Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 334/2019

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2019

Asupra cererii de revizuire constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1379 A din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei nr. 1189 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

S-a reţinut că acţiunea are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a soluţiona cererea privind emiterea titlului de plată conform Deciziei nr. 7037 din 18 noiembrie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi obligarea pârâtei la emiterea acestuia cu sumele actualizate la data plăţii efective.

S-a observat, răspunzând criticilor din apel, că împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a argumentat soluţia pronunţată pe dispoziţiile invocate în cadrul răspunsului la întâmpinare de către partea reclamantă nu conduce la o motivare străină de natura cauzei, raţionamentul fiind expus în concordanţă cu pretenţiile solicitate şi legislaţia aplicabilă.

S-a constatat astfel că prin Decizia nr. 7037/2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ţinând cont de Dispoziţia nr. 13523/2007 emisă de Primăria municipiului Craiova, Sentinţa civilă nr. 220/2006 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2005 prin care au fost acordate măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 într-un cuantum estimativ de 14.287.344.998 RON pentru imobilele ce au făcut obiectul Notificării nr. x/2001 - s-a emis titlu de despăgubire de 1.428.734,50 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în cuprinsul titlului executoriu.

La data de 21 iulie 2015 a fost înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cererea nr. x, prin care moştenitorii persoanei notificatoare au solicitat emiterea titlului de plată, în condiţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin Răspunsul nr. 3808 din 5 noiembrie 2015, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat părţilor reclamante că nu poate da curs cererii privind emiterea titlului de plată, întrucât nu a fost valorificat titlul de despăgubire în termenul legal de 3 ani de la comunicarea acestuia.

Această poziţie a fost contestată de către partea reclamantă în prezentul litigiu, instanţa de fond confirmând susţinerea intimatei -pârâte cu privire la aplicarea prevederilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi incidenţa Legii nr. 165/2013, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri revenind Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Apelanţii au criticat acest raţionament, invocând prevederile art. 41 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013, însă curtea de apel a constatat că aceste dispoziţii nu le sunt aplicabile în raport de interpretarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40/2016.

Pornind de la calificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca fiind unul de decădere şi nu de prescripţie, a rezultat că în situaţia în care creditorul nu îşi manifestă opţiunea între un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, va pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlului de despăgubire.

Or, în condiţiile în care creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire, el nu mai poate beneficia de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează executarea uneia dintre modalităţile în care titlul de despăgubire putea fi valorificat şi pentru care creditorul nu a înţeles să opteze în termenul legal în care o putea face.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 657 din 15 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 873/23.11.2015, vizează obligaţii neexecutate, adică o situaţie juridică în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă.

Faţă de cele dezlegate în drept de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi argumentele expuse, curtea de apel a considerat că nu mai poate avea în vedere interpretarea contrară susţinută de apelanţii-reclamanţi prin cererea de apel.

Astfel, a constatat ca fiind corectă respingerea pretenţiilor privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată şi a plăţii despăgubirilor actualizate, în condiţiile în care a intervenit un nou act legislativ care a schimbat optica în ceea ce priveşte acest proces de restituire a proprietăţilor confiscate, cu proceduri şi autorităţi competente diferite faţă de reglementarea anterioară.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire A., B. şi C., întemeiată pe prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Au arătat că decizia atacată este contrară Deciziei nr. 1106A din 15 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2016, prin care s-a admis apelul declarat împotriva Sentinţei nr. 1622 din 14 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a dispus obligarea pârâtei ANRP să emită titlul de plată conform Deciziei de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009 în cotă de 1/2 din valoarea de 1.428.734,50 RON.

Au subliniat faptul că această soluţie a fost adoptată prin stabilirea de către instanţa de apel a faptului că respectivul litigiu vizează o altă situaţie decât cea dezlegată prin Decizia nr. 40/2016 a Înaltei Curţi.

Au mai precizat că în prezenta cauză instanţa nu a reţinut că autoarea lor avea cerere înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contestând regimul despăgubirilor şi procedura aferentă din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi că nu le este aplicabilă Decizia nr. 19 a Înaltei Curţi privind modul de interpretare a prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce priveşte cererea de revizuire au susţinut că sunt respectate exigenţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv există identitatea de părţi cerută, titulari ai dispoziţiei de plată fiind D. şi E., pe de o parte, iar pe de altă parte ANRP. Obiectul, de asemenea, este acelaşi, atâta timp cât reclamanţii urmăresc obligarea pârâtei ANRP să emită titlu de plată conform Deciziei de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009. Totodată, în opinia revizuenţilor, şi cauza este aceeaşi, fundamentul şi scopul acţiunii în ambele dosare fiind valorificarea dreptului subiectiv izvorât din calitatea de moştenitori ai autorilor săi, titluri ai Titlului de despăgubire nr. 7037/2009.

Au mai subliniat că potrivit doctrinei în materie, o hotărâre definitivă, precum Decizia nr. 1106 A/2017 se bucură de imutabilitatea conţinutului verificării jurisdicţionale, partea fiind îndreptăţită să se prevaleze de constatările acesteia pentru a deduce într-o altă judecată alte consecinţe juridice ale unei situaţii consacrate jurisdicţional.

Totodată, au precizat că această contrarietate este evidentă şi sub aspectul considerentelor celor două hotărâri, în condiţiile în care în practica instanţei supreme s-a arătat că considerentele hotărârii participă la autoritatea de lucru judecat în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv.

Au conchis în sensul că existenţa celor două hotărâri potrivnice nu face decât să producă o discriminare între moştenitorii celor doi autori, titulari ai aceleiaşi Dispoziţii de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009, în condiţiile în care unii beneficiază deja de măsurile reparatorii la care statul a fost obligat.

Înalta Curte constată că cererea de revizuire nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuenţi ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situaţia nesocotirii autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază deci pe respectarea autorităţii de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a primeia.

Ca atare, pentru a fi incidentă teza cuprinsă în textul de lege menţionat se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauză.

Astfel, contrarietatea susţinută de revizuenţi constă în maniera diferită de soluţionare a unor cereri similare.

Contrar însă acestor susţineri, condiţia contrarietăţii nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluţiile diferite să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină.

Or deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Analizând Decizia civilă nr. 1379 A din 11 decembrie 2018, a cărei anulare se solicită, se constată că prin aceasta s-a respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 1189/2017 a Tribunalului Bucureşti, intimată-pârâtă fiind Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în timp ce în hotărârea pretins potrivnică, respectiv Decizia civilă nr. 1106A din 15 decembrie 2017 a aceleiaşi instanţe, s-a admis apelul declarat de reclamanta F. împotriva Sentinţei civile nr. 1622/2016 a Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, în speţă, prin decizia a cărei revizuire se solicită, a fost pronunţată în apel o soluţie nefavorabilă reclamanţilor, revizuenţii din prezenta cauză, iar prin decizia potrivnică s-a dat câştig de cauză unei alte persoane, prin admiterea apelului declarat de respectiva parte.

Cum judecata în dosarele în care s-au pronunţat hotărârile pretins potrivnice s-a purtat în privinţa unui drept, chiar dacă similar, dar aparţinând unor reclamanţi distincţi, nefiind vorba de procese în care revizuenţii să fi participat anterior şi să fi obţinut soluţii contrare celei din decizia supusă revizuirii, chiar dacă pârâta în contradictoriu cu care au fost pronunţate hotărârile a fost aceeaşi, se constată că nu sunt întrunite condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea că instanţa de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunţă soluţii diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate ci eventual de jurisprudenţă neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.

Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

În plus, în măsura în care existenţa unei hotărâri contrare a fost supusă atenţiei instanţei în cel de-al doilea litigiu, nu intră în puterea de cenzură a instanţei învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanţă a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

Aşadar, raportând cererea de revizuire la cerinţele impuse de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1379 A din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN