Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii A. şi B. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie reală imobiliară de rang I autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2011 de BNP C. şi a oricăror acte subsecvente acestuia; radierea din cartea funciară nr. x a oraşului Crevedia a tuturor înscrierilor privind contractul de garanţie reală imobiliară de rang I autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2011 de BNP C.; constatarea nulităţii absolute a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C. şi a oricăror acte subsecvente acesteia; radierea din cartea funciară nr. x a oraşului Crevedia a înscrierii privind Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C..
Prin sentinţa nr. 1454 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.R.L., E., F., G., H.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B. şi A.
Prin decizia nr. 1895 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1454 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi, în consecinţă, a fost anulată sentinţa apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recursul declarat de pârâţii G., H., E. şi F. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 1459 din 21 septembrie 2016 şi, în consecinţă, a fost casată decizia nr. 1895 din 19 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă prin decizia nr. 1443 din 29 iunie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii B. şi A., împotriva sentinţei civile nr. 1454 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi a luat act că intimaţii G., H., E., F. şi I. S.R.L. vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva deciziei nr. 1443 din 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, a parcursului judiciar al cauzei şi a unor fragmente din considerentele deciziei atacate, recurenţii au arătat, în esenţă, că în decizia atacată, cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ. şi la art. 1235-1238 din Noul C. civ., se reţine în mod nelegal faptul că cele două contracte deduse judecăţii sunt valabile, neavând o cauză ilicită şi nefiind incidente dispoziţiile legale privitoare la frauda la lege.
Recurenţii consideră că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, în mod greşit au apreciat asupra legalităţii cauzei contractului de garanţie dedus judecăţii, nesocotind argumentele întemeiate ale reclamanţilor expuse în sens contrar, cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ.
Recurenţii susţin că nu are nicio relevanţă faptul că cererea de chemare în judecată nu are un capăt de cerere distinct prin care să pretindă suma de 87.500 euro, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în contextul în care dreptul de creanţă subzistă încă de la momentul efectuării plăţii în contul avansului pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.
După o prezentare a persoanelor care au dobândit calitatea de creditori ipotecari şi a situaţiei altor imobile din ansamblul imobiliar, recurenţii susţin că referitor la argumentele în susţinerea înţelegerii existente între intimaţii-pârâţi, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că prima instanţă în mod corect le-a analizat şi le-a respins, reţinând că relaţiile de prietenie nu probează conivenţa şi, pe cale de consecinţă, nici existenţa unei cauze ilicite.
Instanţa de apel, susţin recurenţii, nu a făcut altceva decât să reitereze menţiunile instanţei de fond, fără însă a analiza incidenţa prevederilor legale de drept material incidente în speţă prin raportare la probatoriul complex administrat în cauză şi care demonstrează fără putinţă de tăgadă intenţia fraudării intereselor reclamanţilor B. şi A.
În opinia recurenţilor, instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la cauza ilicită a contractului de garanţie întrucât acestea trebuiau analizate şi aplicate în strânsă legătură cu cauza contractului de împrumut încheiat la data de 16 decembrie 2007, chiar şi în condiţiile în care instanţa de judecată nu a fost învestită cu analizarea valabilităţii acestuia.
De asemenea, recurenţii susţin că instanţa de apel în mod greşit a interpretat şi aplicat dispoziţiile cuprinse la art. 34 din Antecontract, reţinând că acestea confereau intimaţilor-pârâţi E. şi F. dreptul de a greva cu sarcini imobilul în litigiu pentru finanţarea finalizării întregului proiect dezvoltat, constituit din 58 de vile.
Contrar celor apreciate de instanţa de apel, susţin recurenţii, încheierea contractului accesoriu de ipotecă se justifica în mod logic şi era permisă din punct de vedere convenţional numai până la finalizarea construcţiei, nu şi ulterior acestui moment.
În opinia recurenţilor nu poate fi reţinut considerentul instanţei de apel, potrivi căruia, nu prezintă nicio relevanţă denumirea diferitelor operaţiuni care apar pe extrasul de cont, fiind esenţial, în opinia instanţei de apel, doar probarea împrejurării existenţei unor transferuri de sume.
Recurenţii arată că îşi menţin opinia, potrivit căreia, transferurile făcute între intimaţii-pârâţi în această perioadă nu erau de fapt realizate în considerarea existenţei vreunui împrumut, ci se efectuau în considerarea calităţii acestora de asociaţi în cadrul dezvoltării ansamblului imobiliar din care făcea parte şi imobilul promis reclamanţilor, iar semnarea contractului de împrumut a fost făcută pur formal, pro causa, pentru a găsi în timpul procesului o justificare încheierii contractului de ipotecă nul.
Contrar argumentelor instanţei de apel, susţin recurenţii, caracterul simulat al presupusei garanţii a fost probat de reclamanţi prin administrarea unui probatoriu complex în cauză.
Recurenţii consideră că instanţa de apel a soluţionat apelul prin aplicarea greşită a prevederilor legale de drept material şi în ceea ce priveşte analizarea legalităţii Promisiunii bilaterale de vânzare - autentificată sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C..
Reiterând reţinerile instanţei de fond referitoare la buna-credinţă a pârâţilor, recurenţii susţin că încheierea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în mod valabil din punct de vedere formal, nu implică buna-credinţă a părţilor semnatare, atât timp cât ceea ce contează din perspectiva fraudei la lege este scopul în care a fost încheiat contractul.
Recurenţii apreciază că instanţa de apel a dispus o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor legale referitoare la frauda la lege, reţinând că promisiunea a fost încheiată după ce o instanţă judecătorească a constatat că neperfectarea contractului s-a datorat exclusiv reclamanţilor.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, consideră recurenţii că, în cazul unei neexecutări culpabile din partea reclamanţilor, era normal să se facă aplicarea răspunderii civile contractuale, iar nu să se eludeze antecontractul prin semnarea unei noi promisiuni şi grevarea imobilului cu o ipotecă.
Recurenţii susţin că soluţia de respingere a apelului cu privire la cheltuielile de judecată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor cuprinse la art. 451 C. proc. civ.
În opinia recurenţilor, sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt nejustificate şi disproporţionate în raport de munca depusă de avocaţii angajaţi în cauză şi de gradul de complexitate al pricinii care nu a fost unul atât de ridicat faţă de natura obiectului litigiului dedus judecăţii.
Pentru aceste considerente, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii acesteia spre rejudecare la instanţa de apel.
Prin întâmpinarea depusă la data de 13 octombrie 2017, intimaţii-pârâţi G., H., E. şi F. au invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea recursului faţă de împrejurarea că niciunul din motivele invocate de recurenţi nu se încadrează în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimaţilor, depus la 30 octombrie 2017, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor acestora ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 noiembrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 24 noiembrie 2017, intimaţii-pârâţi depunând la 4 decembrie 2017 punct de vedere asupra raportului solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a acordat termen la data de 8 noiembrie 2018, cu citarea părţilor.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul reclamanţilor A. şi B. este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, prin care se susţine că motivele invocate de recurenţi nu se încadrează în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor la art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că această susţinere vizează de fapt excepţia nulităţii recursului, iar din analiza motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că recursul poate fi analizat, fiind declarat admisibil în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenţii susţin că în speţă decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ. şi la art. 1235-1238 din noul C. civ., reţinându-se în mod nelegal faptul că cele două contracte deduse judecăţii sunt valabile, neavând o cauză ilicită şi nefiind incidente dispoziţiile legale privitoare la frauda la lege.
Tot în acelaşi context, recurenţii susţin că nu are nicio relevanţă faptul că cererea de chemare în judecată nu are un capăt de cerere distinct prin care să se pretindă suma de 87.500 euro, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Această critică nu poate fi primită, întrucât motivele de recurs vizând soluţia pronunţată în apel cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie reală imobiliară de rând I autentificat sub nr. 651/06.04.2011 de BNP C., sunt nefondate.
În speţă, se susţine că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile evocate, deşi din analiza considerentelor hotărârii recurate nu rezultă acest aspect, de fapt recurenţii contestă interpretarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, aspecte care nu pot face obiectul recursului, în raport cu caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac.
În ceea ce priveşte invocarea faptului că recurenţii ar fi fost titularii unui drept de creanţă în valoare de 87.500 euro, acest aspect nu prezintă relevanţă, întrucât aceştia au refuzat în mod culpabil încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 23 noiembrie 2008, iar prin recursul formulat recurenţii recunosc că scopul acestora este de a recupera dublul arvunii, neavând niciun interes asupra imobilului care a făcut obiectul antecontractului, context în care nu se poate vorbi despre fraudarea intereselor acestora.
Lipsa de relevanţă privind lipsa capătului distinct prin care să fie pretinsă creanţa de 87.500 euro rezultă din faptul că acest drept de creanţă a fost invocat pentru prima dată în susţinerea acţiunii, prin intermediul răspunsului la întâmpinare, ori atâta vreme cât nu a fost cuprins în acţiunea iniţială şi nici într-o modificare de acţiune, instanţa de fond nu avea cum să analizeze acest aspect, iar instanţa de apel a valorificat corect această situaţie de fapt, sens în care a apreciat că recurenţii nu pot invoca ca motiv în prezenta cauză, creanţa de 87.500 euro.
Critica recurenţilor privind legăturile de prietenie dintre părţi, se constată că este nefondată, având în vedere că în mod corect, instanţa de apel a apreciat ca temeinice considerentele instanţei de fond referitoare la lipsa unei relevanţe asupra cauzei ilicite a legăturilor de prietenie dintre părţi, instanţa de apel ajungând la aceeaşi concluzie, în urma propriei analize în baza probatorului administrat în cauză.
De asemenea, sunt neîntemeiate motivele recurenţilor în privinţa contractului de împrumut din data de 16 decembrie 2007 şi a dovezilor care atestă acordarea acestuia, având în vedere că între G., în calitate de împrumutător şi E., F., în calitate de împrumutaţi s-a perfectat contractul de împrumut în vederea obţinerii de fonduri pentru desfăşurarea activităţii de edificare a ansamblului rezidenţial, împrumutătorul obligându-se să pună la dispoziţia împrumutaţilor suma de 200.000 euro, restituirea acestor sume urmând a se realiza până la 31 decembrie 2015, conform extraselor de cont, până la momentul finalizării edificării imobilului în cauză fiind împrumutaţi cu 125.000 euro - 1 februarie 2008, până la momentul constituirii garanţiei imobiliare fiind împrumutaţi cu 221.350 euro.
Astfel, contrar susţinerilor reclamanţilor, împrumutul acordat viza edificarea întregului complex nu numai a vilei promise acestora, faptul că restul ansamblului nu-i privea pe recurenţi nu înseamnă că antreprenorul nu putea face împrumuturi în acest scop, acest aspect rezultând din dispoziţiile art. 34 şi art. 35 din antecontractul nr. x din 23 noiembrie 2007, ce atestă faptul că recurenţii au fost de acord ca promitenţii-vânzători să aibă libertate în obţinerea de finanţare pentru finalizarea lucrărilor ansamblului rezidenţial "J." de 58 de vile, desfăşurat pe terenul în suprafaţă de 35.010 mp din Crevedia.
De asemenea, trebuie reţinut aspectul pe care îl omit recurenţii, în sensul că numai dacă aceştia îşi respectă propriile obligaţii, promitenţii-vânzători sunt obligaţi ca la momentul realizării transferului proprietăţii imobilul în discuţie să fie liber de sarcini, un astfel de moment neexistând din culpa exclusivă a recurenţilor, ceea ce înseamnă că actele perfectate de pârâţi în scopurile menţionate nu pot fi reţinute ca fiind realizate în frauda acestora.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor, prin care consideră că cele două instanţe, în mod greşit au apreciat asupra legalităţii cauzei contractului de garanţie imobiliară nr. 651 din 6 aprilie 2011, se constată că aceasta este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurenţilor, acestui contract nu îi lipseşte cauza.
Cauza actului juridic reprezintă motivul determinant al hotărârii de a încheia actul, adică reprezentarea scopului concret în vederea realizării căruia se consimte la asumarea obligaţiei. În speţă, cauza contractului de garanţie este tocmai asigurarea restituirii împrumutului de 221.350 euro la momentul perfectării actului, respectiv 303.009,50 euro în total, din care 125.000 euro fiind împrumutaţi la 1 februarie 2008.
Acest contract nu are o cauză ilicită, aspect probat prin înscrisurile aflate la dosar, cauza perfectării actului există, este reală, licită şi morală, fiind dovedită existenţa contractului de împrumut din 16 decembrie 2007, achitarea efectivă a împrumutului şi necesitatea acestuia pentru edificarea a 58 de vile, printre care şi cea obiect al antecontractului încheiat cu soţii A..
În privinţa cauzei licite şi morale, trebuie observat că însăşi recurenţii au consimţit prin antecontract o astfel de posibilitate - art. 34 - iar în contractul de garanţie se menţionează existenţa antecontractului încheiat cu soţii A..
Cu referire la motivele de recurs vizând soluţia de constatarea nulităţii absolute a promisiunii bilaterale autentificată sub nr. 1327 din 2 iulie 2012 de BNP C., se constată că frauda la lege este nedovedită de recurenţi, deoarece legea permite încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, iar în privinţa cauzei ilicite sau a lipsei cauzei, motivele recurenţilor sunt nefondate, întrucât cauza juridică există, respectiv găsirea unor terţi cumpărători astfel încât vânzătorii, care au suportat costurile edificării imobilului, să-şi poată recupera investiţia.
În cauză nu poate fi vorba de o cauză ilicită, falsă, atâta vreme cât încheierea acestui antecontract este acceptată de reclamanţi în virtutea art. 35 din antecontractul semnat în 2007, or, prin soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/2010 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a datorat exclusiv culpei reclamanţilor, caz în care prin art. 35, aceştia şi-au exprimat acordul pentru promiterea şi oferirea spre vânzare a imobilului.
Prin urmare, este evident că nu există motive de nulitate a contractului de garanţie imobiliară, fiind respectate condiţiile de fond şi formă pentru perfectarea sa, iar relaţiile de amiciţie dintre pârâţii persoane fizice nu au relevanţă sub aspectul nulităţii.
Referitor la critica recurenţilor, potrivit căreia, onorariul avocaţial este disproporţionat în raport cu munca depusă, se constată că şi acest motiv a fost analizat de instanţa de apel, reţinând în mod corect că este nefondat, întrucât munca efectiv prestată de avocatul pârâţilor care a participat la toate termenele dosarului, la administrarea probatoriului sunt proporţionale cu durata şi complexitatea cauzei, fiind totodată dovedite cu documente justificative, astfel că nu se impune a fi redus.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamanţilor nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate.
Din această perspectivă, criticile susţinute doar în mod formal şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii la plata sumei de 3.273,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi G. şi H., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă recurenţii la plata sumei de 3.273,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi G. şi H.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.