Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie accesorie formulate de petentele A., B. şi C. în interesul apelantei SC D. SA, reţinând că interesul petentelor nu este realizabil în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva salariatului E.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, petentele-titulare ale cererii de intervenţie au formulat recurs, întemeiat în drept pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la faptul că pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie s-a făcut cu nesocotirea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv contradictorialitatea (art. 14 C. proc. civ.) şi oralitatea dezbaterilor (art. 15 C. proc. civ.), inclusiv prin antepronunţarea instanţei asupra motivelor de fond ale apelului, Înalta Curte apreciază că acest motiv este nefondat.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că la termenul de judecată din data de 23 mai 2018, în şedinţă publică, s-a prezentat avocat F., pentru petentele A., B. şi C., care a depus la dosar cereri de intervenţie accesorie în interesul apelantei SC D. SA. La acest termen instanţa a amânat judecata cauzei pentru data de 19 septembrie 2018, prorogând discutarea admisibilităţii cererilor de intervenţie şi punând în vedere părţilor (apelantul-contestator E. - prezent personal - şi apelanta-intimată SC D. SA - reprezentată de avocat G.) ca până la termenul următor să îşi exprime punctul de vedere asupra admisibilităţii cererilor de intervenţie accesorie.
Contrar susţinerilor recurentelor-petente, în respectarea principiului contradictorialităţii şi, respectiv, al oralităţii dezbaterilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. - care reglementează procedura de judecată a cererilor de intervenţie, instanţa a acordat cuvântul părţilor asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie, apărătoarea titularelor cererilor de intervenţie şi apărătorul apelantei-intimate SC D. SA şi, respectiv, apărătoarea apelantului-contestator E. punând, pe rând, concluzii asupra admisibilităţii cererilor de intervenţie accesorie.
Susţinerile referitoare la pretinsa antepronunţare a instanţei asupra motivelor de fond ale apelului, nesocotirea limitelor învestirii (prin raportare la obiectul judecăţii în primă instanţă şi criticile deduse judecăţii în apel), precum şi faptul că, prin trecerea la fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu pot face obiect al analizei în prezentul cadru procesual, având în vedere obiectul învestirii instanţei - recurs împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie - şi calitatea recurentelor - de titulare ale cererilor de intervenţie, acestea fiind ţinute să prezinte critici numai cu privire la aspecte legate de soluţionarea cererilor sale de intervenţie, nu şi cu privire la alte chestiuni ce ţin de soluţionarea apelului.
Critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a procedat la acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitatea petentelor să declare recurs, încălcând astfel drepturile procesuale ale petentelor întrucât le-a determinat să formuleze recurs într-o singură zi, este nefondată, având în vedere faptul că instanţa, mai mult decât a dispune amânarea cauzei, a dispus suspendarea judecării apelului, luând act de declaraţia verbală a apărătoarei petentelor că înţelege să declare recurs împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie.
În acest sens, pentru a înlătura orice aparentă constrângere a petentelor în exercitarea drepturilor procesuale, se impune a se face distincţie între termenul de declarare a căii de atac (în cauză - 5 zile de la pronunţare) şi termenul de motivare a recursului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.
Or, art. 470 alin. (5) C. proc. civ. dispune că în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii (în speţă termenul curge de la pronunţare), motivarea se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la comunicarea hotărârii.
În respectarea drepturilor procesuale, legiuitorul a prevăzut faptul că termenul pentru depunerea motivelor de recurs curge de la comunicarea hotărârii (încheierii), indiferent dacă termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunţare sau de la comunicare, astfel încât, pentru considerentele anterior expuse, susţinerile recurentelor, în sensul că le-au fost încălcate drepturile procesuale întrucât "a trebuit" să formuleze recurs într-o singură zi, se dovedesc a fi nefondate.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinând încheierea recurată, se constată că aceasta este motivată într-o formă clară şi concisă, ce conduce în mod logic şi convingător la soluţia pronunţată.
Astfel, constatând că interesul petentelor nu este realizabil în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva salariatului E., instanţa a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie formulate de petentele A., B. şi C.
Instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei interesului propriu al terţilor intervenienţi, cerinţă obligatorie pentru admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie.
Această reţinere este criticată de către recurente în calea de atac promovată, cu motivarea că interesul intervenirii în cauză se justifică întrucât au fost cercetate disciplinar pentru aceleaşi fapte ca şi contestatorul E., iar în situaţia în care instanţa de apel va înlătura apărările angajatorului D. toate actele întocmite de Comisia de cercetare disciplinară, inclusiv cele întocmite cu privire la petente, sunt anulabile, urmând ca petentele să fie sancţionate disciplinar.
Menţionează totodată că, deşi au fost cercetate disciplinar pentru aceleaşi fapte ca şi contestatorul E., nu au fost sancţionate, constatându-se că nu au comis o abatere disciplinară.
Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că norma de drept ce se presupune că ar fi fost nesocotită de către instanţa de apel, deşi neindicată expres în cererea de recurs, este cea prevăzută de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., respectiv existenţa unor interese proprii ale terţilor de a participa la proces, prin formularea de apărări în favoarea părţii pentru care intervine - condiţie de admisibilitate a cererilor de intervenţie.
Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără - şi reţinând că intervenţia voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normei anterior menţionate referitoare la existenţa interesului terţilor de a interveni în cauză.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurentele-titulare ale cererii de intervenţie arată că interesul intervenirii lor în cauză se justifică întrucât au fost cercetate disciplinar pentru aceleaşi fapte ca şi contestatorul E., iar în cazul în care acţiunea contestatorului ar fi admisă, angajatorul s-ar putea îndrepta împotriva lor, fiind posibil a fi sancţionate disciplinar.
Contrar acestui raţionament, Înalta Curte reţine faptul că orice cercetare disciplinară este individuală şi că, indiferent de soluţia pe care o va pronunţa instanţa de apel în cauza privind sancţionarea disciplinară a contestatorului E., recurentele nu ar putea fi sancţionate în funcţie de hotărârea acestei instanţe, astfel că interesul de a interveni în cauză nu este unul personal, de natură a fi valorificat în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva unui alt salariat, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel.
Mai mult decât atât, astfel cum însăşi recurentele au evidenţiat, au fost deja cercetate (individual) disciplinar de către acelaşi angajator, în cadrul aceleiaşi proceduri interne administrative şi pentru stabilirea aceloraşi abateri disciplinare pentru care contestatorul E. a fost sancţionat, însă Comisia de cercetare disciplinară a reţinut că nu au comis vreo abatere disciplinară.
În plus, în justificarea interesului nu poate fi reţinut nici argumentul că o eventuală soluţie nefavorabilă societăţii D. SA ar putea favoriza o eventuală expunere a recurentelor-petente unei acţiuni ulterioare promovate de acelaşi angajator, având în vedere că un atare demers nu ar putea fi întemeiat pe aceleaşi fapte, din moment ce, astfel cum deja s-a reţinut, recurentele nu au fost sancţionate şi nu s-a constatat vreo abatere disciplinară a acestora, deşi au fost cercetate disciplinar pentru aceleaşi fapte ca şi contestatorul E.
Având în vedere considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, Înalta Curte urmează a respinge calea de atac, ca nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurente la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de A., B. şi C. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurente la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul E.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.
Procesat de GGC - CT