Creanțe bugetare. Debitor aflat în procedura insolvenței. Acțiune în recuperarea prejudiciului. Inaplicabilitatea dispozițiilor dreptului comun. Incidența prevederilor legii speciale a insolvenței
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații
Index alfabetic : răspundere civilă delictuală
- evaziune fiscală
- insolvență
Legea nr. 85/2014, art. 75, art. 169
Recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin faptele comise în legătură cu activitatea societății aflate în procedura insolvenței, nu poate fi obţinută împotriva acesteia decât pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 85/2014.
Prioritatea dispoziţiilor legii speciale a insolvenţei decurge din prevederile art. 75 din acest act normativ, textul fiind aplicabil tuturor creanţelor care pot fi invocate în raport cu societatea pârâtă, aşa încât, de la deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, reclamanta creditoare nu mai are deschisă calea dreptului comun în atragerea răspunderii civile delictuale a societăţii debitoare.
Situaţia de excepţie de la această regulă, reglementată prin dispoziţiile art.75 alin.(2) din lege – potrivit căreia nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin.(1), printre altele, acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului – nu este incidentă întrucât acțiunea a fost dedusă instanţelor civile în mod autonom, ca urmare a soluţionării procesului penal pe baza acordului de recunoaștere a vinovăţiei societății debitoare raportat la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, situaţie în care latura civilă a rămas nesoluționată.
Secția I civilă, decizia nr. 489 din 6 martie 2019
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 28.09.2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru Statul Român a solicitat, în contradictoriu cu SC X. SRL, în insolvenţă, prin lichidator judiciar C.I.I. Y., obligarea pârâtei la plata sumelor de 748.315 lei impozit pe profit şi 2.416.009 lei TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, începând cu data naşterii datoriei şi până la data stingerii acesteia inclusiv.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 173, 174 şi 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 603 din 3.04.2018 a Tribunalului Sălaj a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea, soluţie care a fost menţinută prin decizia civilă nr.113/A din 21.06.2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia I civilă, care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea ei şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut următoarele critici de recurs:
Niciuna dintre instanţele de fond nu a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1357-1381 C.civ., care erau îndeplinite în cauză, şi nu a analizat litigiul din această perspectivă, neindicând în concret care dintre cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită. Instanţa de apel a îmbrăţişat întru-totul statuările primei instanţe, analizând în mod nelegal aspecte ce ţin de procedura insolvenţei şi de competenţa judecătorului sindic, considerate ca fiind incidente în speţă.
Instanţa de apel redă toate reţinerile primei instanţe, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ignorând faptul că prejudiciul de 3.164.324 lei provine dintr-un proces penal, persoana juridică chemată în judecată fiind condamnată pentru infracţiuni de evaziune fiscală. Acţiunea de faţă a fost introdusă în faţa instanţelor civile doar întrucât, prin admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale, în dosarul penal. Această acţiune este admisibilă şi trebuie apreciată pe tărâmul răspunderii civile delictuale.
Fiind vorba despre o acţiune întemeiată pe tărâm delictual, este fără relevanţă faptul reţinut de către instanţe în justificarea respingerii cererii de chemare în judecată, anume că instituţia reclamantă este înscrisă la masa credală a debitoarei SC X. SRL cu suma de 2.744.143 lei, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei proceduri nu s-a dispus atragerea răspunderii solidare, patrimoniale personale a foştilor asociaţi sau administratori ai societăţii, acestea fiind chestiuni ce vizează concursul dintre legea specială şi legea generală. Or, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, recurenta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspundere delictuală, determinată de împrejurarea că această acţiune a rămas nesoluţionată în procesul penal şi de statuările instanţei penale asupra vinovăţiei intimatei în săvârşirea faptei cauzatoare de prejudiciu material.
În mod neîntemeiat s-a argumentat respingerea acţiunii dedusă judecăţii pe existenţa procedurii speciale reglementată de legea insolvenței. În dezvoltarea acestei susţineri, recurenta a precizat că argumentul instanţei este nefondat deoarece nu se află în procedura contestării creanţei înscrise/neînscrise la masa credală pentru a fi incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014. Pe de altă parte, înscrierea la masa credală nu conduce automat şi la recuperarea prejudiciului cauzat.
În dosarul ce are ca obiect procedura insolvenţei, creditorul bugetar nu a solicitat angajarea răspunderii persoanelor vinovate, în condiţiile impuse de Legea nr. 85/2014, astfel că nu se creează o situaţie de dublă reparare a prejudiciului iar posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale nu este înlăturată de existenţa procedurii de insolvenţă, creditorul fiind liber să aleagă, conform principiului disponibilităţii, calea procedurală prin care urmăreşte să-şi recupereze creanţa.
Angajarea răspunderii întemeiată pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 este o procedură demarată la solicitarea administratorului judiciar sau a creditorilor care deţin 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală, iar condiţiile răspunderii sunt reglementate de legea specială, angajarea sa intervenind pentru fapte expres prevăzute de legea insolvenţei şi pentru un anumit fel de prejudiciu, respectiv pentru o parte din pasivul societăţii în insolvenţă, motiv pentru care răspunderea civilă delictuală poate coexista cu această formă de răspundere. Angajarea răspunderii întemeiată pe dispoziţiile legii insolvenţei se referă la persoane fizice şi nu la persoana juridică aflată în insolvenţă, cum este cazul societăţii intimate.
De aceea, susţine recurenta, demersul DGRFP Cluj Napoca-AJFP Sălaj, de a solicita realizarea dreptului său de creanţă împotriva societăţii comerciale, pe calea procedurii insolvenţei, nu înlătură posibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a celor vinovaţi de producerea prejudiciului, cu atât mai mult cu cât creditorul bugetar nu şi-a satisfăcut creanţa în cadrul procedurii insolvenţei.
În continuarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a făcut referiri la elementele pe baza cărora consideră că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi la dispoziţiile legale care reglementează efectele hotărârii penale asupra procesului civil.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 223 alin.(3) C.proc.civ.
La 24.09.2018 s-a depus la dosar întâmpinare de către intimata SC X. SRL care a arătat că prejudiciul exista şi era cunoscut încă de la data intrării sale în insolvenţă, motiv pentru care DGRFP Cluj Napoca-AJFP Sălaj s-a înscris la masa credală.
Pe baza recursului, întâmpinării şi a răspunsului recurentei la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra recursului, care a fost comunicat părţilor, ce nu au formulat puncte de vedere la acesta. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu de la 16 ianuarie 2019.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici nefondate.
În mod nejustificat critică recurenta faptul că niciuna din instanţele de fond nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 1357 – 1381 din Codul civil care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, deşi, susţine partea, erau îndeplinite condiţiile angajării acesteia.
Instanţa de apel nu a refuzat analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, după cum pretinde recurenta, ci a arătat, în mod argumentat, de ce o soluţionare a acţiunii deduse judecăţii pe calea dreptului comun nu poate avea loc cât timp regimul juridic al raporturilor litigioase este guvernat de o normă specială care, în virtutea principiului de drept „specialia generalibus derogant”, se aplică cu prioritate şi înlătură de la aplicare dreptul comun, chiar în lipsa unei dispoziţii legale care să dispună în acest sens.
Tot astfel, s-a reţinut în mod pertinent că principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil nu înlătură de la aplicare regula de drept mai sus evocată şi că nu poate da un alt regim juridic - cel indicat de parte - de soluţionare a raporturilor litigioase decât cel determinat de legea specială.
Sub aspectul normelor de drept aplicabile, ambele instanţe de fond au reţinut că societatea intimată, împotriva căreia a fost promovată prezenta acţiune în pretenţii, se află în procedura insolvenţei, ce a fost deschisă în dosarul nr. x/84/2015 pe rolul Tribunalului Sălaj, dosar în care recurenta-reclamantă s-a înscris la masa credală în tabelul definitiv al creanţelor cu suma de 2.744.143 lei reprezentând creanţe născute la data deschiderii procedurii şi creanţe născute în procedura de insolvenţă, din care suma de 1.333.196 lei reprezintă TVA, suma de 446.039 lei reprezintă impozit pe profit, iar restul sumei din amenzi şi cheltuieli de executare.
Cât priveşte diferenţa în sumă de 1.385.089 lei reprezentând TVA (1.082.813 lei) şi impozit pe profit (302.276) cu care reclamanta nu s-a înscris la masa credală, s-a reţinut că reprezintă debit anterior deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC X. SRL cunoscut de reclamantă şi pentru care aceasta avea deopotrivă posibilitatea de a solicita înscrierea la masa credală, creanţă care ar fi urmat, în mod similar celorlalte cu care partea s-a înscris deja, calea verificării formale de către lichidatorul judiciar în condiţiile art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, s-a apreciat că, fiind supuse aceluiaşi regim special, nu se justifică solicitarea reclamantei de recunoaştere a dreptului la încasarea acestor creanţe pe temei delictual, aşadar prin derogare şi cu eludarea procedurii speciale de recuperare a creanţelor deţinute împotriva unui debitor ce a fost supus procedurii insolvenţei, instituită prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014.
Întrucât prezenta acţiune a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală, iar dispoziţiile Legii nr. 85/2014 au caracter de normă specială, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, incident în cauză (după cum în mod corect au apreciat instanţele de fond), Înalta Curte reţine că recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin faptele comise în legătură cu activitatea SC X. SRL nu putea fi obţinută împotriva acesteia decât pe calea procedurii prevăzută în actul normativ menţionat, procedură pe care, de altfel, recurenta a şi urmat-o în privinţa unei părţi din creanţa deţinută împotriva societăţii.
Prioritatea dispoziţiilor legii speciale a insolvenţei decurge din norma art. 75 a acestui act normativ care stabileşte că „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.”
Textul legal este aplicabil tuturor creanţelor care pot fi invocate în raport cu societatea intimată, cum este şi cazul în speţă, aşa încât, de la deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 reclamanta nu mai are deschisă calea dreptului comun în atragerea răspunderii civile delictuale a societăţii debitoare.
Situaţia de excepţie de la această regulă, reglementată prin dispoziţiile art.75 alin.(2) din Legea nr. 85/2014 – potrivit căreia nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin.(1), printre altele, acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului – nu este incidentă de vreme ce acţiunea de faţă, chiar decurgând dintr-un proces penal, a fost dedusă instanţelor civile în mod autonom, ca urmare a soluţionării procesului penal pe baza acordului de recunoaștere a vinovăţiei SC X. SRL raportat la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, situaţie ce a condus la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.
Împrejurările arătate de recurentă, anume că în cursul procedurii declarării insolvenţei nu s-ar fi solicitat şi angajarea răspunderii patrimoniale a foştilor asociaţi sau administratori ai societăţii, în condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, ori că, deşi înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, suma datorată de societate încă nu a fost recuperată, nu constituie argumente care să deschidă recurentei calea dreptului comun pentru soluţionarea unor raporturi litigioase care sunt guvernate prin norme speciale.
Procedura angajării răspunderii patrimoniale a foştilor asociaţi sau administratori ai societăţii culpabili de starea de insolvență a debitoarei poate avea loc doar în condiţiile descrise de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 şi constituie, după cum înseşi norma în discuţie o spune, o altă posibilitate - „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul sindic poate dispune….”- pusă la dispoziţia creditorilor spre a-i proteja de riscul insolvabilităţii debitorului. Faptul că angajarea răspunderii patrimoniale, în condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2015, a persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului, se referă la persoanele fizice şi nu la persoana juridică aflată în insolvenţă, nu constituie un argument în favoarea recurentei, în sensul validării demersului său judiciar pe calea dreptului comun care vizează chiar societatea debitoare.
Aceasta întrucât, conform art. 171 din Legea nr. 85/2014, sumele depuse potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în cazul de reorganizare, plăţii creanţelor, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.
Prin urmare, nerecurgerea la această posibilitate recunoscută în favoarea creditorilor în cadrul procedurii Legii nr. 85/2014 nu constituie un argument pentru eludarea în ansamblu a prevederilor sale ori pentru abandonarea procedurii speciale iniţiate de reclamantă.
Astfel fiind, critica de nelegalitate privind greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală nu poate fi primită, aceste texte legale neputând justifica o dublă reparaţie, într-un alt cadru juridic decât cel reglementat de legea specială aplicabilă în mod prioritar.
În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.