Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, în contradictoriu cu A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2477 RON, reprezentând drepturi salariale încasate şi necuvenite.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 256 şi art. 257 din Codul muncii.
Prin sentinţa nr. 52 din 2 februarie 2018, Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
S-a reţinut, în esenţă, că sediul reclamantei, vizat de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii completate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, este în Craiova.
Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 749 din 27 martie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pornind de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, tribunalul a reţinut că titulara cererii este Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., cu sediul în Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 4168 din 21 mai 2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Având în vedere aceleaşi prevederi legale din Codul muncii şi Legea dialogului social, a constatat că, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, compania reclamantă are sediul indicat în Craiova, fiind lipsit de relevanţă, în planul jurisdicţiei teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunităţi, deci al unei entităţi fără personalitate juridică, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003.
Tribunalul a mai constatat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu operează nicio distincţie în funcţie de sediul principal sau secundar, iar, pe de altă parte, sediul subunităţii din Craiova a reclamantei este deopotrivă un sediu al însăşi companiei - mamă, întrucât subunitatea nu este un subiect de drept distinct ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia se desfăşoară şi raporturile de muncă cu pârâtul.
Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 133 pct. 2 din cod, Înalta Curte reţine următoarele:
Litigiul dedus judecăţii, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit prin art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Din punct de vedere al competenţei de soluţionare a cauzei, se reţine că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori, după caz, sediul reclamantul. De asemenea, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 trimit la instanţa competentă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, text de lege aplicabil în situaţia în care calitatea de reclamant revine salariatului.
Referirea generică la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces. În reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, unde se prevedea stabilirea competenţei în raport de sediul "unităţii", aşadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.
În cauza pendinte, se constată că instanţele între care s-a ivit conflictul de competenţă interpretează diferit nu norma de competenţă, ci calitatea de reclamante a unităţilor care au formulat acţiunea în răspundere patrimonială, ca angajator.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Durmuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România:
"C.N.A.I.R. are, la înfiinţare, în structura sa 7 subunităţi denumite direcţii regionale de drumuri şi poduri şi un centru de studii şi cercetare, fără personalitate juridică".
În cauză, acţiunea a fost promovată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, calitatea de reclamantă fiind deţinută de unitatea cu personalitate juridică C.N.A.I.R., care, în considerarea capacităţii civile recunoscute de lege, este şi parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.
Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menţionată Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acţionează în calitate de mandatar al reclamantei.
De altfel, în procesul civil, lipsa personalităţii juridice prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale doar în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv în ipoteza în care o astfel de entitate (lipsită de personalitate) stă în proces în calitate de pârâtă, împrejurare ce nu se regăseşte în prezenta cauză ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu de muncă, cu norme specifice de competenţă.
O interpretare contrară a normelor ce guvernează competenţa teritorială absolută ar conduce la situaţia inacceptabilă ca determinarea instanţei competente să se realizeze în raport de sediul mandatarului.
Indicarea sediului procedural la adresa unităţii fără personalitate juridică, în condiţiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură la mandatar, fără a constitui criteriu de stabilire a competenţei teritoriale.
Textele legale mai sus menţionate stabilesc o competenţă teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată de alegerea reclamantului angajator şi nici de dreptul comun în materie de competenţă teritorială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Cum sediul Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. se află în municipiul Bucureşti, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanţa competentă teritorial a soluţiona pricina, în conformitate cu cele anterior prezentate, este instanţa de la sediul societăţii reclamante.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.