Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 3723/2018

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială la data de 04.06.2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E. solicitând să se constate neîndeplinirea obligaţiei de plată a tranşelor a patra şi a cincea din Actul adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006 în cuantum de 496.000 euro, respectiv 528.000 euro şi să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.927.115 RON, echivalentul a 1.424.000 euro, la cursul BNR din data de 28.05.2010, ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, respectiv art. 2 alin. (2) din Actul adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006 şi art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea absolută a Actului adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 23.02.2011 reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a învederat că renunţă la primul capăt de cerere, respectiv constatarea îndeplinirii obligaţiei de plată a tranşelor a patra şi a cincea din Actul adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006 în cuantum de 496.000 euro, respectiv 528.000 euro şi solicită obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.863.889,6 RON.

La acelaşi termen pârâta B. a depus precizare a cererii reconvenţionale prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale în sensul de a se constata rezoluţiunea contractului de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune; nulitatea absolută a Actului adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

La data de 30.03.2011 pârâta B. a depus o altă precizare a cererii reconvenţionale prin care a arătat că înţelege să se judece numai cu privire la capetele de cerere prin care a solicitat: să se constate nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acţiuni; cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1351 din 01.02.2012, a admis cererea precizată formulată de reclamant, obligând pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 5.863.889,60 RON, reprezentând contravaloarea tranşelor a IV-a şi a V-a de plată potrivit actului adiţional la contractul de cesiune acţiuni nr. x din 29 decembrie 2006 şi a clauzei penale prevăzute la art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune acţiuni nr. x din 29 decembrie 2006.

De asemenea, a fost anulată ca netimbrată cererea formulată de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. privind constatarea nulităţii art. II punct e din contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006, precum şi cererea privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x/30.12.2006 ca neîntemeiată, fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 63.383 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta B. a susţinut că depăşirea limitelor mandatului de către C. cu ocazia încheierii actului adiţional era echivalentă cu lipsa consimţământului, condiţie esenţială de validitate a unui contract.

Instanţa a apreciat că, dimpotrivă, cele două probleme de drept nu se confundă, ci trebuie făcută distincţia între consimţământ (exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic civil), condiţie esenţială, de fond a actului juridic civil, şi depăşirea limitelor puterilor mandatului, împrejurare care se analizează pe tărâmul dispoziţiilor care reglementează efectele contractului de mandat (1545, 1546 din C. civ. aplicabil raportului juridic dedus judecăţii), dispoziţii care nu constituie temeiul cererii reconvenţionale.

În această ordine de idei, atât timp cât pârâta a împuternicit o persoană în vederea încheierii unui contract de cesiune acţiuni la valoarea de 2.000.000 euro, plătibilă în patru tranşe, nu se poate vorbi de lipsa consimţământului la încheierea actului adiţional, prin care s-a stabilit preţul de 2.224.000 euro, plătibile în cinci tranşe, ci numai de eventualul caracter excesiv al actului adiţional, raportat la împuternicirea acordată, sancţiunea pentru actele excesive nefiind nulitatea.

Apreciind că încheierea unui act juridic prin mandatar cu depăşirea limitelor de reprezentare nu semnifică absenţa consimţământului mandantului ci are efecte specifice, reglementate separat, în funcţie de atitudinea subiectivă a mandatarului sau a terţilor contractanţi, efectele ratificării mandatului potrivit art. 1546 C. civ. (aspecte cu analiza cărora instanţa nu a fost învestită), cererea formulată de pârâta-reclamantă B. privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x/30.12.2006 apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte cererea principală, a reţinut prima instanţă că pârâta B. invocă excepţia de neexecutare a contractului, arătând că reclamantul nu a îndeplinit obligaţiile rezultate din contract.

Se constată, din cuprinsul contractului, că pentru obligaţia de predare a acţiunilor nu a fost prevăzut un termen, în schimb, pentru plata preţului părţile au convenit un termen de executare în tranşe a obligaţiei de plată.

De altfel, cu referire la predarea acţiunilor nominative, în cadrul primei precizări a cererii reconvenţionale, pârâta B. a arătat că reclamantul a îndeplinit această obligaţie de predare, însă cu întârziere, fără să probeze acest lucru; cât despre neîndeplinirea obligaţiilor de predare a ştampilei sau a documentelor contabile, aceste obligaţii nu au fost prevăzute în contract în sarcina reclamantului şi, prin urmare, nu pot constitui temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

În ceea ce priveşte apărările privind reaua credinţă şi abuzul de drept al reclamantului, prima instanţă a constatat că pârâţii au solicitat reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, să renunţe la dreptul real accesoriu de ipotecă, cu consecinţa stingerii pe cale principală a ipotecii; de asemenea, au solicitat acestuia să elibereze un înscris constatator în vederea radierii sarcinilor din cartea funciară. Au arătat că suma obţinută din vânzarea imobilelor ipotecate în favoarea reclamantului va fi folosită în vederea achitării creanţei.

Instanţa a apreciat că împrejurarea că reclamantul nu a renunţat la drepturile conferite de ipoteca convenţională în schimbul unei plăţi eventuale, rezultate din vânzarea bunurilor care au făcut obiectul garanţiei nu reprezintă un abuz de drept.

Refuzul de renunţare nu dovedeşte abuzul de drept, respectiv deturnarea exercitării dreptului de garanţie de la scopul recunoscut de lege, astfel cum dispune art. 723 C. civ. de altfel reclamantul a urmărit satisfacerea creanţei prin valorificarea contractului de ipotecă, demers juridic neîncununat de succes, ca urmare a contestaţiei la executare promovate de către pârâţi, pentru lipsa titlului executoriu în privinţa creanţei invocate.

Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 5 alin. (3) din contract, în cazul în care cesionarii nu respectă oricare dintre obligaţiile asumate prin contract, implicit nu achită preţul integral şi/sau întârzie plata oricărei tranşe cu mai mult de15 zile decât termenele stabilite la art. 2, cedentul are dreptul de a considera întreaga creanţă scadentă la momentul încălcării contractuale şi de a cere executarea silită a garanţiilor constituite în vederea acoperirii integrale a preţului şi a penalităţilor de încălcare contractuală în cuantum de 400.000 euro (altele decât cele menţionate la art. 2 punctul 3), precum şi a oricăror cheltuieli care vor fi efectuate pentru recuperarea întregii creanţe.

Faţă de cele reţinute, în lipsa dovezii plăţii ultimelor două rate din preţul stabilit, la scadenţele convenite, în temeiul art. 5 alin. (3) din contract, art. 2 din actul adiţional şi art. 969 C. civ., instanţa a apreciat că cererea privind contravaloarea tranşelor a IV-a şi a V-a de plată potrivit actului adiţionat la contractul de cesiune acţiuni nr. x din 29 decembrie 2006 este întemeiată.

Cu referire la clauza penală prevăzută în acelaşi articol din contract, din redactarea art. 5 alin. (3) rezultă că aceasta a fost prevăzută inclusiv pentru întârzierea la plată a oricărei tranşe cu mai mult de 15 zile decât termenele stabilite la art. 2, astfel că aceasta poate fi cumulată cu executarea în natură a obligaţiei, potrivit art. 1069 C. civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea in totalitate a sentinţei civile nr. 1351 din 01.02.2012, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata formulate de A. şi admiterii cererii reconvenţionale.

Analizând cererea de apel prin prisma motivelor invocate de apelantă, faţă de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 294 şi urm. C. proc. civ., Curtea a apreciat apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Cât priveşte criticile formulate de apelantă cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a petitului din cererea reconvenţională privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x/2006, Curtea a reţinut, în primul rând, că susţinerile apelantei privind depăşirea de către mandatarul C. a limitelor stabilite prin procura specială nu sunt întemeiate.

Se observă că atât Contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006 cât şi Actul adiţional nr. x/30.12.2006 la acesta au fost încheiate de apelanta B. prin mandatar C., în baza procurii autentificate la BNP F. sub nr. x/27.12.2006.

Examinând această procură, Curtea a constatat că prin intermediul său mandanta B. nu i-a impus mandatarului o limită cu privire la preţul cesiunii, situaţie în care s-ar fi putut pune problema depăşirii de către mandatar a împuternicirilor primite.

Se observă astfel că nicăieri în cuprinsul procurii mandanta nu a specificat că mandatarul este împuternicit să încheie contractul de cesiune acţiuni doar în limita preţului de 2.000.000 euro sau că preţul în nici un caz nu poate depăşi această sumă, referirea la valoarea de 2.000.000 euro având valoarea doar a unui element de identificare a contractului de cesiune pentru care s-a dat mandatul.

Apreciază Curtea că o limitare a puterilor acordate mandatarului trebuie menţionată expres, fără a lăsa loc de echivoc, şi în nici un caz indicarea sumei de 2.000.000 euro ca element de referinţă pentru contractul de cesiune nu poate conduce la concluzia că mandatarul ar fi fost ţinut să încheie contractul doar în limitele acestei sume.

Mai mult, chiar în ipoteza în care apelanta ar fi stabilit prin împuternicire un preţ maxim pentru contractul de cesiune, în cauză tot nu s-ar fi putut pune problema nulităţii actului adiţional, câtă vreme, astfel cum a observat de altfel şi prima instanţă, potrivit art. 1546 alin. (2) C. civ. de la 1864, actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant decât dacă acestea le-a ratificat expres sau tacit.

Apreciază Curtea că în mod nefondat susţine apelanta că în situaţia depăşirii de către mandatar a împuternicirilor primite sancţiunea ar fi nulitatea absolută pentru lipsa consimţământului a actului încheiat cu depăşirea puterilor, câtă vreme textul art. 1456 alin. (2) C. civ. de la 1864 este cât se poate de clar cu privire la efectele specifice ce se produc în această situaţie, în sensul că actele juridice încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant, iar nu că ar interveni sancţiunea nulităţii absolute pentru lipsa consimţământului.

De altfel, este indubitabil faptul că în cauză problema lipsei consimţământului apelantei la încheierea actului adiţional nu se poate pune. Aceasta deoarece prin încheierea procurii nr. x/27.12.2006 aceasta şi-a exprimat cât se poate de clar manifestarea de voinţă de a încheia contractul de cesiune şi pe cale de consecinţă şi actul adiţional la acesta (fiind aplicabil aici principiul accesorium sequitur principale), iar consimţământul său îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate, respectiv provine de la o persoană cu discernământ, a fost exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, a fost exteriorizat şi nu a fost alterat de vreun viciu de consimţământ.

Mai mult, trebuie observat că, chiar în ipoteza invocată de apelantă privind depăşirea de către mandatar a limitelor împuternicirii, din materialul probator administrat în cauză reiese că ulterior încheierii actului adiţional mandanta a procedat la ratificarea tacită a acestuia, astfel că faţă de principiul retihabitio mandatur aequiparatur consacrat de art. 1546 alin. (2) susmenţionat este ţinută să-şi respecte obligaţiile asumate prin acesta.

Se are în vedere aici că prin numeroase înscrisuri aflate la dosarul cauzei apelanta recunoaşte implicit faptul că a încheiat actul adiţional la contractul de cesiune şi că preţul cesiunii a devenit astfel de 2.224.000 euro.

Această situaţie reiese, de pildă, din cele două contestaţii la executare formulate de apelantă şi de ceilalţi cesionari, în cuprinsul cărora se menţionează, cât se poate de clar, că părţile de comun acord au modificat prin actul adiţional nr. x/2006 preţul acţiunilor la suma de 2.224.000 euro, ceea ce semnifică o ratificare tacită de către apelantă a actului adiţional.

De asemenea, în contractul de ipotecă aflat la dosar tribunal, în care apelanta de asemenea este parte, de asemenea se face referire la suma de 2.224.000 euro ca preţ al cesiunii, iar prin precizarea la cererea reconvenţională depusă la prima instanţă apelanta menţionează că a fost în imposibilitatea achitării ultimelor două rate (cele pentru lunile decembrie 2009 şi decembrie 2010), or aceste rate şi cuantumul lor au fost stabilite prin actul adiţional, în condiţiile în care contractul iniţial prevedea scadenţa ultimei rate în decembrie 2009, iar nu 2010.

Faptul că mandanta a fost de acord cu încheierea actului adiţional este confirmat de către aceasta şi prin înscrisul aflat la dosar tribunal, prin care chiar apelanta recunoaşte că prin actul adiţional nr. x/30.12.2006 "părţile de comun acord au modificat preţul acţiunilor nominative la suma de 2.224.000 euro precum şi termenele de plată ale acestuia".

În sfârşit, consimţământul apelantei la încheierea actului adiţional este subliniat o dată în plus şi de cele observate de intimat prin întâmpinarea depusă, în sensul că, astfel cum reiese din chiar susţinerile apelantei şi înscrisurile aflate la dosar, o parte dintre plăţi au fost efectuate de aceasta într-unul dintre conturile intimatului reclamant care era indicat doar în actul adiţional, nu şi în contractul de cesiune. Concluzia firească care se poate trage de aici este că apelanta nu ar fi putut face plata într-un cont indicat doar în actul adiţional în condiţiile în care nu şi-ar fi exprimat şi consimţământul la încheierea acestuia.

De asemenea, Curtea a apreciat ca nefondate şi criticile apelantei prin care se invocă netemeinicia pretenţiilor intimatului-reclamant din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepţia de neexecutare a contractului, s-a reţinut că aceasta poate fi invocată de una din părţile unui contract sinalagmatic pentru a obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii în situaţia în care din partea celuilalt cocontractant există o neexecutare, fie şi parţială, dar suficient de importantă.

Or, în speţă, câtă vreme apelanta însăşi recunoaşte (încă din întâmpinarea făcută la prima instanţă) că intimatul reclamant a transmis acţiunile care au făcut obiectul contractului de cesiune (deşi invocă o anumită întârziere), iar pe de altă parte prin contract intimatul nu şi-a asumat şi obligaţia de a preda ştampilele şi documentele contabile ale societăţii, reiese că în mod neîntemeiat se invocă prin motivele de apel excepţia de neexecutare a contractului.

Mai consideră Curtea că în mod nefondat invocă apelanta plata în avans a sumei de 225.300 euro prin ordinele de plată emise în perioada decembrie 2005 - iunie 2006 şi indicate în cuprinsul motivelor de apel.

Se reţine că apelanta pârâtă, căreia potrivit art. 1169 C. civ. de la 1864 îi revenea sarcina probei, nu a fost în măsură să prezinte dovezi care să demonstreze veridicitatea celor afirmate. Aceasta în condiţiile în care înscrisurile la care face referire (ordinele de plată) nu conţin elemente care să conducă la concluzia în sensul că prin intermediul lor s-a făcut plata în avans pentru acţiunile cesionate.

Se are în vedere aici că plăţile la care face referire apelanta au fost efectuate în perioada decembrie 2005 - iunie 2006, respectiv cu mult înainte de încheierea contractului de cesiune (29.12.2006), că unele ordine de plată menţionează că plăţile reprezintă c/v majorare capital, c/v restituire creditori, că de nicăieri nu reiese că G. (semnatara multora din ordinele de plată) ar fi înţeles să efectueze plăţi pentru cesionarii din contractul nr. x/2006 (mai ales în condiţiile în care acesta de altfel nici nu fusese măcar încheiat).

De asemenea, faţă de prevederile art. 1203 C. civ. de la 1864, din faptul că nici în contractul de cesiune şi nici în actul adiţional la acesta nu s-a făcut nici o menţiune cu privire la pretinsele plăţi efectuate în avans, Curtea a reţinut prezumţia simplă în sensul că aceste plăţi nu au avut nicio legătură cu preţul acţiunilor cesionate.

În cazul în care s-ar adopta concluzia contrară, şi anume cea susţinută de apelantă, ar fi greu de înţeles de ce părţile nu au făcut în contractul de cesiune o minimă menţiune referitor la faptul că din preţul convenit o parte deja a fost achitată. Mai mult, se constată că tranşele din contractul de cesiune şi respectiv actul adiţional însumează exact preţul stabilit prin cele două convenţii, astfel că nu se poate găsi vreun motiv logic pentru care cesionarii s-ar fi obligat să plătească la anumite termene din viitor nişte sume deja achitate parţial, singura concluzie la care se poate ajunge fiind cea a netemeiniciei criticilor formulate în apel.

Nici pretinsa rea-credinţă a intimatului pârât şi abuzul de drept din partea acestuia nu pot fi reţinute de Curte, deoarece faţă de prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 care consacră principiul pacta sunt servanda cesionarii aveau obligaţia de plată a preţului conform tranşelor şi termenelor stabilite de comun acord, situaţia de fapt invocată de apelantă în susţinerea acestui motiv de apel neputând constitui un motiv de exonerare de la obligaţia de plată stabilită contractual.

Nu consideră instanţa că refuzul unei părţi de a renunţa la un drept real aflat în patrimoniul său poate fi asimilat relei-credinţe sau abuzului de drept, în condiţiile în care ipoteca a fost instituită tocmai pentru a garanta intimatului reclamant creanţa de 2.224.000 euro pe care o avea faţă de cesionari iar renunţarea la ipotecă ar fi putut însemna prejudicierea intereselor intimatului prin transformarea creanţei sale dintr-o creanţă garantată într-una chirografară, situaţie în care ar fi venit în concurs cu ceilalţi creditori ai cesionarilor.

Mai mult, se constată că în notificările trimise de către cesionari intimatului reclamant în ianuarie 2010 i se solicită acestuia renunţarea pură şi simplă la dreptul de ipotecă, fără a se face nici cea mai mică referire la mecanismul menţionat în motivele de apel (ridicarea provizorie a ipotecii şi deschiderea unui cont escrow al intimatului reclamant), şi aceasta în condiţiile în care procedura propusă de bancă prin adresa nr. x/21.04.2011 a fost propusă ulterior acestor notificări şi nici nu reiese că i-ar fi fost transmisă intimatului.

În sfârşit, observă Curtea că nici susţinerile din apel privind reducerea clauzei penale nu sunt întemeiate.

Se impune observaţia că faţă de prevederile art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune, obligaţia de plată a penalităţilor de 400.000 euro a fost stabilită atât pentru neachitarea preţului integral, cât şi pentru întârzierea la plată a oricărei tranşe cu mai mult de 15 zile faţă de data scadentă (deci cu atât mai mult pentru neplata uneia dintre tranşe). Rezultă de aici concluzia că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 1070 C. civ. de la 1864, câtă vreme în ceea ce priveşte obligaţia de plată a tranşelor nr. 4 şi 5 neexecutarea este totală.

De asemenea, faptul că neplata nu s-a datorat relei credinţe a cesionarilor şi că aceştia ar fi depus diligenţe pentru obţinerea sumelor de bani necesare achitării debitului nu reprezintă un motiv de reducere a clauzei penale, faţă de prevederile art. 1066 şi urm. C. civ. de la 1864.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia aV-a Civilă prin decizia civilă nr. 487/2012 din 20 noiembrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 1351/01.02.2012, pronunţată de secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi intimaţii pârâţi C. şi E. şi D.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cu referire la procura specială autentificată de BNP F.

Prin procura sus menţionată, pârâta a indicat în mod expres preţul cesiunii, neexistând nicio menţiune privind posibilitatea mandatarului de a contracta peste preţul stabilit în cuprinsul acesteia.

Actul adiţional contestat de pârâtă a fost semnat de mandatar pentru o sumă ce excede cu 224.000 Euro valorii de 2.000.000 Euro, care reprezintă înscrisul constatator al contractului de mandat, potrivit art. 1535 C. civ.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând aplicarea dispoziţiilor art. 948, art. 953, art. 1535-1537, art. 1545-1546 C. civ., ce reglementează efectele şi sancţiunea ce intervine în situaţia depăşirii limitelor mandatului.

Recurenta-pârâtă susţine că efectele depăşirii limitelor mandatului constituie un aspect care se situează în sfera efectelor ce intervin în situaţia încheierii unui act juridic în lipsa consimţământului, prin coroborarea dispoziţiilor sus evocate.

Recurenta-pârâtă apreciază că aceste concluzii ale instanţei de apel sunt greşite, întrucât în condiţiile în care existenţa mandatului a fost dovedită, limitele mandatului şi efectele depăşirii acestor limite se apreciază în raport de conţinutul procurii.

Încheierea de către mandatarul C. a actului adiţional nr. 117 la contractul de cesiune de acţiuni, cu deturnarea puterilor, echivalează tocmai cu încheierea actului în lipsa consimţământului.

În consecinţă, actul încheiat de mandatarul C. este nul absolut, atât pe tărâmul depăşirii limitelor mandatului, cât şi pe acela al vicierii consimţământului.

Recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea art. 1020-1021 C. civ. cu privire la excepţia de neexecutare a contractului.

Se susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a opera excepţia de neexecutare a contractului, întrucât reclamantul nu poate solicita plata tranşei a IV şi V din preţul cesiunii, atâta timp cât acesta nu îşi executase propriile obligaţii de predare a acţiunilor, documentelor contabile şi a stampilei societăţii.

În continuare, recurenta-pârâtă critică încălcarea dispoziţiilor art. 1472 şi 1203 C. civ. privind plata în avans a sumei de 225.300 Euro, sumă care trebuia dedusă din suma totală.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă critică încălcarea dispoziţiilor art. 1066 C. civ., în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii de reducere a clauzei penale, proporţional cu partea din contract ce a fost executată.

Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului.

În combaterea cererii de recurs intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de către recurentă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin completarea motivelor de recurs din 01.03.2018 recurenta a invocat presupuse motive de ordine publică încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 5 C. proc. civ.

Conform precizărilor deja efectuate în cursul şedinţei de judecată, Înalta Curte constată că motivele suplimentare de ordine publică se fundamentează pe aceleaşi argumente formulate în cuprinsul memoriului iniţial. Prin urmare, nefiind vorba de critici punctuale noi, ci doar de o reîncadrare suplimentară în rândul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte se consideră deopotrivă investită să le analizeze, concluzie desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 304 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. evocat de recurenta-reclamantă, vizează situaţiile in care judecătorii fondului procedează la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii. În speţă, recurenta invocă procura nr. x/27.12.2006, din cuprinsul acesteia, instanţa de apel reţinând că mandanta nu a impus mandatarului său o limită cu privire la preţul cesiunii, situaţie în care s-ar fi pus problema depăşirii de către mandatar a împuternicirilor primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, cu prioritate, că procura invocată nu constituie actul dedus judecăţii, acesta fiind reprezentat de contractul de cesiune acţiuni nr. x/29.12.2006 şi actele adiţionale semnate în legătură cu acesta.

Pe de altă parte, se observă că prin motivele de apel, pârâta a investit instanţa cu analiza depăşirii limitelor mandatului, invocând dispoziţiile art. 1537 C. civ., potrivit cărora mandatarul nu poate face nimic afară de limitele mandatului său.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat toate motivele invocate de pârâtă, precum şi ipoteza unei depăşiri a limitelor mandatului, reţinând însă mai multe argumente în sprijinul respingerii apelului.

Curtea a apreciat că o limitare a puterilor acordate mandatarului trebuie menţiontă expres, fără a lăsa loc de echivoc şi în niciun caz indicarea sumei de 2.000.000 Euro ca element de referinţă pentru contractul de cesiune nu poate conduce la concluzia că mandatarul ar fi fost ţinut să încheie contractul doar în limitele acestei sume.

Mai mult, s-a subliniat faptul că depăşirea limitelor împuternicirii de către mandatar nu ar permite invocarea nulităţii absolute a actului pentru lipsa consimţământului, ci ar fi urmată de efectele specifice prevăzute de art. 1546 alin. (2) C. civ. 1864, iar, în speţă, s-au putut reţine oricum mai multe momente şi acte procesuale prin care recurenta ar fi ratificat tacit mandatul acordat şi a recunoscut încheierea actului adiţional.

În acest context trebuie subliniat şi faptul că dreptul mandatarului de a semna actul adiţional în numele recurentei şi exprimarea consimţământului acesteia la încheierea actului au format obiectul dosarului nr. x/2013, care a prilejuit şi suspendarea judecăţii recursului în cauza de faţă, şi au fost analizate prin sentinţa civilă nr. 4965/2014 a Judecătoriei Sector 4, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac potrivit deciziei civile nr. 3895/2016 a Tribunalului Bucureşti şi deciziei civile nr. 538/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, considerentele acestor instanţe impunându-se recurentei cu putere de lucru judecat şi convergând cu cele ale instanţei de apel din cauza de faţă.

În consecinţă, nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În egală măsură nu poate fi reţinută nici incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ. care au toate ca premisă pretinsa depăşire a împuternicii acordate de către mandatarul care a semnat contractul de cesiune în numele şi pe seama recurentei.

Pentru considerentele deja arătate se poate observa că nicio ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se regăseşte în cauza de faţă. Instanţa de apel a analizat efectele depăşirii limitelor mandatului şi a reţinut în mod corect că sancţiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci faptul că actele întocmite cu depăşirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant, aceasta fiind o consecinţă directă a dispoziţiilor art. 1536 şi 1537 C. civ., şi nu o încălcare a acestora.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că în cauză nu se pune problema lipsei consimţământului, deoarece manifestarea de voinţă de a încheia contractul de cesiune este cât se poate de clar exprimată, consimţământul îndeplinind toate condiţiile de valabilitate.

Referitor la excepţia de neexecutare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod corect a reţinut că în cauza de faţă s-a realizat executarea obligaţiei din partea cocontractantului, predarea acţiunilor nefiind contestată de către recurentă. Acţiunile au fost predate la momentul încheierii contractului de cesiune acţiuni. De asemenea, excepţia de neexecutare ar fi fost inadmisibilă având în vedere lipsa de simultaneitate a obligaţiilor, care rezultă din natura obligaţiilor inserate în contract, având în vedere plata în rate a acţiunilor.

În ceea ce priveşte respingerea solicitării privind deducerea sumei de 225.300 Euro, se constată că aceasta a fost în mod corect respinsă de către instanţa de apel, reţinând că nu s-a făcut dovada că această sumă constituie plată în avans a acţiunilor cesionate. Instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. reţinând prezumţia simplă că aceste plăţi nu au avut nicio legătură cu preţul acţiunilor cesionate.

În ceea ce priveşte presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 1066 C. civ., privind respingerea ca neîntemeiată a clauzei penale proporţional cu partea din contract ce a fost executată, Înalta Curte constată că acest text nu este incident în cauză în raport de modalitatea de formulare a clauzei penale în convenţia părţilor, aspect subliniat în mod judicios de instanţa de apel.

În final, Înalta Curte subliniază că motivele suplimentare invocate în temeiul art. 304 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., dar susţinute în esenţă de aceeaşi argumentare privitoare a depăşirea mandatului şi consecinţele juridice ale acesteia, sunt afirmate de recurentă doar în mod formal, fiind vădită lipsa lor de incidenţă în cauza de faţă. Chiar şi în situaţia în care s-ar fi putut reţine un caz de depăşire a limitelor mandatului acordat, această situaţie nu ar fi putut constitui o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel, sancţionabilă cu nulitatea absolută a deciziei pronunţate, ci o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deja analizat şi înlăturat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi C., E. şi D. împotriva deciziei civile nr. 487/2012 din 20 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27.09.2018.