Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a dispus în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în faza procesuală a apelului de către apelantul revizuent A.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut referitor la cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în faza procesuală a apelului de către recurentul A., că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia se formulează această solicitare trebuie să verifice următoarele aspecte: dispoziţiile criticate sunt cuprinse într-o lege sau într-o ordonanţă, aceste dispoziţii sunt în vigoare şi sunt pretins contrare unor prevederi constituţionale, declararea ca neconstituţionale a prevederilor ar determina o soluţionare diferită a cauzei; excepţia este invocată în faţa unei instanţe de judecată; prevederile normative nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
"Legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică în privinţa obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.
În cauza dedusă judecăţii instanţa a fost învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, fără a se ajunge la analiza aspectelor invocate în susţinerea cazului de revizuire menţionat de revizuent, pe considerentul că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire, care a fost judecată definitiv.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Or, dispoziţiile legale care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv art. 456 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 458 C. proc. pen.. (care se referă la instanţa căreia i se adresează şi care este competentă să soluţioneze cererea de revizuire), nu au efect asupra soluţiei inadmisibilităţii în cauza dedusă judecăţii.
Aceeaşi este şi situaţia privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) şi art. 4741 C. proc. pen.. (invocate de petent în condiţiile în care prima instanţă s-a raportat la o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii pentru a respinge excepţia de necompetenţă materială a instanţei).
Aşa fiind, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Prin urmare, excepţiile de neconstituţionalitate menţionate nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţinând că obiectul cauzei de faţă este apelul declarat împotriva sentinţei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea a reţinut că aceeaşi cerere a fost formulată de revizuent şi în faţa primei instanţe, fiind respinsă, ca inadmisibilă, împotriva acestei soluţii, aşa cum a precizat şi în scris revizuentul, nefiind exercitată cale de atac, sentinţa rămânând, prin urmare, definitivă pe aspectul menţionat.
În condiţiile în care cauza de faţă vizează soluţionarea apelului împotriva unei hotărâri prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire fără a se proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru reţinerea acestui caz de revizuire, altele fiind considerentele pentru care a fost respinsă cererea de revizuire formulată, în mod evident, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei de faţă.
În ceea ce priveşte criticile legate de faptul că în mod eronat s-ar fi calificat aspectele legate de nelegalitatea O.U.G. nr. 18/2016 ca fiind motive ce ţin de excepţia de neconstituţionalitate menţionată, Curtea a apreciat că sunt nefondate, considerând că în mod corect prima instanţă a reţinut că aspectele invocate sunt apărări legate de neconstituţionalitatea invocată şi nu reprezintă o chestiune asupra căreia instanţa să fie nevoită să se pronunţe separat. Împrejurarea că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia menţionată a fost respinsă ca inadmisibilă nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a unei cereri adresate instanţei de judecată, aşa cum a susţinut revizuentul.
Curtea a arătat că aceleaşi aprecieri sunt valabile şi în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen. în forma actuală, reţinând că acestea au legătură cu dosarul în care a fost pronunţată sentinţa penală de condamnare, vizată prin cererea de revizuire, neavând legătură cu cauza de faţă. În plus, s-a reţinut în susţinerea excepţiei invocate că apelantul revizuent nu arată în concret care sunt criticile legate de neconstituţionalitate, aduse textului de lege menţionat, fiind prezentate pe larg nemulţumirile petentului legate de condamnarea sa şi modalitatea de soluţionare a primei cereri de revizuire formulate.
Curtea a reţinut că singura dintre excepţiile invocate care ar putea avea legătură cu soluţionarea cauzei de faţă ar putea fi cea care vizează dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., însă nici în privinţa acesteia nu sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale, în sensul solicitat de revizuent, având în vedere că din modalitatea de formulare a cererii rezultă că revizuentul formulează o serie de apărări legate de modalitatea de soluţionare a cauzei de faţă şi nu veritabile critici de neconstituţionalitate. De altfel, în motivarea scrisă a excepţiei invocate apelantul a precizat în mod expres că solicită modificarea textului de lege menţionat pentru a fi evitate situaţiile în care organele judiciare apreciază greşit pe aceste aspecte, în raport de soluţia dată unei cereri anterioare de revizuire.
Împotriva acestei decizii penale, cu referire exclusiv la dispoziţia privind cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4741şi art. 474 alin. (4) C. proc. pen., art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., art. 297 C. pen., recurentul A. a declarat recurs.
În esenţă, recurentul a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4741 şi art. 474 alin. (4) C. proc. pen., apreciind că acestea au un caracter confuz şi contradictoriu, astfel că nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii.
În opinia recurentului, deciziile pronunţate în recursul în interesul legii nu au un caracter general obligatoriu, nu sunt opozabile erga omnes, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, nu şi pentru părţi.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a arătat că nici în cazul acestor prevederi nu sunt respectate exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, fiind în conflict cu prevederile convenţionale şi constituţionale.
De asemenea, recurentul a apreciat că se impune admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., întrucât modul de exprimare al conţinutului nu este suficient de clar şi previzibil, iar legătura cu prezenta cauză este evidentă, în ipoteza admiterii excepţiei, are deschisă calea pentru a beneficia de instituţia revizuirii sau a contestaţiei.
În cuprinsul motivelor recursului formulat, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen. în forma actuală, întrucât prin O.U.G. nr. 14/2017 nu se face nicio menţiune referitoare la textul art. 297 C. pen., astfel că se poate aprecia că acest text de lege nu există.
În situaţia în care instanţa consideră că art. 297 C. pen. conţine un text identificabil, nu doar presupus, respectiv cel aplicabil înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 13/2017, recurentul a apreciat că acesta este lipsit de calitate, precizie şi predictibilitate.
În opinia recurentului, neconstituţionalitatea art. 297 C. pen. poate fi analizată şi în condiţiile în care se constată că O.U.G. nr. 14/2017 este nelegală sau neconstituţională, situaţie în care art. 297 C. pen. ar avea conţinutul din O.U.G. nr. 13/2017.
Examinând recursul formulat de recurentul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi decizia nr. 3991/9.11.2010 a Î.C.C.J., secţia penală).
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Din analiza aspectelor teoretice anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Or, în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4741 şi art. 474 alin. (4) C. proc. pen., art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., art. 297 C. pen. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta vizând exclusiv o cerere de revizuire a sentinţei penale prin care s-a dispus condamnarea recurentului. Motivele invocate în susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate vizează nemulţumirile petentului legate de condamnarea sa prin sentinţa penală nr. 1199 din 30.12.2013 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 825 din 10.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti şi a modalităţii de soluţionare a primei cereri de revizuire formulate, ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2016 de pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, secţia Penală, cauză ce a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 366 din 16.05.2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1209 din 21.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.
În concret, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) şi art. 4741 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că obiectul acesteia vizează exclusiv apelul declarat împotriva sentinţei de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de revizuire. Împrejurarea că, în cursul procesului penal, în vederea soluţionării excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti invocată de recurent, instanţa de fond a invocat Decizia nr. XXX din 09 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, nu este de natură a aprecia că există o legătură între soluţionarea prezentei cauze şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 474 alin. (4) şi art. 4741 C. proc. pen... Instanţa de fond, în mod corect, a aplicat dispoziţiile deciziei menţionate, având în vedere că dezlegarea problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I (în speţă, de la data de 26 octombrie 2007).
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că nu are legătura cu soluţionarea cauzei.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 03 martie 2016 s-a stabilit că "soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională."
"Efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut."
În speţă, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 03 martie 2016 recurentul a formulat cerere de revizuire, la data de 19.08.2016 împotriva sentinţei penale nr. 1199 din 30.12.2013 prin care s-a dispus condamnarea sa, sentinţă ce a rămas definitivă prin decizia penală nr. 825 din 10.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, cererea de revizuire formulată vizează o cauză penală ce a fost definitiv soluţionată anterior pronunţării şi publicării Deciziei nr. 126 din 03 martie 2016 a Curţii Constituţionale.
În raport de aceste consideraţii, Înalta Curte apreciază că nu poate fi stabilită o legătură între soluţionarea prezentei cauze şi necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen.. invocată de recurentul A., Înalta Curte constată că, în fapt, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, în sensul de a oferi posibilitatea recurentului de a formula o nouă cerere de revizuire întemeiată pe acelaşi temei legal, aceleaşi motive şi apărări, or admiterea acestei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale ar transforma instanţa de control constituţional într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Or, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin completarea acestora, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen., Înalta Curte constată că recurentul nu invocă, în concret, critici legate de neconstituţionalitatea acestui text de lege, ci aprecieri proprii ale autorului excepţiei privitoare la interpretarea legii, atribuind reglementării un sens pe care legiuitorul nu l-a prevăzut in terminis.
În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 martie 2019.