A. Conflict negativ de competenţă. Invocarea excepţiei nelegalei constituiri a completului. Condiţii şi efecte
B. Contestaţie împotriva actelor emise în procedura de sancţionare disciplinară. Instanţa competentă să soluţioneze cauza
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenţa instanţelor
Index alfabetic : conflict negativ de competenţă
- nelegala constituire a completului
- personal didactic
- contract de management
- litigiu de muncă
C. proc. civ., art. 130 alin. (2),, art. 131, art. 133 pct. 2 teza I, art. 247 alin. (1)
Legea nr. 304/2004, art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3), art. 37 alin. (1)
Legea nr. 1/2011, art. 280 alin. (1), (10)
C. muncii, art. 278 alin. (2)
A. Neinvocarea în condiţiile legii a excepţiei de necompetenţă materială nu anihilează posibilitatea invocării excepţiei de ordine publică a nelegalei alcătuiri a instanţei din perspectiva specializării judecătorilor.
Prin urmare, este legală soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei nelegalei constituiri a completului, chiar şi în condiţiile în care momentul procesual la care trebuia invocată excepţia necompetenţei materiale fusese depăşit.
B. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede o procedură unitară de sancţionare şi contestare a actelor prin care se aplică sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 280 alin. (2), articolul 280 alin. (1) nefăcând distincţie între personalul didactic încadrat cu contract individual de muncă şi cel de conducere, de îndrumare şi de control, care îşi desfăşoară activitatea şi în baza unui contract de management.
Deşi art. 280 alin. (10) din Legea nr. 1/2011 nu precizează specializarea instanţei competente să soluţioneze contestaţia împotriva actelor emise în procedura de sancţionare disciplinară, devin aplicabile dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Ca atare, persoanele încadrate în unităţile de învăţământ, inclusiv personalul de conducere, de îndrumare şi de control din inspectoratele şcolare, sancţionate disciplinar, se pot adresa instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă, în condiţiile art. 280 din Legea nr. 1/2011.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4737 din 7 noiembrie 2018
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.10.2017, sub nr. x/42/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale şi Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale, contestaţie împotriva Ordinului Ministrului Educaţiei Naţionale (OMEN) nr. 4092/19.06.2017 şi împotriva Hotărârii nr. 3/29.08.2017, pronunţată de Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale, solicitând admiterea contestaţiei, anularea celor două „acte administrative” şi implicit, înlăturarea sancţiunii „avertisment”.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin OMEN nr. 4092/19.06.2017, s-a dispus sancţionarea sa cu avertisment, invocându-se faptul că nu au fost actualizate fişele de post pentru personalul nedidactic din cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean B. unde are calitatea de Inspector Şcolar General, pentru faptul că nu a luat decizii corecte cu privire la propunerea proiectului de plan de şcolarizare de la Colegiul Naţional C. şi de la Liceul Teoretic D., dar şi de la Liceul Teoretic E. şi, în al treilea rând, pentru faptul că nu a acordat un aviz conform pentru o Hotărâre a Consiliului Local al Comunei B., privind fuziunea prin absorbţie a Grădiniţei cu Program Prelungit - F., la Liceul Tehnologic G.
Împotriva OMEN nr. 4092/2017, reclamanta a formulat contestaţie la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale, însă contestaţia a fost respinsă prin Hotărârea nr. 3/29.08.2017.
Reclamanta a susţinut că ambele acte au fost emise cu încălcarea legii, dar şi cu distorsionarea situaţiei de fapt, care nu a fost evaluată în mod corespunzător, iar cererile şi probele administrate au fost înlăturate fără o analiză pertinentă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 280 din Legea nr. 1/2011 care, în opinia reclamantei, se completează cu prevederile Codului muncii şi ale Codului de procedură civilă.
II. Instanţele aflate în conflict de competenţă
1. Prin sentinţa nr. 121/20.06.2018, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia nelegalei constituiri a completului, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău, Secţia I civilă, în vederea legalei constituiri a completului de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de contencios administrativ a reţinut că reclamanta a solicitat anularea Ordinului MEN nr. 4092/2017, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a avertismentului, potrivit dispoziţiilor art. 280 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011, precum şi a Hotărârii nr. 3/2017 a Colegiului Central de Disciplină al MEN, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de către reclamantă împotriva ordinului anterior precizat.
În urma deliberării şi repunerii cauzei pe rol, curtea de apel a invocat din oficiu nelegalitatea constituirii completului, prin prisma dispoziţiilor art. 17 din Ordinul MECTS nr. 3866/2012.
Conform acestor dispoziţii legale, „împotriva hotărârii Colegiului Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului partea nemulţumită se poate adresa cu acţiune la instanţa competentă - secţia specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 280 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 1/2011 prevăd că „…Personalul de conducere, de îndrumare şi de control din inspectoratele şcolare şi din Ministerul Educaţiei Naţionale, care a fost sancţionat, are dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul central de disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale. Normele privind componenţa, organizarea şi funcţionarea, precum şi atribuţiile colegiului de disciplină de pe lângă inspectoratul şcolar şi ale Colegiului central de disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului educaţiei naţionale”.
Ca urmare, prin voinţa legiuitorului, prezenta cauză a fost calificată drept un litigiu de muncă, aflat în competenţa completelor de fond specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale, complete formate potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004, „dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”.
În aceste condiţii, chiar dacă instanţa a apreciat iniţial asupra competenţei sale materiale, acest aspect este înlăturat de nelegala constituire a completului de judecată, aspect de ordine publică, ce poate fi invocat inclusiv în faţa instanţei de recurs, chiar şi din oficiu, prin prisma motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce vizează nelegala alcătuire a instanţei.
Curtea de apel a înlăturat susţinerile reclamantei vizând faptul că: - trebuie stabilită distinct competenţa, raportat la ordinul emis de către MEN şi la hotărârea emisă de către Colegiul central de disciplină din cadrul MEN; - pentru ordin competenţa aparţine instanţei de contencios, iar pentru hotărâre celei de dreptul muncii; - cererea principală este cea de anulare a ordinului, astfel că întreaga cauză trebuie soluţionată de către instanţa de contencios administrativ.
În acest sens, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile legale citate anterior reglementează o procedură unitară de contestare a actelor prin care se aplică sancţiuni disciplinare, prin voinţa legiuitorului fiind prevăzut expres actul care poate fi atacat în justiţie, în speţă hotărârea colegiului, situaţie incidentă şi în cadrul altor materii (ex. decizia de soluţionare a contestaţiei - art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deciziile emise de către Comisia Superioară - art. 902 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap).
2. Prin Sentinţa civilă nr. 1184/13.09.2018, Tribunalul Buzău, Secţia I civilă - Complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în prealabil, sub aspect procedural, că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, în speţă acest termen fiind cel de la 05.12.2017, când instanţa de contencios administrativ şi-a stabilit competenţa, încheierea de şedinţă având caracter interlocutoriu potrivit art. 131 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Or, sentinţa de declinare a competenţei instanţei de contencios administrativ este adoptată la 20.06.2018, chiar dacă declinarea s-a făcut în urma admiterii altei excepţii decât cea de necompetenţă materială, în condiţiile în care compunerea completului de judecată este subsecventă stabilirii competenţei primei instanţe la primul termen pentru care părţile sunt legal citate conform art. 130 alin. (2) şi 131 alin. (1) C. proc. civ., sau excepţional, la cel de-al doilea acordat exclusiv în vederea stabilirii competenţei conform art. 131 alin. 2 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale, tribunalul a reţinut că actele contestate în cauză sunt Ordinul nr. 4092/19.06.2017 al Ministrului Educaţiei Naţionale prin care s-a aplicat inspectorului şcolar general al ISJ B. o sancţiune disciplinară (cea a avertismentului) şi Hotărârea nr. 3/29.08.2017 a Colegiului Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei Naţionale privind respingerea contestaţiei inspectorului şcolar împotriva ordinului ministrului de sancţionare.
Prin Ordinul Ministrului nr. 4696/18.08.2017 (ulterior aplicării sancţiunii la 19.06.2017) s-a dispus revocarea din funcţie, începând cu data de 04.09.2017, a inspectorului şcolar general al I.S.J. B. şi încetarea (cu aceeaşi dată) a contractului de management nr. 10182/19.06.2015 încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi A. pentru funcţia de inspector şcolar general.
În opinia tribunalului, sancţiunea disciplinară în speţă derivă din executarea unui contract de management, iar nu dintr-un contract individual de muncă, fiind în discuţie atât funcţia publică exercitată, cât şi calitatea inspectorului şcolar general - persoană pentru care nu există raport individual de muncă, funcţia fiind una ocupată pe bază de concurs şi în urma numirii de către ministrul educaţiei, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1/2011 (legea educaţiei naţionale), ale Legii nr. 188/1999 pentru funcţia publică şi cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, acestea atrăgând competenţa specială a instanţei de contencios administrativ, iar nu pe cea a completelor specializate în litigii de muncă.
În acest sens, potrivit Legii nr. 1/2011 - art. 259 alin. (1), inspectorii şcolari generali, generali adjuncţi şi directorii caselor corpului didactic sunt numiţi de ministrul educaţiei naţionale, pe baza unui concurs public, reglementat prin metodologie elaborată de Ministerul Educaţiei Naţionale, aliniatul (2) al aceluiaşi articol stabilind că inspectorii şcolari generali, generali adjuncţi şi directorii caselor corpului didactic încheie contract de management cu ministrul educaţiei naţionale; contractul de management poate fi prelungit, cu acordul părţilor, în urma evaluării performanţelor manageriale. Totodată, potrivit art. 260 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, funcţiile de conducere din inspectoratele şcolare şi de director la casa corpului didactic se ocupă, prin concurs.
Apoi, răspunderea disciplinară inclusiv pentru personalul de control şi îndrumare din învăţământul preuniversitar este reglementată conform art. 281-282 din Legea specială nr. 1/2011, componenţa comisiei de cercetare disciplinară se stabileşte conform art. 281 alin. (4) din aceeaşi lege, iar comisiile de cercetare disciplinară sunt numite de ministrul educaţiei naţionale pentru personalul de conducere din inspectoratele şcolare judeţene potrivit art. 281 alin. (5) lit. b) din lege. Prin art. 281 alin. (3) se prevede că, pentru personalul de conducere din inspectoratele şcolare şi casele corpului didactic, propunerea de sancţionare se face de ministrul educaţiei naţionale şi se comunică prin ordin, în timp ce, potrivit art. 280 alin. (10) din legea specială menţionată, dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor judecătoreşti este garantat, nefiind stabilită distinct prin normele acestei legi şi competenţa de primă instanţă.
Însă, Legea nr. 188/1999, republicată, defineşte prin art. 2 alin. (1) funcţia publică - ce reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome, conform alin. (2) al aceluiaşi articol funcţionarul public fiind persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Totodată, potrivit art. 80 din Legea nr. 188/1999, este stabilită competenţa instanţei de contencios administrativ în privinţa cererilor de anulare sau modificare, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004 pentru competenţa de primă instanţă a tribunalelor şi curţilor de apel - ca instanţe de contencios administrativ (raportat la actele contestate şi la emitentul acestora).
Tribunalul a apreciat că funcţia exercitată de reclamantă la momentul sancţionării sale prin ordin al ministrului educaţiei naţionale a fost aceea de inspector şcolar general, sancţiunea fiind aplicată în legătură cu atribuţiunile decurgând din funcţia publică şi din contractul de management încheiat, iar nu în considerarea vreunui raport de muncă ori a calităţii de cadru didactic angajat pe bază de contract individual de muncă.
Codul muncii, la art. 231, stabileşte că prin conflicte de muncă se înţeleg conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, în timp ce art. 266 reglementează că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de acest cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit Codului muncii. Deciziile de sancţionare emise de angajatori pot fi contestate conform art. 252 alin. (5) din Codul muncii, competenţa de primă instanţă a tribunalului în materia litigiilor de muncă fiind reglementată de art. 95 alin. (1) C. proc. civ., art. 269 din Codul muncii şi art. 208 - 210 din Legea nr. 62/2011. Codul de procedură civilă completează legile speciale mai sus menţionate, iar în cauză sunt aplicabile deopotrivă şi prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 123 alin. (3) C. proc. civ.
III. Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte a reţinut următoarele:
1. Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
În speţă, deşi curtea de apel s-a desesizat ca urmare a admiterii excepţiei nelegalei constituiri a completului, a pronunţat o sentinţă de declinare a competenţei.
Prin urmare, Înalta Curte a fost în mod legal sesizată în vederea soluţionării unui conflict negativ de competenţă prevăzut de art. 133 pct. 2 C. proc. civ.
2. Conflictul priveşte în primul rând competenţa materială procesuală (specializată), respectiv dacă litigiul este de competenţa instanţelor de contencios administrativ sau al celor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă. Stabilirea gradului instanţei este o operaţiune accesorie şi subsecventă calificării corecte a naturii litigiului.
Prin Decizia nr. 17/17.09.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 872 din 16.10.2018, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.
În considerentele acestei decizii (par. 16-18), s-a arătat că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.
Competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curţilor de apel şi al tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale. De asemenea, potrivit art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.
3. O primă problemă care trebuie lămurită în vederea soluţionării prezentului conflict de competenţă este aceea dacă, în cazul competenţei specializate, compunerea/constituirea completului de judecată este subsecventă stabilirii competenţei primei instanţe în condiţiile art. 130 alin. (2) şi 131 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, dacă prin neinvocarea în condiţiile legii a excepţiei de necompetenţă, completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza şi nu se mai poate vorbi de o nelegală compunere/constituire care să ducă la nulitatea hotărârii.
În dezlegarea acestei probleme de drept, trebuie avute în vedere paragrafele nr. 19-21 din considerentele Deciziei nr. 17/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Astfel, s-a statuat că dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 sunt în primul rând norme de organizare judiciară, iar abia în al doilea rând norme de competenţă de ordine publică, care reglementează competenţa unei secţii sau a alteia (respectiv complet specializat) de la nivelul unei instanţe (în sens funcţional - judecătorie, tribunal, curte de apel), în funcţie de natura litigiului dedus judecăţii.
Aşadar, normele care reglementează instanţele/completurile specializate au o natură duală, ce determină un tratament juridic specific în cazul încălcării acestora.
Este posibil ca, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta să fie soluţionat de un complet necompetent şi, totodată, nelegal compus sub aspect calitativ, greşita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetenţa.
În materia competenţei specializate, „regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanţei din perspectiva specializării judecătorilor.”
Ca urmare, din perspectiva normelor de organizare judiciară, nelegala compunere/constituire poate fi invocată pe calea unei excepţii de procedură, dilatorii şi absolute, în orice stare a procesului, inclusiv de instanţă din oficiu, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.
În speţă, curtea de apel a procedat în mod legal admiţând excepţia nelegalei constituiri a completului la termenul din 20.06.2018, chiar şi în condiţiile în care momentul procesual la care trebuia invocată excepţia necompetenţei materiale fusese depăşit. Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat, neinvocarea în condiţiile legii a excepţiei de necompetenţă materială nu anihilează posibilitatea invocării excepţiei de ordine publică a nelegalei alcătuiri a instanţei din perspectiva specializării judecătorilor.
4. Sub aspectul naturii litigiului, curtea de apel a apreciat în mod corect că persoanele încadrate în unităţile de învăţământ, inclusiv personalul de conducere, de îndrumare şi de control din inspectoratele şcolare, sancţionate disciplinar, se pot adresa instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă, în condiţiile art. 280 din Legea nr. 1/2011.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 280 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.
Textul legal nu distinge între personalul didactic încadrat cu contract individual de muncă şi cel de conducere, de îndrumare şi de control, care îşi desfăşoară activitatea şi în baza unui contract de management. Este astfel lipsit de relevanţă faptul că reclamanta exercita la momentul sancţionării o funcţie publică de inspector şcolar general la Inspectoratul Şcolar Judeţean B., din moment ce legea specială prevede o procedură unitară de sancţionare şi contestare a actelor prin care se aplică sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 280 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.
Deşi art. 280 alin. (10) din Legea nr. 1/2011 nu precizează specializarea instanţei competente să soluţioneze contestaţia împotriva actelor emise în procedura de sancţionare disciplinară, devin aplicabile dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
În sensul compatibilităţii raporturilor juridice deduse judecăţii cu specificul raporturilor de muncă sunt şi prevederile art. 17 din Regulamentul privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Colegiului Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi ale colegiilor de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare judeţene, aprobat prin Ordinul MECTS nr. 3866/2012, publicat în M. Of. al României nr. 311 din 09.05.2012, potrivit cărora „împotriva hotărârii Colegiului Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului partea nemulţumită se poate adresa cu acţiune la instanţa competentă - secţia specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
În mod similar, în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar, art. 283 din Legea nr. 1/2011 stabileşte din nou, fără a distinge, aplicarea unitară a legislaţiei muncii.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, Secția I civilă - Complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.