Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 16/A din 11 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală în dosarul nr. x/2018, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că petentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a faptului că hotărârile rămase definitive la nivelul judecătoriilor nu mai pot fi atacate, cu motivarea că i se împiedică dreptul la apărare şi de a urma căile extraordinare de atac şi se îngrădeşte dreptul la un proces corect şi echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO.
S-a arătat că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: 1. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în cauzele în care participă; 2. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; 3. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale; 4. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Or, în condiţiile în care, în speţă, apelantul petent a arătat că invocă neconstituţionalitatea faptului că hotărârile rămase definitive la nivelul judecătoriilor nu mai pot fi atacate, fără a indica în concret care sunt textele de lege a căror neconstituţionalitate o invocă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie prevăzută de lege pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, nefiind indicat tocmai obiectul excepţiei de constituţionalitate, astfel că s-a impus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 16/A din 11 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, a formulat recurs petentul A. invocând neconstituţionalitatea art. 341 şi art. 421 C. proc. pen. şi faptul că i se încalcă dreptul la apărare şi, astfel, nu mai poate beneficia de căile extraordinare de atac - contestaţie în anulare şi recurs în casaţie.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Aşadar, cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Din perspectivă teoretică, referitor la condiţia privind legătura normelor legale ce fac obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibile şi a trimite cererea de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată, trebuie să fie de natură să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În cauză, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că petentul nu a indicat dispoziţiile legale pe care le considera a fi în contradicţie cu Constituţia, în vederea posibilităţii evaluării corespondenţei dintre normele pretins încălcate şi prevederile constituţionale.
Prin urmare, Înalta Curte consideră că recursul este nefondat având în vedere lipsa indicării în faţa primei instante a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care ar veni în conflict cu dispoziţiile constituţionale, ceea ce face imposibilă şi examinarea legăturii cu soluţionarea cauzei.
Suplinirea acestei lipse în calea de atac a recursului prin indicarea art. 341 şi art. 421 C. proc. pen. nu conferă caracter admisibil cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, recursul având ca obiect verificarea hotărârii atacate.
De altfel, în raport de particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că aceste din urmă susţineri ale recurentului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, având în vedere finalitatea pe care o urmăreşte, respectiv modificarea/completarea textelor de lege care să permită exercitarea unei căi de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare când nu este pusă în mişcare acţiunea penală.
Cel de-al doilea text legal, arătat, de asemenea, direct în recurs, respectiv cel prevăzut de art. 421 C. proc. pen., în mod evident, nu are legătură cu cauza, fiind aplicabil în calea de atac a apelului.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei din decizia penală nr. 16/A din 11 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei din decizia penală nr. 16/A din 11 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 februarie 2019.