onorariu de avocat, 12000 de RON ar apărea drept excesivă, fiind în disproporţie şi cu criteriile de stabilire a onorariului, circumscrise dificultăţii, amplorii sau duratei cazului, astfel cum sunt reglementate de art. 132 alin. (2) şi (3) din Statutul profesiei de avocat.
Curtea Constituţională (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M.Of. nr. 848/20.09.2005) a constatat că dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat ales presupune în mod. necesar angajarea acestuia pe calea unei convenţii, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord. Curtea, acceptând un asemenea raţionament, a arătat că nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs.
Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate ca temei de drept al recursului.
În subsidiar, prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii recurate.
Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.
La data de 8 februarie 2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul a fost declarat în termenul legal, fiind motivat şi scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar, prin întâmpinarea depusă intimata-pârâtă A. a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.
Completul de filtru C7, la data de 8 februarie 2018, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor aflate la din dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.
La dosar a fost depus puncte de vedere la raport de către recurentul-reclamant prin care a considerat că, în speţă, competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.
Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 20 aprilie 2018, fără citarea părţilor.
Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă A., faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente;
Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.
Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.
În speţă, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci, în esenţă, se invocă susţineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, referitoare la situaţia de fapt, la probele administrate şi la interpretarea greşită a înscrisurilor de la dosarul cauzei, recurentul-reclamant reluând criticile din motivele de apel cu privire la faptul că probele administrate la fond nu dovedesc depăşirea termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune calculat de la momentul obiectiv al luării la cunoştinţă a motivelor de nelegalitate ale actului atacat de către reclamant, fiind, de asemenea, preluate şi criticile din apel referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.
Înalta Curte reţine că pentru "a motiva" recursul, recurentul a procedat la reproducerea apărărilor invocate prin motivele de apel, deşi trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.
În atare situaţie, cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv, greşelile Instanţei de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate, formal, de către recurent prin memoriul de recurs.
Simpla nemulţumire a reclamantului faţă de hotărârea recurată, sub aspectul unei greşite aplicări a prevederilor art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, referitoare la data de la curge termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată în cauză, iar pe de altă parte, modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conţinutului motivelor de apel depuse, nu sunt suficiente pentru a se tinde la casarea hotărârii recurate.
Astfel, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a reţinut că "art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul acţiunilor formulate de prefect (şi de alte instituţii publice enumerate) "termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)" - cu referire la termenul de decădere de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă a actului nelegal. Cum, în speţă, actul contestat de Prefectul Municipiului Bucureşti este Dispoziţia nr. 13398 din 27.12.2010, termenul de decădere de un an, prevăzut de lege pentru formularea prezentei acţiuni curge de la 12.01.2011, data luării la cunoştinţă a actului.
Recurentul-reclamant susţine că termenul de introducere a contestaţiei se calculează de la 24.09.2014, acesta fiind momentul când dosarul completat cu Dispoziţia modificatoare nr. 14819 din 27.10.2011 a fost reînregistrat la Instituţia Prefectului.
Însă, această argumentaţie nu poate fi primită, deoarece actul atacat, ce face obiectul acţiunii introductive, este reprezentat de Dispoziţia nr. 13398 din 27.12.2010, iar nu de Dispoziţia nr. 14819 din 27.10.2011, aşa încât data de la care începe să curgă termenul prevăzut de legiuitor este intrinsec legată de data luării la cunoştinţă a actului contestat (dispoziţia emisă la data de 27.12.2010)."
Reclamantul, în cuprinsul memoriului de recurs, după redarea prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, arată că data la care nelegalitatea actelor atacate a fost constatată a fost aceea a verificării documentaţiei ce a stat la baza emiterii acestora, respectiv 16.09.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei în data de 16.03.2016, în termen legal, fără să precizeze, în schimb, temeiul legal în virtutea căreia ar putea fi primită această opinie şi fără să menţioneze care ar fi nelegalitatea săvârşită de instanţa de apei, în condiţiile în care criticile pe acest aspect sunt identice cu cele din motivele de apel.
În acest context, în ipoteza în care se invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material -, recurentul era dator să argumenteze raţiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs, iar nu să reia, practic, motivele de apel.
Înalta Curte mai constată că indicarea ca temei al recursului şi a dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este pur formală, întrucât, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul nu dezvoltă critici concrete de natură a se circumscrie acestei teze de nelegalitate, nu arată ce anume greşeli impută instanţei de apel (care ar fi motivele contradictorii sau străine cauzei ori de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) ci, în esenţă, invocă o interpretare greşită a înscrisurilor de la dosarul cauzei; or, aceste susţineri prin care se tinde a demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanţe de recurs, în condiţiile în care dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, statuate expres în ipotezele de la pct. 1 - 8 ale aceluiaşi articol.
De asemenea, sunt reluate în recurs şi criticile din apel referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecate acordate de instanţa de fond.
Or, proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, unde pot fi invocate numai critici de nelegalitate.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
De altfel, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziţii speciale, de strică interpretare.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.
Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanţă, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
În speţă, deşi recurentul-reclamant a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. pe care şi-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.
Recurentul-reclamant însă, în cuprinsul memoriului de recurs, a enunţat doar susţineri referitoare la aspecte de fapt, criticând hotărârea atacată din perspectiva interpretării greşite a probatoriului administrat în cauză, care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
În ce priveşte criticile formulate prin punctul de vedere la raport, referitoare la competenţa funcţională, acestea nu pot fi primite, fiind depuse cu mult peste termenul legal de motivare a recursului.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 254 A din 16 martie 2017 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 254 A din 16 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2018.
Procesat de GGC - NN