Cameră preliminară. Probe
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cameră preliminară
C. proc. pen., art. 118, art. 172, art. 347, art. 4251
1. În cazul în care o persoană a fost audiată, ca martor, în faza urmăririi penale in rem, cu respectarea dispoziţiilor legale, dobândirea ulterioară de către această persoană a calităţii de suspect sau inculpat în cauză nu atrage, în mod retroactiv, nelegalitatea declaraţiei de martor, ci determină, în conformitate cu dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., numai imposibilitatea folosirii declaraţiei de mator împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect ori inculpat.
2. Constatarea poate fi dispusă în faza urmăririi penale in rem, în condiţiile art. 172 alin. (9) C. proc. pen., dispunerea efectuării unei constatări reprezentând un atribut exclusiv al procurorului.
I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 196 din 3 aprilie 2019
Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-au dispus următoarele:
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpata A.
În baza art. 346 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării Curţii de Apel Bucureşti prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
În baza art. 346 C. proc. pen., s-a dispus începerea judecăţii cauzei şi s-a fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2019, cu citarea părţilor.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat contestație inculpata A. şi partea responsabilă civilmente Fundaţia B.
Examinând actele dosarului şi încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, reține următoarele:
Interpretarea sistematică a dispozițiilor procesual penale pertinente în materia contestației în cameră preliminară - respectiv art. 4251 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 347 alin. (4) C. proc. pen. - relevă caracterul limitat devolutiv al acestei căi de atac, concretizat în aceea că legalitatea încheierii atacate poate fi cenzurată, în principiu, în limitele criticilor formulate explicit de contestator în faţa judecătorului de cameră preliminară de la fond și numai prin excepție din oficiu, prin raportare la eventuale cazuri de nulitate absolută.
Ca efect al Deciziei nr. 554/2017 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), judecătorului de cameră preliminară îi este recunoscut şi dreptul de a invoca, din oficiu, încălcări ale dispoziţiilor legale care atrag sancțiunea nulității relative, însă, așa cum s-a subliniat în doctrina și jurisprudența relevante, astfel de încălcări pot fi luate în considerare atunci când ele au o anumită gravitate, fiind de natură a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecăţii sau a antrena încălcări importante ale dreptului la apărare al părților sau ale echității procedurii.
În acest cadru, notează că, în speță, criticile contestatoarei inculpate A. pot fi subsumate, pe de o parte, aspectelor ce ţin de legalitatea administrării probelor - respectiv, criticile referitoare la „nulitatea” tuturor mijloacelor de probă ca urmare a administrării lor cu încălcarea dreptului la apărare al contestatoarei, iar pe de altă parte, de legalitatea efectuării actelor de urmărire penală - respectiv, restul criticilor, inclusiv cea referitoare la nelegala introducere în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B., în raport de care s-a invocat şi nelegala dispunere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului din Bucureşti, strada C., proprietatea fundaţiei.
Această ultimă critică este invocată, cu caracter singular, şi de partea responsabilă civilmente Fundaţia B., ambele contestatoare susţinând că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra acestei excepţii.
A. În coordonatele de analiză astfel determinate de calitatea contestatoarelor, procedând, prioritar, la evaluarea criticii unice formulate de contestatoarea parte responsabilă civilmente Fundaţia B. (invocată şi de inculpata A.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, așa cum rezultă din actele dosarului, după primirea, la data de 10 iulie 2018, a unei copii certificate a rechizitoriului, Fundaţia B. şi-a exercitat dreptul de a formula cereri și excepții, prevăzut în art. 344 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens, partea a depus, la data de 26 iulie 2018, un memoriu prin care a solicitat să se constate nelegala sa introducere în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente şi, implicit, nelegala dispunere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului din Bucureşti, strada C., proprietatea fundaţiei, înscris care a fost comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 27 iulie 2018.
Urmare a primirii memoriilor conţinând excepţiile formulate în procedura de cameră preliminară de către inculpata A. şi de partea responsabilă civilmente Fundaţia B., la data de 17 septembrie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a transmis judecătorului de cameră preliminară încheierea din 18 iunie 2018, pronunţată, în procedura prevăzută în art. 250 C. proc. pen., în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, spre a fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.
Cu toate acestea, în încheierea din data de 23 noiembrie 2018, prin care s-a pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor formulate în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond nu a reținut faptul formulării de cereri şi excepţii, în procedura prevăzută în art. 342 C. proc. pen., şi de către partea responsabilă civilmente Fundaţia B. şi nici nu a analizat excepţia invocată de această parte, evaluând şi pronunţându-se exclusiv asupra cererilor şi excepţiilor formulate de inculpata A., mai puţin cea vizând nelegala introducere în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B.
De altfel, se constată că excepţia invocată de partea responsabilă civilmente Fundaţia B. nu a făcut obiectul dezbaterilor în procedura de cameră preliminară, aceasta nefiind pusă în discuţie, la termenul de dezbateri din 16 noiembrie 2018.
Chestiunea similară, invocată de inculpata A., deşi a făcut obiectul dezbaterilor în camera de consiliu, nu a fost efectiv analizată de către judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă, acesta limitându-se la menţionarea, în încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a faptului că verificarea legalităţii măsurii asigurătorii instituită asupra imobilului din Bucureşti, strada C. excede cadrului procedurii camerei preliminare, prin încheierea din 18 iunie 2018, pronunţată în dosarul Curții de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, fiind respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de Fundaţia B. împotriva ordonanţei de instituire a acestei măsuri.
Or, potrivit dispozițiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen., „la termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.”
Totodată, conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen., „copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că, prin prisma atribuţiilor jurisdicţionale ce-i sunt recunoscute în procedura prevăzută în art. 342 şi urm. C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară efectuează controlul de legalitate a posteriori a actului de trimitere în judecată, a probelor pe care se bazează acesta şi a actelor de urmărire penală, prin prisma cererilor şi excepţiilor formulate de părţi sau, în limitele precizate, și invocate din oficiu.
Constituind principalul instrument de realizare a controlului de legalitate în procedura camerei preliminare, cererile şi excepţiile prevăzute în art. 344 alin. (2) C. proc. pen. reprezintă unul din mijloacele prin care părţile îşi exercită dreptul la apărare. Ca urmare, omisiunea evaluării, în camera preliminară, a tuturor cererilor şi excepţiilor invocate de părţi conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen. echivalează, în primul rând, cu neexercitarea, în cadrul prevăzut de lege, a controlului de legalitate la care este obligat judecătorul de cameră preliminară şi, în al doilea rând, cu o limitare a dreptului la apărare şi a echităţii procedurii incompatibilă cu exigenţele art. 2 şi art. 8 C. proc. pen.
În acest sens, raportat la excepţia concretă invocată de părţi, instanţa de contestaţie notează că, în cadrul controlului de legalitate a actelor procesuale efectuate în faza urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară trebuie să supună analizei sale atât actele care definesc și limitează cadrul procesual (relevante pentru stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii și, în ipoteza sesizării instanţei cu o infracţiune de rezultat, pentru identificarea precisă a coordonatelor în care se va soluționa latura civilă), cât și actele procesuale/procedurale întocmite în activitatea de probațiune.
Omisiunea de evaluare a unor cereri sau excepţii invocate explicit de părți, conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen., le privează de garanția unui control efectiv de legalitate a apărărilor lor, în faza procesuală anume destinată acestui control și antrenează, astfel, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, impunând desfiinţarea hotărârii pronunţată cu nesocotirea legii şi rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, în limitele încălcărilor constatate.
Instanţa de contestaţie nu se poate substitui judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, realizând ea însăși, direct în ultimul grad de jurisdicţie, o primă și ultimă analiză a excepţiilor invocate, deoarece ar genera, astfel, privarea părţilor de dreptul efectiv la un dublu grad de jurisdicţie şi, implicit, o limitare a echităţii procedurii incompatibilă cu exigenţele legalității procesului penal.
În contextul acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra legalităţii actului procesual al introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B., prin ordonanța din data de 7 iunie 2018, critică invocată atât de partea responsabilă civilmente Fundaţia B., cât şi de inculpata A.
Ambele contestatoare au susţinut caracterul nelegal al ordonanţei procurorului de caz din data de 7 iunie 2018 nu doar prin raportare la instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului din Bucureşti, strada C. (chestiune cenzurată anterior de un judecător de drepturi şi libertăţi), ci şi la dispoziţia de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente Fundaţia B. Or, o atare dispoziție are natura juridică a unui act de urmărire penală, distinct de măsura procesuală cu caracter asigurător dispusă, legalitatea actului procesual reclamând o analiză a unor condiții și exigențe legale diferite de cele pe care le reclamă cenzurarea măsurii asigurătorii.
Or, limitându-se la a reține că, prin încheierea din data de 18 iunie 2018, judecătorul de drepturi și libertăți a respins contestația formulată potrivit art. 250 C. proc. pen., prima instanță nu a realizat această distincție necesară între actul de urmărire penală criticat și măsura procesuală asigurătorie, urmarea fiind aceea a inexistenței unei analize efective a legalității actului procesual al introducerii în cauză a părţii responsabile civilmente, prin raportare la obiectul judecăţii, astfel cum a fost individualizat prin rechizitoriu şi la particularităţile fazei procesuale actuale.
În acest context, reţinând similaritatea susţinerilor părţilor în calea de atac şi interesul procesual comun în tranşarea neechivocă a legalităţii actului criticat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, constată întemeiate contestaţiile formulate de partea responsabilă civilmente şi inculpată, motiv pentru care le va admite, hotărând conform dispozitivului.
B. Procedând, în continuare, la evaluarea celorlalte critici formulate de inculpata A. în contestaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, constată, în principal, următoarele:
Critica referitoare la efectuarea urmăririi penale cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare este nefondată.
a. În sfera acestei critici, contestatoarea a susţinut, prioritar, că audierea sa în calitate de martor s-a realizat cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât, deşi la momentul respectiv acuzarea cunoştea că ea este autorul presupuselor fapte cercetate, a dispus începerea urmăririi penale in rem şi audierea sa în calitatea menţionată, refuzându-i-se dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului.
A invocat şi faptul că, deşi declaraţia dată în calitate de martor, faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., nu este menţionată, în cuprinsul rechizitoriului, ca probă în susţinerea acuzaţiei aduse, în realitate, elemente esenţiale relevate prin intermediul acesteia au determinat producerea unor probe în acuzare.
Susţinerile contestatoarei sunt neîntemeiate.
Prin dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a instituit în sarcina organelor de urmărire penală obligaţia începerii urmăririi penale in rem, imediat ce au fost legal sesizate, deci anterior efectuării oricăror acte de cercetare în cauză. Noua reglementare procesual penală instituie, aşadar, obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale cu privire la faptă (in rem), chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea acesteia.
Începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activitățile procesuale specifice, necesare realizării obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, acesta are obligația să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acesteia și să strângă și să administreze probele necesare, cu respectarea exigențelor consacrate în art. 100 și art. 101 C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialității.
Subsecvent cercetărilor in rem, în măsura în care există indicii suficiente pentru a fundamenta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, in personam, persoana respectivă dobândind calitatea de suspect şi, în considerarea aceste calităţi, drepturile prevăzute în art. 78 raportat la art. 83 C. proc. pen. şi obligaţiile prevăzute în art. 108 C. proc. pen.
În contextul acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, notează că, în speţă, audierea contestatoarei A., în calitate de martor, la data de 16 februarie 2016, în faza urmăririi penale in rem a cauzei (începută prin ordonanţa din 19 iunie 2014), s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, poziţia organelor de urmărire penală (care, la momentul audierii, i-au adus la cunoştinţă faptul că nu beneficia de dreptul de a fi asistată de apărător şi de a studia actele dosarului, redată în partea finală a declaraţiei) necircumscriindu-se, în sine, unei eventuale încălcări a dreptului la apărare al persoanei audiate.
În condiţiile în care declarația de martor a contestatoarei A. a fost legal administrată, dobândirea ulterioară, de către aceasta din urmă, a calității de suspect/inculpat în cauză nu atrage, în mod retroactiv, nelegalitatea declarației sale de martor, ci, în condiţiile art. 118 C. proc. pen., determină numai o imposibilitate de folosire a conținutului probei testimoniale împotriva inculpatei înseşi. Altfel spus, efectul dispoziţiilor legale menţionate este nu acela al nelegalităţii mijlocului de probă, ci al limitării valorii probatorii a declaraţiei de martor date de inculpată (care va putea fi folosită întotdeauna în favoarea inculpatei, dar niciodată împotriva acesteia), chestiune a cărei valorificare implică, însă, evaluarea probatoriului cu ocazia soluţionării fondului cauzei.
De altfel, în incidenţa dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen., contestatoarea inculpată nu a invocat folosirea efectivă şi directă, în susţinerea acuzaţiilor care i se aduc, a conţinutului declaraţiei date în calitate de martor, ci faptul că elementele esenţiale relevate prin aceasta au determinat producerea unor probe în acuzare, fără a indica însă, în mod subsecvent, care sunt aceste probe.
Notând, prioritar, că aceste chestiuni aduc în discuţie modul de valorificare ulterioară a depoziţiei sale de martor în procesul penal, iar nu chestiuni de legalitate a administrării mijlocului de probă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, constată că, subsecvent audierii contestatoarei ca martoră (16 februarie 2016), în cauză au fost administrate ca mijloace de probă: documentele ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 21 iunie 2017, la sediul profesional din București; sentința civilă nr. 1922 din 24 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal; raportul de expertiză contabilă întocmit de expert D. în dosarul civil; raportul de expertiză contabilă întocmit de expert E. - în calitate de expert desemnat și expert D. - în calitate de expert consilier; înscrisurile depuse la dosarul cauzei de inculpata A.; declarația dată de expertul consilier D.
Niciunul dintre aceste mijloace de probă nu are caracterul de probă derivată din declaraţia de martor, ele fiind administrate, în majoritate, după ce contestatoarea a dobândit calitatea de suspect şi apoi de inculpat, când aceasta a avut posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare, raportat la fiecare act de urmărire penală în parte.
b. În sfera aceleiaşi critici, inculpata a susţinut că, în condiţiile în care constatarea tehnico-ştiinţifică s-a efectuat fără ca ea să aibă cunoştinţă despre aceasta, organele de anchetă erau obligate ca, după dobândirea calităţii de suspect/inculpat în cauză, să procedeze la administrarea de probe şi în favoarea sa şi să-i acorde dreptul de a formula cereri probatorii.
Achiesând la argumentele judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, constată, la rândul său, că, potrivit actelor dosarului, constatarea tehnico-ştiinţifică financiar-contabilă a fost dispusă de procurorul de caz prin ordonanţa din 6 mai 2015 şi s-a materializat prin raportul din data de 8 mai 2015. Ca urmare, proba a fost administrată în cursul urmăririi penale in rem, când A. nu dobândise calitatea de suspect şi, prin urmare, nici drepturile prevăzute în art. 83 lit. b), c), d) şi e) C. proc. pen.
În plus, spre deosebire de procedura efectuării expertizei, întocmirea unei constatări de natura celei prevăzute în art. 172 alin. (9) C. proc. pen., anterior începerii urmăririi penale in personam, este urmarea exclusivă a aprecierii procurorului de caz şi nu este supusă unei evaluări sau dezbateri contradictorii, de natura celor ce derivă din normele art. 177 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, de altfel, că, ulterior dobândirii calităţii de suspect/inculpat în cauză, contestatoarea A. a formulat numeroase cereri şi petiţii (de studiere a dosarului cauzei, de recuzare a procurorului de caz, de probatorii), dar şi plângeri împotriva actelor procurorului de caz, exercitându-şi în mod neîngrădit dreptul la apărare şi luând cunoştinţă de toate actele de urmărire penală efectuate anterior. Ca urmare, expertiza financiar-contabilă a fost dispusă la solicitarea contestatoarei-inculpatei, obiectivele iniţiale ale expertizei fiind, deopotrivă, cele propuse de parte.
Împrejurarea că unele dintre demersurile inculpatei (cu referire specială la plângerile împotriva actelor procurorului de caz) nu au primit o rezolvare favorabilă, nu atrage, eo ipso, o îngrădire a dreptului la apărare al acesteia.
Pentru considerentele anterior expuse, constatând, pe de o parte, întemeiată critica comună vizând omisiunea judecătorului de cameră preliminară de a analiza şi de a se pronunţa asupra excepţiei vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B., invocată atât de contestatoarea parte responsabilă civilmente, cât şi de contestatoarea inculpată A., iar pe de altă parte, ca neîntemeiate, toate celelalte critici formulate de inculpata A. în contestaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va admite contestaţiile formulate de inculpata A. şi de partea responsabilă civilmente Fundaţia B. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
Va desfiinţa, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepţiei vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B. şi, subsecvent, al constatării legalităţii sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti și dispoziţiei de începere a judecăţii şi va trimite cauza spre rejudecare, în aceste limite, la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
Soluţia de desfiinţare a dispoziţiei de constatare a legalităţii sesizării şi de începere a judecăţii derivă din omisiunea primei instanţe de a examina legalitatea unui act de urmărire penală ce ar putea avea consecinţe juridice asupra acestor măsuri (respectiv, actul de introducere în cauză a unei părţi) şi este strict limitată la aspectele de nelegalitate astfel constatate.
Ca urmare, va menţine dispoziţiile încheierii atacate, vizând respingerea, ca neîntemeiate, a celorlalte cereri şi excepţii formulate de inculpata A., a căror analiză a fost realizată în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, astfel cum rezultă din prezenta încheiere.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători, a admis contestaţiile formulate de inculpata A. şi de partea responsabilă civilmente Fundaţia B. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
A desfiinţat, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepţiei vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundaţiei B. şi, subsecvent, al constatării legalităţii sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti și al dispoziţiei de începere a judecăţii şi a trimis cauza spre rejudecare, în aceste limite, la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
A menţinut dispoziţiile încheierii atacate, vizând respingerea, ca neîntemeiate, a celorlalte cereri şi excepţii formulate de inculpata A.