Apelul. Decăderea apelantului din dreptul de a propune probe în apărare. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul
Index alfabetic : apel
- plată nedatorată
- probe
- decădere
C. proc. civ., art. 254, art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 478
Dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. statuează la alineatul 2 că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în faţa primei instanţe sau arătate prin motivele de apel ori în întâmpinare, precum şi că instanţa de apel va putea încuviinţa administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
În cazul în care apelantul nu a propus probe specifice fondului prin cererea de apel, sancţiunea decăderii cu privire la acestea nu poate fi operabilă decât dacă, în condiţiile art. 254 C. proc. civ., acestea nu ar fi fost propuse prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, deşi dispoziţiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că neindicarea probelor este sancţionată cu decăderea, totuşi, nu poate fi ignorat că această sancţiune vizează, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d), probele pentru susţinerea motivelor de apel.
În aceste condiţii, decăderea din acest drept ar fi putut fi invocată de instanţa de apel exclusiv cu privire la dovedirea motivelor de apel, iar nu a temeiniciei acţiunii, dacă în faţa primei instanţe probele au fost propuse în condiţiile legii.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4804 din 13 noiembrie 2018
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22.10.2015, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 415.000 euro cu titlu de plată nedatorată, cu plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, reclamantul a arătat că a consimţit să împrumute societatea D. SRL cu suma de 415.000 euro, sumă care avea să reprezinte avansul pentru cumpărarea părţilor sociale deţinute în această societate de către cei doi pârâţi, iar ulterior, la 19 decembrie 2009 s-a încheiat în faţa notarului contractul de cesiune a părţilor sociale urmare căruia reclamantul a virat în contul cedenţilor suma de 985.000 euro care reprezenta întregul preţ al cesiunii. Deşi aceste aspecte au fost recunoscute într-un alt litigiu de către ambii pârâţi, aceştia au refuzat restituirea sumei de 415.000 euro plătiţi în plus de către reclamant, aspect care reprezintă fundamentul de fapt al acestei acţiuni.
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 17.02.2016, Tribunalul Tulcea, Secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 415.000 Euro pe care a plătit-o acestora în baza contractului de împrumut autentificat sub nr. 1356 de către B.N.P. E., convenţie cu privire la care, prin sentinţa civilă nr. 239/2014 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin neapelare, s-a reţinut că suma de 415.000 Euro a fost primită de către S.C. D. S.R.L. cu titlu de împrumut.
În aceste condiţii, tribunalul a considerat că nu se poate reţine în prezenta cauză că plata sumei de bani a fost făcută pârâţilor, căci s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat şi efectele acestuia reglementate de art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 144 /C din 19.11.2016, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă s-a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa nr. 240/2016, pronunţată de Tribunalul Tulcea la data de 17.02.2016, în dosarul nr. x/88/2015 şi s-a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 13.01.2017 când au fost citate părţile.
S-a reţinut că dreptul la repetiţiune (plata a ceea ce nu era debit) se raportează, nu la contractul de împrumut, ci la contractul de cesiune de părţi sociale autentificat sub nr. 1417/19.12.2009, din conţinutul căruia a rezultat că a existat o plată având ca debitor reclamantul A. şi drept creditori pârâţii B. şi C.
După admiterea apelului şi anularea sentinţei civile nr. 240 din 17 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. X/88/2015, a acţiunii civile având ca obiect pretenţii, formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., s-a pronunţat decizia civilă nr. 64/C din 20 aprilie 2017 de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul a criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, reclamantul solicitând după reţinerea spre soluţionare de către instanţa de apel, doar admiterea acţiunii fără a propune vreun fel de probă prin cererea de apel. S-a reţinut că, după anularea cu reţinere pronunţată prin decizia civilă nr. 144/C din 09 noiembrie 2016 - la ale cărei dezbateri din şedinţa din 26 octombrie 2016, apărătorul reclamantului a învederat că nu are vreun fel de cerere, deci nici probatorii - în temeiul art. 476 alin. 2 şi art. 478 alin. 2 C. proc. civ., instanţa a constatat decăzut apelantul din dreptul de a propune probe în apărare, apelantul reclamant neavând o cerere distinctă de probatorii în apel.
După cum a reieşit din considerentele deciziei civile nr. 144/C/2016 a Curţii de Apel Constanţa, în temeiul contractului de cesiune de părţi sociale autentificat sub nr. 1417 din 19 decembrie 2009 pârâţilor B. şi C. li s-a făcut o plată, în sensul că reclamantul şi-a stins pe această cale o obligaţie asumată faţă de aceştia.
Referitor la caracterul parţial „nedatorat” al plăţii efectuate prin contractul autentificat sub nr. 1417 din 19 decembrie 2009, instanţa de apel a statuat că acesta trebuia dovedit de reclamantul A. conform regulilor generale instituite de art. 249 C. proc. civ. Din perspectiva dovedirii împrejurării invocate în acţiunea introductivă - că plata unei sume de 415.000 Euro a fost făcută anterior, în temeiul unui alt act -, instanţa de apel a constatat că materialul probator administrat în cauză nu permite stabilirea caracterului nedatorat al plăţii efectuate. Din succesiunea de acte autentice încheiate între părţi (reclamantul A. şi pârâţii C. şi B. - în nume propriu sau ca reprezentanţi ai S.C. D. S.R.L.) a rezultat că fiecare dintre aceştia au fost pe deplin conştienţi de existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor referitoare la cesiunea de părţi sociale. Astfel, s-a încheiat un antecontract de părţi sociale în care a fost indicat atât preţul total pentru părţile sociale ale capitalului S.C. D. S.R.L. fiind indicată şi valoarea participaţiei fiecăruia dintre pârâţi; mai mult, s-au stabilit instrucţiuni clare de plată a preţului ambelor pachete de părţi sociale, sume care au fost depuse de reclamant în conturile fiecăruia dintre pârâţi înainte de vânzarea propriu-zisă a părţilor sociale, astfel încât documentele de plată au putut fi menţionate în contract.
Este adevărat că, într-o altă cauză, pârâţii C. şi B. au arătat în cuprinsul unei întâmpinări, că, în realitate, „contractul de împrumut reprezintă, de fapt, o plată a contravalorii părţilor sociale deţinute de pârâţi pentru ca acestea să fie transferate către A. libere de sarcini”.
Această poziţie procesuală - care, teoretic, ar putea fi folosită şi în altă cauză decât în cea în care a fost exprimată - nu este însă suficientă pentru a schimba natura juridică a actului în discuţie şi, drept consecinţă, să conducă la restituirea părţii din preţ menţionată în contractul nr. 1415/2009 care ar fi fost achitată anticipat prin contractul nr. 1356/2009. Având în vedere că voinţa părţilor fusese exprimată printr-un act autentic care se bucură de credință deplină în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le declară şi de o prezumţie de validitate şi autenticitate, singura cale pentru a face să dispară efectele juridice pe care acestea le-a produs (în cazul în care nu se contestă legalitatea) este acțiunea în declararea simulaţiei. În lipsa admiterii unei astfel de acţiuni nu poate fi lipsit de efecte contractul de împrumut autentificat sub nr. 1356 din 11 decembrie 2009 la care reclamantul ar fi consimțit „din infantilism şi prea multă încredere în oameni” şi nu se poate da o altă însemnătate dispoziţiilor contractului de cesiune de părţi sociale, principiul obligativităţii efectelor actului juridic impunându-se nu doar părţilor acestor contracte ci şi instanţelor, care nu pot ignora realitatea juridică creată şi care nu a fost răsturnată prin singura cale permisă de lege (pentru situaţia invocată de reclamant) acţiunea în declararea simulaţiei contractului de împrumut care, în fapt ar conţine decât un avans al preţului părţilor sociale achiziţionate de reclamant.
Împotriva deciziei nr. 64/C din 20 aprilie 2017 a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
O primă critică a recursului s-a fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arătând că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 478 C. proc. civ., referitoare la probele şi mijloacele de apărare permise în apel. Astfel, instanţa de apel a greşit apreciind că după reţinerea cauzei spre soluţionare, pentru evocarea fondului, apelantul a solicitat admiterea acţiunii fără a propune probe, atâta vreme cât probele au fost propuse în faţa primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată, iar propunerea unui nou probatoriu nu era necesară în faza de apel, de vreme ce prima instanţă a pronunţat soluţia doar pe baza unei excepţii, fără analiza fondului.
Este deopotrivă greşită şi respingerea cererii de probe la ultimul termen de judecată în apel, cu argumentul că probe nu au fost solicitate în apel şi, deopotrivă pe temeiul art. 194 lit. e) C. proc. civ.
O a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează fundamentarea soluţiei adoptate pe omisiunea reclamantului de a promova o acţiune în declararea simulaţiei, în condiţiile în care analiza condiţiilor plăţii nedatorate, care a reprezentat fundamentul acţiunii, nu a fost realizată. De asemenea, instanţa de apel a făcut o distincţie neutilă pentru soluţionarea cauzei, arătând că nu este relevant dacă plata nedatorată a avut caracter relativ sau absolut, deoarece acţiunea în repetiţiune este admisibilă în oricare dintre cele două ipoteze.
În concluzie, în lipsa valorificării probelor administrate, instanţa de apel a refuzat să stabilească în mod concret situaţia de fapt care să fundamenteze soluţia pronunţată, exonerând pe pârâţi de obligaţia de plată a sumei achitate nedatorat de către reclamant.
Împotriva recursului, intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., s-a efectuat raportul asupra recursului, iar după comunicarea acestuia, recursul a fost declarat admisibil în principiu, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din acelaşi cod.
Recursul este fondat şi a fost admis, pentru următoarele considerente:
Împotriva sentinţei primei instanţe, prin care acţiunea reclamantului, fundamentată pe plata nedatorată, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul a declarat apel, iar prin cererea de apel motivată, este adevărat, apelantul nu a propus probe.
Deşi dispoziţiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că sancţiunea neindicării probelor este sancţionată cu decăderea, totuşi, nu poate fi ignorat că această sancţiune vizează, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d), probele pentru susţinerea motivelor de apel.
În aceste condiţii, sancţiunea decăderii din acest drept, ar fi putut fi invocată de instanţa de apel exclusiv cu privire la dovedirea motivelor de apel, iar nu a temeiniciei acţiunii.
Cu toate acestea, atunci când s-a luat în dezbatere apelul, motivele evocate cu privire la nelegalitatea soluţiei primei instanţe, mai exact în şedinţa din 26 octombrie 2016, nu s-a pus în dezbatere decăderea apelantului din dreptul de a proba motivele de apel, dimpotrivă, conform celor consemnate în încheierea de dezbateri, reclamantul a fost întrebat asupra probelor care vizau fondul cauzei, acesta a arătat care sunt probele pe care îşi întemeiază susţinerile, fiind implicit depăşită problema probaţiunii motivelor de apel.
Urmare acestor dezbateri, a fost pronunţată decizia 144/C din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis apelul reclamantului şi a fost anulată sentinţa apelată, cu consecinţa fixării unui termen pentru evocarea, pentru prima dată, în apel, a fondului.
Aşadar, depăşită fiind faza dovedirii motivelor de apel, la evocarea fondului, nu mai puteau fi invocate dispoziţiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. pentru sancţionarea reclamantului-apelant cu decăderea, deoarece s-a păşit la judecata fondului, adică la cercetarea judecătorească asupra cererii de chemare în judecată.
În acest sens, au devenit deplin operabile dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., care statuează la alineatul 2 că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în faţa primei instanţe sau arătate prin motivele de apel ori în întâmpinare, dar şi că instanţa de apel va putea încuviinţa administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Chiar şi dacă apelantul nu a propus probe specifice fondului prin cererea de apel, sancţiunea decăderii cu privire la acestea nu putea fi operabilă decât dacă, în condiţiile art. 254 C. proc. civ., când acestea nu ar fi fost propuse prin cererea de chemare în judecată.
De aceea, motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este întemeiat, iar instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procesuale evocate în decizie, statuând că în această fază a apelului devin incidente dispoziţiile art. 470 C. proc. civ., dar şi că prin dovezi invocate în faţa primei instanţe, în sensul dat de art. 478 din acelaşi cod, trebuie avute în vedere probele instrumentate, adică administrate în faţa primei instanţe.
Dovezile invocate şi conţinute în cuprinsul art. 478 din Cod, se referă, în mod neîndoielnic, la probele propuse în faţa primei instanţe, iar nu neapărat administrate, cu atât mai mult cu cât, prin soluţionarea cauzei la prima instanţă pe baza unei excepţii procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor care susţineau fondul cauzei, nu a mai fost posibilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, dincolo de greşita interpretare şi aplicare a normelor de procedură arătate, care a prilejuit vătămarea părţii prin încălcarea dreptului acesteia de a-şi dovedi pretenţiile, în realitate nu a existat o dezbatere publică asupra probelor apelantului la judecata fondului în apel
Exceptând împrejurarea că prin încheierea din 13 ianuarie 2017 instanţa de apel a dispus exclusiv decăderea pârâtului B. din dreptul de a propune probe, prilej cu care a ordonat probe din oficiu, respectiv înfăţişarea antecontractului dintre părţi, la niciunul dintre termenele ulterior acordate în cauză apelantul nu a fost decăzut din dreptul de administrare a probelor propuse prin cererea de chemare în judecată. Deşi s-a constatat, la 20 aprilie 2017 că acesta nu mai are probe de propus, aceasta nu semnifică o desistare a părţii de probele deja propuse prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile impuse de legea procesuale civilă. Or, omisiunea instanţei de a încuviinţa şi administra în apel probe deja propuse, semnifică o încălcare a normelor procesuale şi o soluţionare nelegală a cauzei prin ignorarea, cel puţin a probelor consemnate la dosar, cu atât mai mult a celor ordonate din oficiu.
Instanţa de recurs a arătat că eludarea completă a probelor cauzei face imposibilă verificarea legalităţii soluţiei din perspectiva corectei aplicări a legii la o stare de fapt deplin stabilită, de aceea, admiţând recursul, a dispus casarea deciziei pentru reluarea cercetării fondului cauzei.
Din această perspectivă nu este utilă analiza motivului subsecvent de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin neverificarea condiţiilor plăţii nedatorate în cauză.
Urmează ca instanţa de apel, reluând judecata, să soluţioneze cauza în limita cauzei acţiunii, prin verificarea condiţiilor plăţii nedatorate după stabilirea deplină a situaţiei de fapt, delimitându-se de invocarea unor instituţii care nu au fost solicitate de părţi, pentru respectarea principiului disponibilităţii şi al legalităţii.
Astfel, casarea deciziei recurate a fost dispusă în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin 1 pct. 5 C. proc. civ., reţinându-se că pentru această fază procesuală recurentul a arătat că vor fi solicitate separat.