Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuţi la data de 5 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Rădăuţi (prin primar), Primăria Municipiului Rădăuţi (prin primar) şi Serviciul Fiscal Taxe şi Impozite Rădăuţi, solicitând obligarea acestora la restituirea sume de 22.000 RON plătită nedatorat, cu dobânda legală de la data plăţii până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.
Judecătoria Rădăuţi, prin Sentinţa civilă nr. 1226 din data de 5 aprilie 2017 pronunţată în dosarul nr. x, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei şi a Serviciului Fiscal Taxe şi Impozite Rădăuţi; a admis excepţia lipsei de obiect al primului capăt de cerere şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, în cauza civilă având ca obiect pretenţii, privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Municipiul Rădăuţi (prin primar); a obligat pe pârâtul Municipiul Rădăuţi să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 22.000 RON începând cu data introducerii acţiunii (5 decembrie 2016) şi până la data de 6 martie 2017; în baza art. 454 C. proc. civ., a respins pretenţiile privind cheltuielile de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 288 din 6 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a admis excepţia netimbrării apelului formulat de reclamanta A. şi, în consecinţă, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de aceasta împotriva Sentinţei civile nr. 1226 din data de 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Rădăuţi; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Rădăuţi, prin primar.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta.
Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 168 din data de 12 septembrie 2018, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 18 octombrie 2018 şi trimis spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.
Prin rezoluţia din data de 16 octombrie 2018, s-a fixat termen la data de 13 noiembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Suceava, secţia I civilă, într-un litigiu având ca obiect pretenţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Suceava, secţia I civilă, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 288 din data de 6 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - CL