Asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 62/PI din data de 25 februarie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
A dispus executarea mandatului european de arestare emis de către Procuratura Curţii de Apel din Dodekanisa - Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel de Infracţiuni din Dodekanisa, pe numele persoanei solicitate A., precum şi predarea acestuia către autorităţile judiciare din Grecia.
A constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa autorităţilor judiciare din Grecia şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a menţinut starea de arest a persoanei solicitate A., dispusă prin Mandatul de arestare nr. 18/PI/ME din 14 februarie 2019, pe o perioadă de 30 (treizeci) zile, începând cu data de 25 februarie 2019 până la data de 26 martie 2019 inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Grecia.
În baza art. 103 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 a respins cererea persoanei solicitate privind înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a controlului judiciar.
În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În baza art. 8 lit. b) cu aplicarea art. 5 alin. (3) din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocatului pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală şi cooperare judiciară internaţională în materie penală a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş a sumei de 1.012 RON, onorariu avocat din oficiu.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că sunt respectate dispoziţiile art. 86 din Legea 302/2004 referitoare la conţinutul şi forma mandatului european de arestare.
Faptele astfel descrise şi prevăzute de C. pen. grec sunt prevăzute şi de legea penală română în dispoziţiile art. 228 C. pen., iar durata pedepsei ce urmează a fi executată este mai mare de 1 an închisoare (6 ani închisoare), nefiind formulate nici un fel de obiecţii privind identitatea.
Totodată, termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.
S-a mai reţinut că, deşi persoana solicitată nu şi-a dat consimţământul pentru a fi predată organelor judiciare din Grecia, prin raportare la dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că în prezenta cauză nu există nici un motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autorităţile greceşti.
De asemenea, s-a constatat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la motivele opţionale de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autorităţile greceşti.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a formulat, în termen legal, contestaţie persoana solicitată A., pentru motivele astfel cum se află consemnate, pe larg, în partea introductivă a prezentei decizii.
În esenţă, oral, prin apărătorul desemnat din oficiu, a precizat că aceasta se întemeiază, nu pe dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, respectiv prescrierea faptelor, ci pe prevederile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, apreciind că se poate refuza predarea sa către autorităţile judiciare din Grecia, date fiind următoarele considerente: este cetăţean român, are o rezidenţă continuă pe teritoriul României, a dat o declaraţie expresă în care şi-a exprimat dorinţa de a rămâne alături de familie, fiind tatăl unor copii minori şi, de asemenea, la dosarul de fond sunt depuse o serie de înscrisuri medicale care atestă o stare de sănătate destul de precară a sa.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A. prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că prin cererea formulată de autorităţile judiciare din Grecia, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 14 februarie 2019 sub număr de Dosar x/2019, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Procuratura Curţii de Apel din Dodekanisa - Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel de Infracţiuni din Dodekanisa, pe numele persoanei solicitate A., în vederea executării unei pedepse de 6 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea unor infracţiuni contra proprietăţii.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14.02.2019, instanţa a dispus, în temeiul art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 admiterea propunerii formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi arestarea provizorie a persoanei solicitate A. pe o durată de 15 zile, începând cu data de 14 februarie 2019, până la data de 28 februarie 2019 inclusiv, cauza fiind amânată în vederea depunerii de către procuror a traducerii mandatului european de arestare în limba română.
La data de 19 februarie 2019, a fost depusă la dosar traducerea în limba română a mandatului european de arestare emis de Procuratura Curţii de Apel din Dodekanisa - Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel de Infracţiuni din Dodekanisa, pe numele persoanei solicitate A.
Din cuprinsul mandatului european de arestare se reţine că la data de 1 august 2010, în jurul orei 17:40, împreună cu numitul B., în localitatea Phaliraki din insula Rodos, numitul A. a sustras de la cetăţeanul german C. un portofel în care se afla suma de 50 de euro, două bluze, două creme de protecţie solară şi o pălărie.
La data de 2 august 2010, în jurul orei 15, în acelaşi loc, cele două persoane indicate mai sus au sustras de la cetăţeanul german D. un portofel în care se afla suma de 90 de euro şi două carduri de credit.
În aceeaşi zi şi în acelaşi loc, cei doi au mai sustras de la persoane necunoscute, o cameră foto digitală E., un telefon mobil F., un I-Pod electronic şi un parfum G..
Totodată, din cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că în sarcina persoanei solicitate a fost reţinută săvârşirea unor furturi în mod organizat, ca îndeletnicire.
Faptele astfel descrise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de furt organizat prevăzute de art. 1, 5 alin. (1), secţiunea 13 st., 14, 16, 17, 18, 19, 26 alin. (1) secţiunea a, 27 alin. (1) secţiunea a, 45, 51, 52, 53, 57, 59, 60, 63, 94, 98, paragraful 1 şi 372 alin. (1) în combinaţie cu 374 secţiunea d şi e a C. pen. grec.
În şedinţa publică din 25 februarie 2019, persoanei solicitate A. i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, iar din declaraţia dată în faţa instanţei la termenul de judecată din aceeaşi dată se reţine că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa către autorităţile judiciare din Grecia, fără a renunţa la beneficiul regulii specialităţii.
Prin sentinţa contestată s-a dispus astfel cum anterior s-a arătat în debutul prezentelor considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, "în toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare."
În acelaşi timp, potrivit art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată, intitulat "Motive de refuz al executării", alin. (2) precizează că "Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...)
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent".
În propriul demers analitic, Înalta Curte constată că în virtutea principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, precum şi raportat la dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, instanţa română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competenţa de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în speţă cel din Italia (Parchetul General al Republicii de pe lână Curtea de Apel din Roma), în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare şi nici asupra oportunităţii mandatului european de arestare.
Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în speţă cea română, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru, respectiv Italia (Parchetul General al Republicii de pe lână Curtea de Apel din Roma), a unei persoane solicitate, în acest caz, în vederea executării pedepsei închisorii, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialităţii, care se execută în baza principiului recunoaşterii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, cât şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât şi în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condiţiilor de fond şi formă, a domeniului de aplicare şi a cadrului instituţional în care funcţionează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum acestea sunt prevăzute de Constituţia României şi de normele europene.
Conform Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.
Infracţiunile pentru care s-a cerut predarea sunt cele prevăzute de art. 1, 5 alin. (1), secţiunea 13 st., 14, 16, 17, 18, 19, 26 alin. (1) secţiunea a, 27 alin. (1) secţiunea a, 45, 51, 52, 53, 57, 59, 60, 63, 94, 98, paragraful 1 şi 372 alin. (1) în combinaţie cu 374 secţiunea d şi e a C. pen. grec.
Totodată, din cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că în sarcina persoanei solicitate a fost reţinută săvârşirea unor furturi în mod organizat, ca îndeletnicire.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea se regăsesc printre cele 32 de infracţiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 18, teza I (furtul organizat) din Legea nr. 302/2004.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări, faptele săvârşite fiind prevăzute de dispoziţiile art. 228 C. pen. român.
Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că durata pedepsei ce urmează a fi executată este mai mare de 1 an închisoare (6 ani închisoare), nu au fost formulate nici un fel de obiecţii privind identitatea, iar termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis de către Procuratura Curţii de Apel din Dodekanisa - Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel de Infracţiuni din Dodekanisa.
La termenul de judecată din data de 25 februarie 2019, aşa cum anterior s-a arătat, în şedinţă publică, s-a procedat la audierea persoanei solicitate A., căreia i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare şi care a declarat că nu a consimţit la predarea sa către autorităţile judiciare din Grecia, fără a renunţa la beneficiul regulii specialităţii.
În ceea ce priveşte motivele de contestaţie invocate de către persoana solicitată A. în prezenta cale de atac, respectiv refuzul său de a fi predat către autorităţile judiciare din Grecia, dat fiind că este cetăţean român, are o rezidenţă continuă pe teritoriul României, a dat o declaraţie expresă în care şi-a exprimat dorinţa de a rămâne alături de familie, fiind tatăl unor copii minori şi având o stare de sănătate precară, Înalta Curte le constată a fi neîntemeiate.
Pe de o parte, raportat la dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 302/2004 Înalta Curte nu reţine incidenţa vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opţional al executării mandatului european de arestare. În acest sens Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispoziţiilor Deciziei-cadru 2002/584, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 din aceasta şi în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 şi 4a (CJUE, cauza Leymann şi Pustovarov, Hotărârea din 1 decembrie punctul 51, CJUE, cauza Mantello, Hotărârea din 16 noiembrie 2010, punctul 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condiţiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru menţionată.
Pe de altă parte, aşa după cum a reţinut şi prima instanţă, raportându-se la fişa de cazier judiciar a acestuia, se observă împrejurarea că în perioada cuprinsă între anii 2016 - 2017 persoana solicitată a suferit multiple condamnări în străinătate, fiind condamnat la pedepse cu închisoarea sau amendă de către autorităţile judiciare din Germania, Italia şi Cehia. Aceste pedepse au fost executate în statele emitente.
Este adevărat faptul că ulterior săvârşirii infracţiunilor în Grecia, persoana solicitată nu a mai suferit condamnări în străinătate până în anul 2016. Însă acest lucru se datorează faptului că numitul A. a fost încarcerat în România în perioadele 23 ianuarie 2012 - 23 aprilie 2013 şi 11 august 2013 - 29 iulie 2016.
La scurt timp după liberarea sa din penitenciar, persoana solicitată a plecat din nou în străinătate, unde a suferit condamnări succesive în perioada 2016 - 2017.
Mai mult decât atât, chiar persoana în cauză a precizat, la momentul la care a fost depistat la frontieră, că dorea să ajungă în Germania.
În acest context, legăturile personale ale numitului A. cu statul român şi cu familia sa nu par a fi atât de puternice încât să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare, ţinând seama şi de principiul statuat de art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2007 privind necesitatea executării mandatului european de arestare.
În considerarea argumentelor de fapt şi de drept anterior expuse, fiind îndeplinite condiţiile de formă şi de fond reglementate de Legea nr. 302/2004, nefiind constatate impedimente legale la predare, remarcând şi gravitatea faptelor pentru care persoana solicitată a fost condamnată, neexistând nicio raţiune de fapt ori de drept de a activa motivul opţional de refuz prev. de 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică.
Aşa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 62/PI din data de 25 februarie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală fiind nefondată, Înalta Curte, în baza art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a o respinge ca atare.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (6) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 62/PI din data de 25 februarie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 1012 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 februarie 2019.
Procesat de GGC - LM