Plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
C. proc. pen., art. 336, art. 340
În conformitate cu art. 340 alin. (1) raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată presupune existenţa unui interes legitim particularizat, concret, actual şi determinat, care să justifice intervenţia procedurală a persoanei în raport cu soluţia dispusă de procuror. În consecinţă, plângerea împotriva soluţiei de clasare dispusă de procuror prin ordonanţă este inadmisibilă, dacă soluţia de clasare nu priveşte persoana care a formulat plângerea şi nu produce efecte asupra sa, neexistând nicio vătămare a unui interes legitim al acesteia.
I.C.C.J., Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea penală nr. 107 din 8 martie 2019
Prin ordonanţa nr. X./P/2018 din 28 septembrie 2018, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută în art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dare de mită prevăzută în art. 290 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu motivarea că faptele nu există.
Împotriva ordonanţei de clasare a formulat plângere petentul A.
Prin ordonanţa nr. Y./II-2/2018 din 22 octombrie 2018 a procurorului şef al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a constatat că plângerea formulată de petent este inadmisibilă, întrucât acesta nu poate justifica un interes legitim în raport cu infracţiunile de dare de mită, luare de mită şi trafic de influenţă, sesizate de petent şi care au făcut obiectul cercetărilor în dosarul nr. X./P/2018.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petentul A., solicitând, în esenţă, admiterea plângerii formulate şi trimiterea cauzei la parchet în vederea completării urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea faptelor invocate prin plângerea iniţială.
Examinând actele şi lucrările cauzei, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii invocată de reprezentantul Ministerului Public, judecătorul de cameră preliminară constată, în principal, următoarele:
Preliminar, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispoziţiile art. 336 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că nu pot formula plângere împotriva soluţiei de clasare decât persoanele care justifică un interes legitim, care a fost afectat prin soluţia de neurmărire penală.
Prin urmare, criteriul legal al vătămării unui interes legitim vizează numai situaţiile în care, în privinţa unui anume subiect de drept, ordonanţa de clasare produce efecte, dând naştere unei situaţii juridice în care acesta este implicat în exercitarea unui drept subiectiv propriu sau unei situaţii juridice în care legea îi conferă expres, cu caracter special, îndreptăţirea de a acţiona (capacitatea activă) pentru protejarea altui subiect de drept.
În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „vătămarea are, juridic, semnificaţia unei consecinţe negative pe care un subiect de drept o suferă în mod nejustificat şi care nu s-ar fi produs dacă un anume act ar fi fost efectuat în condiţiile legii.
Pentru ca un act să fie considerat vătămător pentru o anume persoană, este necesar ca menţionata consecinţă negativă (fie ca rezultat, fie ca stare de pericol) să se producă efectiv, să se răsfrângă nemijlocit asupra persoanei care o invocă, să îi afecteze ori să îi pericliteze un drept sau un interes actual şi determinat.
Ţinând seama de această condiţie, este de reţinut că actul procurorului este de natură a produce o vătămare unei anume persoane în două ipoteze:
- atunci când actul se referă în mod direct la acea persoană (când procurorul dispune, ia o măsură cu privire la o anume persoană);
- atunci când, fără o referire expresă, actul procurorului produce efecte asupra drepturilor sau intereselor acelei persoane, dând naştere unei situaţii juridice în care acestea sunt implicate (ex: persoana care pretinde un drept asupra unor bunuri indisponibilizate, martorul, expertul sau interpretul cu privire la ale căror cheltuieli sau onorarii procurorul a omis să se pronunţe ori s-a pronunţat în mod greşit, asigurătorul etc.). (...)
(...) Legitimitatea interesului nu se naşte din simpla fundamentare etică a unui demers, ci din recunoaşterea legală a interesului.
În sens juridic, o persoană justifică un interes legitim în două situaţii:
- atunci când legea îi instituie un drept subiectiv propriu (...);
- atunci când legea îi recunoaşte în mod expres îndreptăţirea de a îndeplini o anume prerogativă (de a introduce o anume acţiune, de a încheia un anume act etc.) pentru apărarea unui drept subiectiv al altuia (...).
Preocuparea pentru respectarea legalităţii (...) este sub aspect moral justificată şi meritorie, dar insuficientă pentru a produce eo ipso (în afara celor două condiţii enumerate mai sus) efecte în planul dreptului procesual” (decizia nr. 488/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători).
Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, judecătorul de cameră preliminară constată că petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanţei nr. X./P/2018 din data de 28 septembrie 2018, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti.
Prin ordonanţa atacată, procurorul nu a dispus, însă, vreo soluţie cu privire la petentul A. şi nici nu a luat vreo altă măsură care să îi creeze, fie şi indirect, o situaţie defavorabilă. De altfel, nici petentul nu a invocat dispunerea vreunei măsuri prin care să i se creeze o situaţie defavorabilă, ci a susţinut, prin apărătorul ales, că legitimitatea prezentei plângeri este dată de dispoziţiile art. 5 C. proc. pen. care impun organelor judiciare aflarea adevărului.
Or, interesul invocat de petentul A., întemeiat pe calitatea de moştenitor, respectiv împuternicit al numitei B., persoana vătămată prin săvârşirea presupuselor fapte de corupţie, nu justifică calitatea procesuală a petentului de a formula plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.
Deşi, la termenul din data de 8 martie 2019, pentru a dovedi calitatea sa procesuală, petentul A. a depus procura specială autentificată de BNP C. din data de 14 septembrie 2005, judecătorul de cameră preliminară constată că prin aceasta a fost împuternicit numitul D., şi nu petentul A., de a o reprezenta pe B. în faţa tuturor instituţiilor competente şi de a îndeplini formalităţile legale pentru restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Mai mult, acesta a avut doar calitatea procesuală de martor denunţător, sens în care a fost audiat la data de 24 august 2018.
În acest context argumentativ, judecătorul de cameră preliminară apreciază că nu există niciun element concret din care să rezulte că petentul justifică vreun interes în formularea prezentei plângeri, nefiind o persoană vizată de actul procurorului şi asupra căreia acesta ar produce nemijlocit vreun efect.
Pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară constată că, în considerentele Deciziei nr. 13/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a reţinut că procedura care reglementează plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată „are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime.” Mai mult, s-a statuat că nici măcar în cazul denunţătorului „nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă).
Dacă legea recunoaşte oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracţiune, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a contesta în justiţie actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei (persoanelor) cercetate. (...)
Or, încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni, denunţătorul acţionează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).
Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.”
În plus, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „o instanță, indiferent de interesul public al tezelor susținute de una dintre părți, nu poate să soluționeze cauza decât în limitele competențelor date de lege. O instanță nu soluționează o cerere în raport de interesul general al clarificării unei fapte, ci în raport de lege. Cu alte cuvinte, doar în situația în care legea îi permite, respectiv dă în competența sa faptele, poate să le analizeze. Acest lucru este valabil fără excepție, indiferent de calitatea părților sau de gravitatea acuzațiilor” (încheierea nr. 36/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
În esență, judecătorul de cameră preliminară reține că interesul aflării adevărul şi ca toate persoanele responsabile să fie aduse în faţa organelor judiciare este unul general, pe când dispoziţiile art. 340 raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen. limitează posibilitatea atacării soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de procuror prin necesitatea dovedirii unui interes mai particularizat, concret, actual şi determinat, care să justifice intervenția procedurală a unei persoane față de soluția de netrimitere în judecată dată de procuror.
În speță, soluția de clasare nu îl vizează pe petentul A., acesta neavând calitatea de suspect sau inculpat, după cum petentul nu are nici calitatea de persoană vătămată în cauza respectivă. Soluția de clasare atacată nu creează consecințe directe sau previzibile asupra acestuia; nu s-a demonstrat o vătămare efectivă, actuală şi care să privească un interes legitim al acestuia.
Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. X./P/2018 din data de 28 septembrie 2018, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, menţinută prin ordonanţa nr. Y./II-2/2018 din 22 octombrie 2018 a procurorului şef al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.