Ucidere din culpă. Medic
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei
Indice alfabetic: Drept penal
- ucidere din culpă
C. pen., art. 192 alin. (1) şi (2)
Omisiunea medicului din cadrul unui spital de urgenţă de a efectua investigaţiile minime pentru stabilirea diagnosticului în scopul adoptării conduitei terapeutice corespunzătoare şi trimiterea pacientului la o unitate spitalicească care putea efectua numai o categorie limitată de investigaţii, cu consecinţa decesului pacientului, constituie infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., referitoare la uciderea din culpă ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei de medic în cadrul unui spital de urgenţă, care are corespondent în dispoziţiile art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 331/RC din 9 octombrie 2018
Prin sentinţa penală nr. 599 din 3 aprilie 2017 a Judecătoriei Braşov s-a dispus condamnarea inculpatelor A. şi B. pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută în art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior (fapta comisă la data de 10 iunie 2010 în dauna persoanei vătămate C.).
Prin decizia nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală a admis apelul formulat, între alţii, de procuror împotriva sentinţei penale nr. 599 din 3 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Braşov, în principal, cu privire la individualizarea pedepselor.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelurile formulate împotriva aceleiaşi sentinţe penale de către inculpatele A. şi B.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpata A.
Inculpata a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Prin încheierea din 23 mai 2018, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în casație este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Ca atare, motivele de casare invocate de recurentă trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului” (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, www.scj.ro).
De asemenea, s-a statuat că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.
(...) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. 1 lit. b C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. 1 pct. 7 C. proc. pen.)” (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, www.scj.ro).
Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează „acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)” (decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, www.scj.ro).
De altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată în art. 15 alin. (1) C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală” să se înțeleagă „orice faptă” - act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.
Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., textul legal menționând distinct „fapta nu este prevăzută de legea penală” de „nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.”
Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.
Procedând la evaluarea acestei corespondențe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată în prealabil că inculpata A. a fost condamnata pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu reținerea art. 5 C. pen., infracțiune constând în „uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități.”
Subsecvent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că elementele faptice reținute de instanțe în urma aprecierii probatoriului administrat constau în aceea că inculpata A., medic specializat în medicină de urgență în cadrul Spitalului Județean de Urgență D., a efectuat un consult foarte sumar asupra numitei C. și a dispus, în aceste condiții, transferul acesteia către Spitalul de Neurologie și Psihiatrie D., unde pacienta a decedat la scurt timp. Așadar, instanțele au apreciat că probele atestă că, deși transportată cu ambulanța la Spitalul Județean de Urgență D., în contextul în care acuza dureri de cap intense și persistente, pacienta C. nu a beneficiat de un set minim de analize și investigații, fiind realizată o electrocardiogramă și testată exclusiv glicemia, ceea ce nu a făcut posibilă stabilirea unui diagnostic pentru a fi adoptată o conduită terapeutică corespunzătoare. Mai mult, deși nu prezenta semne de suferință neurologică, pacienta a fost transportată la Spitalul de Neurologie și Psihiatrie D., unitate spitalicească specializată care nu dispunea de posibilitatea de a trata și alte afecțiuni decât cele neurologice, fapte ce au contribuit, conjugat cu consultul sumar, la decesul pacientei prin aceea că a creat premisele imposibilității de a-i fi acordat un tratament medical corect.
Ca atare, conduita de care este acuzată inculpata A. constă într-o inacţiune, respectiv neefectuarea unor investigaţii care să excludă alte cauze decât cele neurologice ale simptomelor pacientei, dar şi într-o acţiune, respectiv trimiterea prematură la un alt spital care nu putea efectua decât investigaţii neurologice, cu consecinţa directă a neacordării de îngrijiri medicale şi a decesului acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sub aspectul laturii obiective sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, având în vedere că, prin conduita reținută ca reieșind din probe, inculpata A. a determinat imposibilitatea stabilirii unui diagnostic și a acordării unor îngrijiri medicale pacientei care a decedat la scurt timp. Fără a specula asupra șanselor reale pe care le-ar fi avut victima și fără a mai analiza în concret protocolul privind actul medical, lipsirea pacientei de investigațiile minimale în cadrul unei urgențe medicale echivalează cu nerespectarea măsurilor de prevedere în exercițiul profesiei de medic în cadrul unui spital de urgență, aceasta cu atât mai mult cu cât instanțele de fond au stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpata trebuia și putea să prevadă situația critică. Cu privire la acest din urmă aspect, instanța supremă subliniază că aprecierea asupra laturii subiective este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casație, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.
Faţă de cele anterior evocate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală.