Deliberând asupra contestaţiei de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 119/F din data de 14 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a luat act că petentul A. a schimbat obiectul cererii şi temeiul de drept al acesteia, ca fiind o contestaţie la executare prev. de art. 598 din C. proc. pen.
În baza art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de petentul A. împotriva sentinţei penale nr. 18/26.01.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 81/A/14.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a obligat petentul la plata sumei de 260 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31.05.2018 sub nr. x/2018, condamnatul revizuient A. - deţinut în Penitenciarul Giurgiu - a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 18/26.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penala nr. 81/A/14.03.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat admiterea în principiu şi în urma rejudecării să se dispună adaptarea pedepsei de 19 ani la pedeapsa maximă de 10 ani, prevăzută de legea penală română pentru infracţiunea de tâlhărie.
În motivarea cererii petentul condamnat A. a arătat următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 18/26.01.2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 81/A din 14.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a recunoscut sentinţa nr. 610 Hv 2/14 t din data de 24.07.2014 pronunţată de tribunalul pentru cauze penale, LANDESGERICHTS, fur Strafsachen Wien, definitivă la data de 16.01.2015 prin Decizia nr. 32 Bs 315/14y pronunţată de Curtea de Apel Viena, Oberlandesgericht Wien, Republica Austria, condamnatul fiind transferat în Romania pentru continuarea executării pedepsei de 19 ani pentru cele 7 infracţiuni de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 142 alin. (1) C. pen. Austriac, art. 142 alin. (1), Art. 143 teza a II-a din C. pen. Austriac şi art. 142 alin. (1), art. 143 teza a III-a din C. pen. Austriac.
Faptele reţinute în sarcina acestuia au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de tâlhărie (trei fapte), prevăzute de art. 233 din C. pen. şi patru infracţiuni de tâlhărie calificată, prevăzute de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (3) cu aplicarea art. 38 din C. pen.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu a făcut aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată, în sensul adaptării pedepsei la pedeapsa maximă prevăzută de legea penală română, pentru fapte care au atras condamnarea.
De asemenea, a solicitat să se dea eficienţă disp. art. 6 şi art. 35 din C. pen., astfel cum a fost modificat de decizia nr. 368/30.05.2017, să se constate că este vorba despre o singură infracţiune de tâlhărie, cu 7 acte materiale.
S-a constatat că, la termenul de judecată din 14 iunie 2018, petentul condamnat A. a schimbat temeiul juridic al cererii formulate, respectiv din cerere de revizuire în cerere de adaptare a pedepsei.
Având în vedere că din motivarea cererii rezultă că aceasta nu se limitează doar la adaptarea pedepsei, instanţa de fond a apreciat că situaţia descrisă de condamnat s-ar putea circumscrie cazului de contestaţie la executare prev. de art. 598 din C. proc. pen.
A reţinut că, potrivit Legii nr. 302/2004, republicată, instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.
A observat, din hotărârea de recunoaştere a sentinţei de condamnare străină, că felul pedepsei corespunde cu cel prevăzut de legislaţia română, cât şi că pedeapsa rezultantă nu depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, astfel că adaptarea pedepsei de 19 ani închisoare aplicată de instanţa austriacă nu este posibilă pentru că pe această cale statul român nu ar respecta durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare.
A considerat că, în cazul în care s-ar admite solicitarea de adaptare a pedepsei, urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni prevăzute de art. 38, 39 din C. pen. (7 infracţiuni), s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante într-un cuantum mult mai ridicat şi la agravarea situaţiei persoanei condamnate, în sensul că în loc de 19 ani închisoare, acesta ar trebui să execute 27 de ani de închisoare.
Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice din 7 infracţiuni (trei infracţiuni de tâlhărie prev. de art. 233 din C. pen. şi patru infracţiuni de tâlhărie calificată prev. de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (3) din C. pen.) într-o singură infracţiune de tâlhărie calificată, prev. de art. prev. de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (3) din C. pen. sau în 2 infracţiuni (o infracţiuni de tâlhărie prev. de art. 233 din C. pen. şi o infracţiune de tâlhărie calificată prev. de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (3) din C. pen.), a reţinut că prin admiterea acesteia s-ar aduce atingere, în mod nepermis, autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 18/26.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 81/A/14.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus continuarea executării în România a pedepsei rezultante de 19 ani închisoare, astfel cum a fost calculată de autorităţile austriece, fiind inadmisibilă schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin hotărâre definitivă, încadrare juridică dată potrivit corespondenţei din legislaţia penală română.
A constatat că nici aplicarea art. 6 din C. pen. nu poate fi analizată, întrucât hotărârea prin care s-a dispus transferarea persoanei condamnate a fost pronunţată ulterior datei intrării în vigoare a Noului C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie condamnatul A., fără a o motiva în fapt şi în drept.
În faţa instanţei, a reiterat, prin apărătorul său ales, cererea de aplicare a legii penale mai favorabile şi, pe cale de consecinţă, reducerea cuantumului pedepsei pe care o execută, precum şi deducerea din durata acesteia a zilelor câştigate prin muncă.
Examinând contestaţia declarată de condamnatul A. prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile contestatorului privesc reducerea cuantumului pedepsei pe care o execută, de 19 ani închisoare, recunoscută prin sentinţa penală nr. 18 din 26 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 81/A din 14 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin aplicarea legii penale mai favorabile acestuia şi deducerea din durata pedepsei a zilelor câştigate prin muncă.
Corect, instanţa de fond a calificat cererea condamnatului drept contestaţie la executare, ce se încadrează formal în cazul prevăzut de dispoziţiile art. 598 lit. d) din C. proc. pen., incident "când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei."
Contestaţia la executare priveşte numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat sub puterea lucrului judecat.
De aceea, acest mijloc procedural poate fi exercitat numai pentru rezolvarea incidentelor ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta.
Astfel, se reţine că schimbarea încadrării juridice a celor şapte infracţiuni aplicate contestatorului de către statul austriac într-o singură infracţiune continuată, solicitată în fond şi în contestaţie, nu este posibilă în această procedură, această problemă juridică fiind stabilită definitiv prin sentinţa penală nr. 18 din 26 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 81/A din 14 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, de autoritate de lucru judecat se bucură şi adaptarea pedepsei rezultante recunoscute de autorităţile judiciare naţionale prin aceeaşi hotărâre, de 19 ani închisoare, în limita maximă admisă de legea penală română.
În ceea ce priveşte cererea de aplicare a art. 6 din C. pen., Înalta Curte constată că după pronunţarea hotărârii a cărei executare se contestă nu a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, pentru a permite instanţei să reconsidere concluzia la care s-a ajuns prin sentinţa penală nr. 18 din 26 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în sensul că pedeapsa de 19 ani închisoare nu depăşeşte maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite de contestator şi să procedeze la o nouă analiză sub acest aspect.
În ceea ce priveşte zilele pe care contestatorul susţine că le-ar fi câştigat prin muncă în cadrul penitenciarului, Înalta Curte reţine că, prin Legea nr. 236/2017, în vigoare din 17 decembrie 2017, a fost modificat subpunctul ii) al alin. (9) al art. 135 din Legea nr. 302/2004, în sensul că, în plus faţă de perioada executată de persoana condamnată în statul emitent, se scade din pedeapsă şi numărul de zile care urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent, împrejurare care ar putea conduce la reducerea pedepsei aplicate contestatorului A.. Însă, din analiza certificatului de la dosarul parchetului, ataşat dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, reiese că A. nu a beneficiat în Austria de amnistie, graţiere sau o altă măsură de clemenţă sau de reducere a pedepsei.
De altfel, cum contestatorul nu precizează locul unde a lucrat, este posibil ca acesta să facă referire la penitenciarul din România în care a fost încarcerat după reconoaşterea hotărârii de condamnare a statului austriac, context în care zilele pe care le-ar fi câştigat prin muncă nu se deduc din pedeapsa închisorii pe calea contestaţiei la executare, ci sunt avute în vedere la eventuala liberare condiţionată a acestuia, în condiţiile stipulate de C. pen.
Faţă de aceste considerente, va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestator A..
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (6) din C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestator A. împotriva sentinţei penale nr. 119/F din data de 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 decembrie 2018.