Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 5 ianuarie 2016, reclamanţii A. S.A., B. S.A. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii D., E. şi F. S.R.L. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
1. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către fiecare reclamant a sumei de 425.000 euro, fiecare, în echivalent RON, la data plăţii, cu titlu de prejudicii şi daune morale pentru încălcarea dreptului la imagine şi viaţă privată;
2. obligarea pârâţilor să-şi exprime scuze în mod public faţă de reclamanţi, prin publicarea unui articol, pe cheltuiala proprie, pe prima pagină a două ziare de largă circulaţie şi pe site-ul propriu, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în valoare de 500 RON pe zi de întârziere, către fiecare reclamant, în sarcina fiecăruia dintre pârâţi;
3. obligarea pârâţilor să înlăture de pe site-ul www.x.ro o serie de articole ce se referă la reclamantul C., publicate la diferite date, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în valoare de 500 RON pe zi de întârziere, în sarcina fiecăruia dintre pârâţi.
Reclamanţii susţin că sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale ale persoanelor fizice şi juridice chemate în judecată deoarece prin campania de presă derulată de pârâţi începând cu anul 2013 le-a fost produs un prejudiciu moral ca urmare a încălcării dreptului la imagine şi la viaţa privată, toate articolele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată cuprinzând informaţii false care sunt prezentate ca adevăruri incontestabile.
Prin Sentinţa civilă nr. 1667/20.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât acţiunea formulată de reclamanţi, cât şi cererea pârâtului D. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prima instanţă a considerat că, prin articolele redactate, pârâtul D., în calitate de jurnalist, a respectat obligaţia de a informa opinia publică cu privire la subiecte de interes general, iar dreptul la libertatea de exprimare a fost exercitat în limitele impuse de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum au fost explicitate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a respins cererea reclamanţilor formulată împotriva pârâtului E., constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1373 C. civ. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor îndreptate împotriva pârâtei F. S.R.L., prima instanţă a reţinut că această pârâtă a fost chemată în judecată în calitate de deţinătoare a platformei www.x.ro, însă fapta sa ilicită nu a fost dovedită, astfel încât, în temeiul art. 1357 C. civ., a respins cererea ca nefondată.
Împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, reclamanţii A. S.A., B. S.A. şi C. au declarat apel.
Prin Decizia nr. 1038 A/04.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul.
Curtea de apel a apreciat că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală cât timp a avut în vedere caracterul prioritar al normei comunitare şi împrejurarea că toate informaţiile aduse la cunoştinţa publicului au fost deosebit de importante pentru opinia publică, fiind întemeiate pe comunicate de presă din partea autorităţilor competente, învestite cu cercetarea unor aspecte penale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii A. S.A., B. S.A. şi C., cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenţii arată că instanţa de apel n-a făcut decât să reţină în mod arbitrar şi parţial considerentele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, formulând prin aceste considerente un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de reclamant, deşi, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a arătat că motivarea unei hotărâri este înţeleasă întotdeauna ca silogism logic de natură a explica inteligibil hotărârea luată. Aceasta nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns faţă de argumentele fundamentale, acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia litigiului.
Instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 1357 C. civ. fără o directă corelare cu dispoziţiile C. proc. civ. în materia probelor. Potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă. Sarcina probei contrare revine, însă, celui care contestă, şi anume pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada unui fapt negativ.
În materia răspunderii civile delictuale întemeiate pe ingerinţe în viaţa privată şi lezarea demnităţii persoanelor, art. 1349 C. civ. raportat la art. 71 şi urm. C. civ. instituie o prezumţie legală absolută în favoarea oricărei persoane asupra dreptului la demnitate, a dreptului la viaţă privată şi a dreptului la propria imagine, iar reclamantului îi revine doar sarcina de a dovedi faptul cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia. Prin urmare, aprecierea instanţei de apel cu privire la sarcina probei vinovăţiei pârâţilor este contrară dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită.
Cât priveşte normele din dreptul intern, instanţa de apel s-a limitat doar la a reţine toate raţionamentele expuse de instanţa de fond şi la indicarea textelor de lege prevăzute în C. civ. - art. 252, art. 257, art. 75 alin. (1), art. 72 alin. (1) - pentru ca mai apoi să concluzioneze că nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtei.
Astfel, interpretând în mod greşit depoziţiile art. 71 - art. 74 C. civ. şi ale art. 30 alin. (8) din Constituţia României şi considerând că nu există nicio imixtiune în viaţa privata a reclamanţilor, că nu le-a fost în niciun fel încălcat dreptul la demnitate sau la propria imagine, ignorând deopotrivă dispoziţiile art. (2) şi art. (3) din Codului deontologic al jurnalistului, instanţa de apel a apreciat că articolele de presă ce fac obiectul acţiunii în răspundere delictuală includ date despre fapte concrete şi judecăţi de valoare corecte, iar pârâţii, cu buna-credinţă, au urmărit doar să informeze publicul chiar dacă au folosit ştiri false ori jignitoare.
Totodată, instanţa de apel interpretează de o manieră diferită atât dispoziţiile art. 14 C. civ. privind buna-credinţă cât şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ori ale O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, apreciind că ziariştii şi-au exercitat drepturile şi şi-au îndeplinit obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, deşi aceştia nu au putut dovedi veridicitatea informaţiilor prezentate publicului şi, mai mult, au folosit cuvinte denigratoare şi umilitoare la adresa recurenţilor.
Buna-credinţă nu este o prezumţie absolută instituită în favoarea jurnaliştilor, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune o atentă verificare atât a conduitei acestora cât şi a conformării informaţiilor răspândite către public prin raportare la o bază factuală solidă. Astfel, ziariştii au obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă şi de a verifica o declaraţie, de a se întemeia pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă care să poată fi considerată proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor. De asemenea, pentru a se bucura de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ziariştii trebuie să efectueze o verificare corespunzătoare înaintea redactării materialului, trebuie să-şi bazeze acuzaţiile pe fapte reale, să existe buna-credinţă a ziaristului şi să respecte regulile de etică jurnalistică. Nu în ultimul rând, afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi şi care nu sunt susţinute chiar de afirmaţiile părţii vătămate (reclamantul), nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de reclamanţii A. S.A., B. S.A. şi C. şi s-a concluzionat că acesta este admisibil în principiu, în raport de prevederile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. Raportul întocmit a fost comunicat părţilor care nu au formulat puncte de vedere.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Printr-o primă critică, recurenţii arată că decizia instanţei de apel nu cuprinde o analiză a argumentelor părţilor, un raţionament juridic care să susţină decizia pronunţată în cauză, ci reprezintă doar o redare a unor hotărâri pronunţate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Critica nu este fondată.
Contrar celor afirmate de recurenţi, instanţa de apel nu a reţinut în motivarea soluţiei la care s-a oprit considerentele ale deciziilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci a expus propriile argumente în susţinerea hotărârii pronunţate.
O critică identică a fost formulată şi în cadrul motivelor de apel, iar instanţa de apel, analizând această critică prin raportare la hotărârea primei instanţe, a reţinut că tribunalul a avut numai ca premisă caracterul prioritar al normei europene şi jurisprudenţa Curţii Europe a Drepturilor Omului. Dincolo de această premisă însă, a analizat în mod explicit fiecare faptă pretins delictuală indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Faptul că instanţa de apel şi-a însuşit, argumentat, motivarea primei instanţe care, la rândul ei, în adoptarea soluţiei la care s-a oprit a avut în vedere jurisprudenţa instanţei europene, nu poate constitui, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, "doar o redare a unor hotărâri pronunţate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului".
Instanţa de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză şi a răspuns argumentat criticilor formulate prin motivele de apel, arătând care sunt considerentele pentru care a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală. Raportările pe care curtea de apel le-a făcut la hotărârea primei instanţe atunci când a cenzurat dezlegările tribunalului în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii, după cum nici însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de control judiciar nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic.
2. Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 1357 C. civ. fără a le corela cu dispoziţiile procedurale în materia probelor atunci când a reţinut că reclamanţii nu au demonstrat vinovăţia pârâţilor. În opinia recurenţilor, art. 1349 C. civ. raportat la art. 71 şi urm. C. civ. instituie o prezumţie legală absolută în favoarea oricărei persoane asupra dreptului la demnitate, la viaţă privată şi la propria imagine, astfel încât aprecierea instanţei de apel cu privire la sarcina probei vinovăţiei pârâţilor este contrară dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită.
Nici această critică nu este întemeiată.
Art. 1357 C. civ. reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar art. 249 C. proc. civ. instituie regula în materie de probaţiune în sensul că stabileşte în sarcina celui care face o susţinere obligaţia de a o proba.
Este adevărat că, potrivit art. 328 C. proc. civ., "prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia e stabilită (...)", însă art. 71 C. civ. nu reglementează o prezumţie legală, aşa cum se susţine prin motivele de recurs. Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, iar art. 71 C. civ. nu reglementează o prezumţie legală, ci recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private. Or, nu se poate susţine că reglementarea unui drept conţine implicit prezumţia legală că orice pretinsă atingere adusă acelui drept constituie o încălcare a sa care, în temeiul acestei prezumţii legale implicite, ar exonera persoana care reclamă încălcarea dreptului de sarcina de a o proba. O astfel de interpretare nu ar fi conformă art. 327 C. proc. civ. şi ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.
Prin urmare, în cazul în care se pretinde, ca în prezentul litigiu, că prin faptele săvârşite cu vinovăţie, pârâţii au produs un prejudiciu reclamanţilor, sarcina probei în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate de art. 1357 C. civ., revine reclamanţilor prin aplicarea regulii generale cuprinse în art. 249 C. proc. civ.
3. Nu este întemeiată nici susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel s-a limitat la a reţine raţionamentele expuse de instanţa de fond şi la indicarea textelor de lege prevăzute în C. civ. - art. 252, art. 257, art. 75 alin. (1), art. 72 alin. (1) - pentru ca mai apoi să concluzioneze că nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtei.
Decizia recurată cuprinde considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile formulare prin motivele de apel. Analiza efectuată de instanţa de apel respectă dispoziţiile art. 452 C. civ.., curtea de apel dezvoltând în cuprinsul hotărârii pronunţate propriul raţionament juridic, în limitele învestirii fixate prin motivele de apel.
5. Recurenţii afirmă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit depoziţiile art. 71 - art. 74 C. civ. şi ale art. 30 alin. (8) din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. (2) şi art. (3) din Codului deontologic al jurnalistului.
Însă, recurenţii nu indică care sunt greşelile de natură juridică efectuate de instanţa de apel în aplicarea dispoziţiilor legale precizate sau în ce a constat interpretarea eronată a respectivelor texte legale. Or, respectarea art. 488 C. proc. civ. impune argumentarea în drept a criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs şi precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale indicate.
Împrejurarea că, prin interpretarea şi aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de recurenţi, nu poate constitui în sine un argument în sensul că respectivele dispoziţii legale au fost greşit aplicate şi nu poate suplini motivarea cererii de recurs în acord cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ.
6. Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 14 C. civ. privind buna-credinţă, dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale O.G. nr. 137/2000 atunci când a concluzionat că pârâţii şi-au exercitat drepturile şi şi-au îndeplinit obligaţiile cu bună-credinţă, arătând în continuare care sunt obligaţiile pe care ziariştii le au înaintea redactării unui material.
Or, deşi art. 14 alin. (2) C. proc. civ. prin instituirea prezumţiei de bună-credinţă impune reclamantului obligaţia de a dovedi reaua-credinţă, recurenţii nu arată prin motivele de recurs în ce au constat erorile instanţei de apel în aprecierea relei credinţe a intimaţilor în cauză. Indicarea obligaţiilor deontologice ale jurnaliştilor în general, ori a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie nu pot suplini obligaţiile recurenţilor de a arăta instanţei de recurs, în mod concret, în cauza de faţă, care sunt împrejurările care dovedeau reaua-credinţă a intimaţilor, în ce a constat încălcarea obligaţiilor lor reglementate legal şi care este eroarea curţii de apel în aplicarea normei europene pe care ar fi încălcat-o intimaţii.
Publicarea articolelor indicate şi pretinsul prejudiciu produs nu dovedesc în sine reaua-credinţă a pârâţilor şi nici încălcarea normelor juridice menţionate ori nerespectarea obligaţiilor ce le reveneau şi, prin urmare, nu scutesc reclamanţii de dovedirea pretenţiilor formulate, respectiv de formularea motivelor de recurs în acord cu prevederile art. 488 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pe care şi-au întemeiat cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. S.A., C. şi B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1038 A din data de 4 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenţii-reclamanţi A. S.A., C. şi B. S.A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2018.
Procesat de GGC - NN