Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19 februarie 2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. au chemat în judecată pe pârâta H. SA şi, în contradictoriu cu intervenientul forţat I., au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune materiale, la plata către reclamanta A. a sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata a câte 800.000 euro către fiecare din ceilalţi reclamanţi cu titlu de daune morale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa nr. 5325 din 15 septembrie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., pârâta H. SA fiind obligată la plata către reclamanta A. a sumei de 90.000 RON cu titlu de daune morale şi la plata către fiecare din reclamanţii B., C., D. şi E. a sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 1857 din 9 noiembrie 2017, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a fost obligată pârâta H. SA la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi la plata către fiecare dintre reclamanţii B., C., D. şi E., a sumei de câte 75.000 RON cu titlu de daune morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei din apel, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au formulat recurs, solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul unei juste aprecieri a cuantumului daunelor materiale şi morale, cu obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 483 şi urm. C. proc. civ., fiind menţionate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Se invocă faptul că daunele materiale solicitate de către recurenţi au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în prezent, cuprinzând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării şi a parastaselor efectuate conform obiceiului creştin şi se critică decizia recurată în ceea ce priveşte neacordarea vreunei sume cu titlu de cheltuieli materiale, cu toate că suportarea unor asemenea cheltuieli este de netăgăduit.
Recurenţii precizează că este de necontestat faptul că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu pot fi întotdeauna cuantificate/dovedite în integralitatea lor.
Mai mult, conform dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ.: "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din propria iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege". Se arată că în cauză cheltuielile au fost dovedite prin proba testimonială administrată.
Recurenţii susţin că instanţa trebuie să ţină seama că ar fi absurd şi total inechitabil a se pretinde părţilor civile ca în momentele de maximă tristeţe pricinuite de comemorarea morţii celui dispărut să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru proces, mai ales că nu au prevăzut importanţa chitanţelor în asemenea situaţii.
Cu privire la daunele morale se impune raportarea la condiţiile concrete şi nicidecum la jurisprudenţă.
Recurenţii învederează că în dreptul românesc, de principiu, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept. Altfel spus, judecătorii nu sunt obligaţi să ţină seama de hotărârile date anterior în speţe similare şi să pronunţe aceeaşi soluţie. De altfel, în dreptul român este interzis puterii judecătoreşti să se substituie puterii legislative şi să "creeze legea". În situaţia dată, se apreciază că este necesar ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan psihic şi să nu se rezume la determinarea "preţului" suferinţei psihice, care este inestimabilă, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei prejudiciate.
Conform legislaţiei în vigoare, aprecierea daunelor morale trebuie făcută în concret, de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului dat.
Având în vedere argumentele literaturii juridice şi ale practicii judiciare române şi străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. Indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.
Reclamanţii arată că este în sarcina instanţei să cuantifice aceste daune morale suferite de părţile civile, raportat la toate suferinţele produse acestora prin producerea accidentului rutier.
Se susţine că în prezenta speţă este vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de victima indirectă, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care s-a dispus şi prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal, ce statuează expres că "în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului şi copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului".
Despăgubirile solicitate în prezentul dosar au scopul de a alina suferinţa pricinuită familiei, prin moartea victimei, de care erau legate afectiv.
Cu privire la susţinerea instanţei de apel, în sensul că "instanţa de fond nu a acordat daune morale apelanţilor minori F. şi G., care aveau la data producerii accidentului vârsta de 2 ani şi 7 luni, respectiv 4 ani şi 3 luni, nejustificându-se susţinerea unei traume provocate de suferinţa ce ar fi cauzată în urma decesului fratelui", recurenţii apreciază că decesul victimei a produs fraţilor suferinţe psihice ce se circumscriu noţiunii de prejudiciu moral patrimonial, astfel încât în mod corect ar trebui să se reţină că se justifică pe deplin acordarea unor despăgubiri morale, în compensarea acestor traume sufleteşti, indiferent de vârsta fraţilor. Instanţa de fond trebuia să aibă în vedere puternicele legături afective existente între victima accidentului rutier şi fraţii săi.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, prin admiterea în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că parte din susţinerile formulate prin memoriul de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că nu poate fi primită excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare de intimata H. SA.
Structurând criticile din recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa de apel a expus detaliat motivele pentru care a apreciat că în mod întemeiat au fost respinse pretenţiile solicitate cu titlu de daune materiale, motivat de faptul că reclamanţii nu le-au dovedit, nefiind depuse înscrisuri justificative, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză. S-a arătat că pentru dovedirea prejudiciului material şi, implicit, a reparaţiei pretinse, reclamanţii aveau obligaţia să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte existenţa şi întinderea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta ilicită, dovedit cu documente justificative.
Referitor la analizarea capătului de cerere referitor la daunele morale, s-a reţinut că sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta), dar şi a practicii judiciare în materie, aşadar a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogăţire a terţelor persoane păgubite.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a apreciat că în mod întemeiat a fost respinsă suma solicită cu titlu de daune materiale, precum şi criteriile ce au fost avute în vedere la aprecierea cuantumului despăgubirilor, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenţii au criticat neacordarea daunelor materiale solicitate, arătând că prin declaraţiile de martori au fost probate cheltuielile suportate de familie şi făcând referire la prevederile art. 250 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din propria iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege".
Înalta Curte reţine că în materia prejudiciului produs prin accidente de circulaţie există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, anume Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, act normativ în vigoare de la 6 decembrie 2011 până la 31 decembrie 2014, când a fost abrogat prin Norma nr. 23/2014 (data producerii accidentului fiind 20 februarie 2014).
Or, potrivit prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a) din actul normativ anterior menţionat, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane se au în vedere cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative.
Ca atare, nu pot fi reţinute criticile recurenţilor reclamanţi cu privire la legea aplicabilă mijloacelor de probă pentru dovedirea prejudiciului material, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, având în vedere că prevederile art. 250 C. proc. civ. au valoare de normă generală în raport cu prevederile art. 49 pct. 2 lit. a) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, ce cuprind reglementări speciale în ceea ce priveşte mijloacele de probă pentru dovedirea prejudiciului material.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a dat prioritate prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, rezolvând raportul dintre norma generală şi cea specială din perspectiva principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală).
Este nefondată şi critica referitoare la raportarea la jurisprudenţă a instanţei de apel cu ocazia cuantificării despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.
Potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, despăgubirile pentru daune morale în cazul decesului unor persoane se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa în materie la stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate, ca urmare a accidentului rutier produs la data de 20 februarie 2014, în care a pierit ruda reclamanţilor.
Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamanţi urmare a evenimentului rutier. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.
Examinând decizia atacată, raportat la criteriile de evaluare a prejudiciului valorificate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acestea au fost avute în vedere de instanţa de apel, adaptate la situaţia particulară a speţei de faţă. Cuantificarea despăgubirilor, în aplicarea acestor criterii, nu este supusă însă cenzurii instanţei de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta ţinând de temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii.
În consecinţă, faţă de cele menţionate anterior, Înalta Curte nu poate reţine în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină şi jurisprudenţă, cât şi circumstanţele factuale ale cauzei menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.
În privinţa criticilor referitoare la neacordarea despăgubirilor către recurenţii F. şi G., care aveau la data producerii accidentului vârsta de 2 ani şi 7 luni şi 4 ani şi 3 luni, prin care se arată că instanţa nu a avut în vedere puternicele legături afective existente între victima accidentului rutier şi fraţii săi, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât analizarea probelor care relevă impactul şi consecinţele pe care le-au suferit recurenţii constituie motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G., A., C., D., B., F. şi E. împotriva Deciziei nr. 1857 din data de 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - CL