Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2013 din data de 26.09.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei:
1. în principal, la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale B. (compozitor C.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret, privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 321.724,8 iei plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale D. (compozitor C.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale E. (compozitor F.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 160.862,4 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale E. - 30 second (compozitor F.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonograma; la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale G. (compozitor H.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixată pe fonogramă; la plata sumei de 160.862,4 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale G. - 30 second (compozitor H.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonograma; la plata sumei de 337.811,04 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale I. (compozitor F.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 80.431,2 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale I. - 14 second (compozitor F.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 965.174,4 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale J. (compozitor K.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 600.552,96 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale L. (compozitor M.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 654.173,76 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale N. (compozitor K.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 654.173,76 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale O. (compozitor K.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale P. (compozitor C.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 750.691,2 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale Q. (compozitor R.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonograme; la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale S. (compozitor T.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 455.776,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale U. (compozitor V.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 675.622,08 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale W. (compozitor X.) şi a drepturilor conexe de «producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 616.639,2 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale Y. (compozitor X.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 294.914,4 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale Z. (compozitor AA.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 155.500,32 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale BB. (compozitor CC.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 321.724,8 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale DD. (compozitor EE.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 450.414,72 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale FF. (compozitori GG., HH.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de Interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 643.449,6 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale II. (compozitor JJ.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă; la plata sumei de 525.483,84 RON plus TVA cu titlu de prejudiciu pentru încălcarea dreptului patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operei muzicale KK. (compozitori LL. şi MM.) şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi interpret privind radiodifuzarea interpretării acestei opere fixate pe fonogramă;
- în subsidiar: la plata remuneraţiilor plus TVA, egale cu 1/3 din sumele menţionate în capătul 1 al cererii de chemare în judecată, remuneraţii reprezentând dreptul patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operelor muzicale mai sus menţionate şi a drepturilor conexe de producător de fonograme şi de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestor opere fixate pe fonograme;
- cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta Societatea Română de Radiodifuziune a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi, prin încheierea interlocutorie din 02.04.2014, a respins ca neîntemeiată excepţia, pentru considerentele redate în cuprinsul încheierii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1684/14.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei; s-a respins şi cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 21A din 12 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
După reluarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi enunţarea soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă a învederat, cu titlu preliminar, că repertoriul A. S.R.L. este împărţit pe cataloage (colecţii) distincte, potrivit cataloagelor (colecţiilor) ce aparţin fiecăruia dintre editorii şi producătorii cu care A. S.R.L. a încheiat contracte prin care a dobândit, pentru teritoriul României, drepturile patrimoniale de autor, drepturile patrimoniale conexe de producător de fonograme şi cele ale artiştilor interpreţi ai prestaţiilor artistice fixate pe fonograme.
Fonogramele ce fac obiect al fiecărei colecţii (catalog) nu sunt comercializate niciunde în lume, în cauză nefiind administrate probe contrare.
În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal i-a pus reclamantei în sarcină dovedirea unui fapt negativ, anume că fonogramele nu au fost comercializate în altă ţară.
Pe de altă parte, intimata-pârâtă SRR nu a dovedit că ar fi intrat în mod legal în posesia fonogramelor în litigiu, nedepunând niciun contract, proces-verbal ori alt act de provenienţă a fonogramelor în litigiu, pe cale le-a utilizat.
Ceea ce s-a stabilit în mod cert este faptul că acestea nu provin de la A. S.R.L.
Prin înscrisuri (contracte şi procese-verbale încheiate anterior între SRR şi A. S.R.L. pentru alte fonograme) s-a dovedit că nu se comercializează fonograme din colecţiile (cataloagele) A. S.R.L. Fonogramele respective au fost puse la dispoziţia SRR temporar, pe durata contractului, pentru utilizare exclusiv în limitele contractului, cu obligaţia restituirii integrale a acestora la încetarea contractului, indiferent de starea în care se aflau (bune sau deteriorate).
Restituirea integrală, indiferent de starea lor, reprezintă tocmai o măsură care să împiedice circulaţia ilicită a acestora, orice transmitere către terţi având un caracter ilicit.
Recurenta susţine că a dovedit în cauză că există un alt litigiu între A. S.R.L. şi SRR generat tocmai de faptul că SRR, la încetarea contractelor, nu a restituit integral fonogramele primite temporar de la A. S.R.L. pe baza de contract şi procese-verbale de predare-primire.
Fapta culpabilă a SRR de a refuza restituirea integrală a fonogramelor creează premisele săvârşirii altor fapte ilicite, fonogramele respective putând fi însuşite ilegal de angajaţii SRR şi transmise tot ilegal de către aceştia, după schimbarea locului de muncă sau înainte, sau chiar de către SRR, către alte posturi de radio, de televiziune sau către alţi terţi.
O astfel de transmitere este una ilicită şi nu dă dreptul terţului să dobândească sau să utilizeze acea fonogramă.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Astfel, se arată că pe de o parte, instanţa de apel a apreciat şi a reţinut că nu există o faptă ilicită a SRR, că nu există o încălcare a dreptului de autor de a permite adaptarea operelor muzicale şi că fonogramele sunt supuse gestiunii colective, iar pe de altă parte, curtea de apel îşi exprimă nesiguranţa şi neîncrederea cu privire la propria hotărâre, întrucât acceptă că este posibil ca hotărârea să fie una nelegală şi să fie casată de instanţa de recurs.
O astfel de nesiguranţă asupra legalităţii hotărârii rezultă în mod explicit din considerentele acesteia cu privire la prejudiciu: "o atare judecată nefiind utilă decât dacă prezenta decizie va fi casată, statuându-se definitiv că radiodifuzarea imputată intimatei SRR ar avea caracter ilicit (contrar deciziei de faţă).
Recurenta susţine că instanţa de apel nu analizează motivele şi probele referitoare la prejudiciu, dar îşi exprimă opinia sau transmite indicaţii în sensul că, în cazul rejudecării, oricum despăgubirile "nu vor putea depăşi câteva mii de euro."
În opinia recurentei, hotărârea recurată nu întruneşte cerinţa de a constitui o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.
Acceptarea chiar de către instanţa de apel a posibilităţii ca hotărârea să fie casată (pentru nelegalitate) constituie ea însăşi un element neîndoielnic asupra faptul ca hotărârea nu constituie o garanţie a legalităţii soluţiei pronunţate.
Nu în ultimul rând, garanţia împotriva arbitrariului judecătorilor este înlăturată prin indicaţiile pe care instanţa de apel le dă prin hotărârea recurată pentru instanţa de recurs cât şi pentru instanţa care ar rejudeca apelul, în sensul ca despăgubirile pe care se vor acorda "nu vor putea depăşi câteva mii de euro."
În concluzie, susţine recurenta, o astfel de hotărâre nu poate întruni cerinţa legalităţii, întrucât, astfel cum este motivată, soluţia este una arbitrară.
Într-un al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material.
Astfel, se învederează că decizia este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1231 alin. (1) lit. f) şi art. 1232 alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. b), art. 98 lit. b) şi c) şi alin. (4), art. 105 alin. (1) lit. a), b) şi f), alin. (2) şi alin. (3), art. 13 lit. a), b) şi i), art. 10, art. 14, art. 33, art. 34, art. 35, art. 8, art. 10 lit. d) şi art. 16 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama de coroborarea textelor menţionate. Interpretarea sistematică a legii impune calificarea raportului dintre norma cuprinsă la a art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi norma de la art. 1232 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.
Potrivit principiului generalia specialibus derogant este important să se stabilească în speţă care dintre cele două norme este cea specială şi care este cea generală.
Având în vedere că drepturile patrimoniale conexe sunt drepturi subiective şi că exerciţiul lor este în principal unul personal şi individual, orice normă care îngrădeşte acest exerciţiu va avea caracterul de normă specială în raport cu norma care permite exercitarea individuală a dreptului.
În mod clar, în speţă art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reprezintă norma specială şi derogatorie faţă de norma generală cuprinsă la art. 1232 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.
În atare condiţii, art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 se aplică numai fonogramelor indicate în mod expres şi limitativ în acest text de lege.
Orice alte drepturi de radiodifuzare a fonogramelor care nu se încadrează în ipoteza art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 sunt fie fonograme supuse gestiunii colective facultative potrivit art. 1232 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ fie, dacă nu se încadrează nici în această categorie, nu sunt supuse nici gestiunii colective facultative.
În opinia recurentei, potrivit interpretării sistematice, instanţa trebuia să stabilească dacă fonogramele în litigiu sunt dintre cele gestionate colectiv obligatoriu. Per a contrario, dacă nu se încadrează în acesta categorie, ele pot fi gestionate în mod individual şi nu poate fi opusă de SRR gestiunea colectivă obligatorie.
În mod fundamental greşit însă, instanţa de apel a analizat dacă fonogramele se încadrează în norma generală, respectiv în cele două categorii invocate de instanţă cu titlu de exemplu pentru astfel de fonograme, concluzionând astfel că este aplicabilă norma specială.
Ca atare, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe faptul că fonogramele în litigiu ar fi supuse gestiunii colective obligatorii.
Instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe interpretarea art. 1231 alin. (1) lit. f) în raport de art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare, interpretare pe care a realizat-o însă fără coroborarea acestor texte legale cu celelalte dispoziţii ale legii.
Din interpretarea celor două norme, curtea de apel a apreciat că fonogramele în litigiu sunt fonograme de comerţ motiv pentru care sunt supuse gestiunii colective obligatorii.
Pentru a-şi sprijini interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a făcut o speculaţie - a reţinut că întrucât reclamanta nu a dovedit faptul negativ al necomercializării (nedistribuirii) fonogramelor în litigiu în orice altă parte a lumii, se poate presupune că acestea ar fi fost distribuite (vândute) în ţări precum Hawai, Australia şi Germania de unde să fi fost importate şi revândute în România către intimata SRR. Totodată, trebuie menţionat că SRR nu invocat şi nu a dovedit niciun act licit prin care să fi intrat în posesia fonogramelor în litigiu. Pe de altă parte, instanţa de apel a minimalizat prima speculaţie şi, printr-o altă speculaţie, a pretins că o încălcare a dreptului de reproducere poate să constituie temei al radiodifuzării neautorizate.
Concret, s-a pretins că SRR putea să înregistreze emisiunile altui post de radio şi să extragă muzica din acestea pentru a o folosi în propriile emisiuni. Un astfel de fapt nu a fost invocat de către SRR, nu ar reprezenta o copie privată sau o altă excepţie de la dreptul de reproducere şi ar constitui el însuşi un fapt ilicit.
Instanţa de apel a considerat că cele două modalităţi de utilizare indicate în mod speculativ cu privire la fonogramele în litigiu ar face ca acestea să fie unele de comerţ, întrucât în aceasta modalitate ar fi unele accesibile publicului şi că, în acest caz, trebuie să fie clasificate ca fiind unele de comerţ.
Recurenta pretinde că raţionamentul instanţei de apel este unul nelegal.
Se arată că instanţa nu a analizat concret pentru fonogramele în litigiu, dacă este sau nu posibilă exercitarea individuală a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.
Acesta reprezintă criteriul legal ce poate fi avut în vedere pentru a distinge între fonograme pentru care drepturile patrimoniale conexe sunt supuse gestiunii colective facultative sau dacă, dimpotrivă, ar fi supuse gestiunii colective obligatorii.
Curtea de apel a pornit de la o premisă fundamental nelegală în sensul că pot fi gestionate colectiv facultativ numai următoarele fonograme:
- fonogramele destinate folosirii de către un singur post de radiodifuziune;
- fonogramele realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu şi numai dacă produsul sau serviciul aparţine unui terţ faţă de postul de radiodifuziune.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că fiind radiodifuzate de SRR, în afara contractelor încheiate cu apelanta A., nu intră în cele două categorii de mai sus şi nu pot fi dintre cele pentru care, potrivit legii, gestiunea colectivă este facultativă.
Pentru a distinge între fonogramele gestionate colectiv obligatoriu şi cele gestionate colectiv facultativ, instanţa de apel trebuia să ţină seama de criteriul esenţial reprezentat de imposibilitatea, respectiv posibilitatea urmăririi şi exercitării individuale a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.
Pentru distinge între fonogramele de comerţ şi cele publicate în scop comercial, respectiv între cele gestionate colectiv obligatoriu şi cele gestionate colectiv facultativ, instanţa trebuia să ţină seama în primul rând de dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Textul legal citat indică în mod expres faptul că metodologiile se elaborează pentru operele (în speţă, pentru fonogramele), pentru care nu este posibilă autorizarea individuală de către titulari.
Norma citată trebuie coroborată cu art. 141 şi cu art. 105 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din aceeaşi lege.
Din coroborarea acestor texte rezultă în mod clar că fonograma de comerţ este fonograma al cărei original sau a cărei copie a făcut obiect al unei distribuiri autorizate de către titular.
Prin distribuire, în sensul legii, se înţelege numai vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.
În speţă, fonogramele în litigiu nu sunt destinate distribuirii. Ele nu sunt vândute, nu sunt transmise şi nu sunt oferite publicului.
Aceste fonograme au o destinaţie specială, aceea de a fi folosite prin sincronizare în programe de radio, de televiziune, filme sau spoturi publicitare.
Numai pe baza unui contract, fonogramele în litigiu se pun temporar la dispoziţia cocontractantului (nu se distribuie) cu obligaţia acestuia de a le restitui, indiferent de starea în care acestea se află la sfârşitul perioadei contractuale.
Cocontractantului îi este interzisă transmiterea fonogramelor către un terţ.
Recurenta susţine că în speţă a dovedit această modalitate de exploatare a fonogramelor din cataloagele A. S.R.L. şi prin cele două contracte încheiate anterior cu SRR pentru alte două cataloage.
Mai mult, a dovedit că SRR a refuzat să restituie integral fonogramele primite temporar pe durata celor două contracte., motiv pentru care A. S.R.L. a chemat în judecată pe SRR pentru obligarea acesteia la restituirea fonogramelor, indiferent de starea în care s-ar afla.
Întrucât nu există o vânzare sau un transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere (fonogramele în litigiu), nu se poate invoca o epuizare a dreptului de distribuire şi o pretinsă provenienţă licită a acestora (fonogramele în litigiu, utilizate de SRR).
Proba provenienţei licite, în speţă, incumbă intimate-pârâte SRR, însă în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că ar fi în sarcina A. S.R.L. să probeze faptul negativ că nu s-ar fi comercializat fonogramele în litigiu.
Întrucât fonogramele în litigiu nu fac obiect al distribuirii nu este posibilă dobândirea lor de către posturile de radio fără un contract încheiat în prealabil cu A. S.R.L.
Pe cale de consecinţă, în raport de prevederile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceste fonograme nu fac obiect al metodologiilor privind drepturile conexe invocate de instanţa de apel şi nu sunt supuse gestiunii colective obligatorii.
Dimpotrivă, este specific acestor fonograme faptul că nu pot intra în mod legal în posesia radiourilor şi nu pot fi radiodifuzate fără să încheie în mod direct un contract cu S.C. A. S.R.L.
În concluzie, autorizarea individuală nu numai că este posibilă în speţă, dar este şi singura modalitate în care aceste fonograme pot fi dobândite în mod licit.
Pe de altă parte, recurenta susţine că în speţă a probat că A. S.R.L. nu este membru al UPFR sau CREDIDAM sau al altui organism care gestionează drepturi conexe, motiv pentru care nu poate fi invocată nicio eventuală gestiune colectivă facultativă.
În concluzie, instanţa de apel nu ţinut seama de dispoziţiile legale pentru a distinge între fonogramele de comerţ şi cele publicate în scop comercial, respectiv de prevederile: art. 141 referitoare la distribuire şi epuizarea dreptului de distribuire. Fonogramele care pentru care s-a epuizat dreptul de distribuire sunt fonograme de comerţ, utilizarea acestor fiind imposibil de urmărit, motiv pentru care nu este posibilă exercitarea individuală a drepturilor; de asemenea, s-a ignorat şi conţinutul art. 130 alin. (1) lit. b), text esenţial pentru a face distincţia între fonogramele supuse gestiunii colective obligatorii şi cele supuse gestiunii colective facultative.
Calificarea fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial după titularul drepturilor (post de radio sau producător de spoturi publicitare), aşa cum s-a reţinut în hotărârea recurată, nu este una legală. Nu există vreo dispoziţie legală care să prevadă şi să permită o astfel de distincţie prin raportare la titularul drepturilor sau la modul de radiodifuzare.
Distincţia legală decurge din aplicarea coroborată a art. 130 alin. (1) lit. b) cu art. 141 alin. (2), art. 105 alin. (2) şi art. 98 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 cu modificările ulterioare.
Hotărârea recurată încălcă şi prevederile art. 105 alin. (1) lit. e) şi alin. (3), art. 98 alin. (1) lit. f) art. 13 lit. c) coroborat cu art. 142 din Legea nr. 8/1996.
Recurenta susţine că instanţa de apel a speculat că fonogramele în litigiu ar fi fost distribuite în alte ţări, dar nu s-a indicat nicio probă în acest sens.
Trecând peste faptul că nu s-a probat o astfel de distribuire, chiar şi în această situaţie pur ipotetică invocată de instanţa de apel, hotărârea recurată este nelegală întrucât încălcă prevederile legale anterior citate, referitoare la dreptul de import.
Nu s-a făcut dovada autorizării importului pe teritoriul României a copiilor fonogramelor pretins a fi fost distribuite în alte ţări.
Recurenta afirmă că hotărârea recurată încalcă şi prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 98 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) raportat la art. 14 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.
Contrar considerentelor deciziei instanţei de apel, SRR nu a dobândit dreptul conex de a reproduce fonogramele în litigiu şi nu poate face o astfel de reproducere fără autorizarea prealabilă din partea A. S.R.L.
Recurenta mai arată că înregistrarea altor posturi de radio şi extragerea muzicii nu a fost invocată de către SRR, nu a fost probat şi nu este legală.
Totodată, excepţiile de la dreptul de reproducere sunt expres şi limitativ prevăzute prin lege.
În speţă, nu au fost realizate copii în scop privat şi nu este aplicabilă excepţia reglementată de art. 34 din Legea nr. 8/1996.
Nu sunt incidente în speţă nici prevederile art. 33 din aceeaşi lege şi nici cele de la art. 38 din Legea nr. 8/1996, întrucât nu există un contract prin care să fi fost cesionate către SRR drepturile patrimoniale conexe de radiodifuzare cu privire la fonogramele în litigiu.
Greşit au fost interpretate şi aplicate şi dispoziţiile art. 13 lit. i) coroborate cu art. 16, art. 10 lit. d) art. 8 şi art. 113 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.
Pe de o parte, autorizarea radiodifuzării operelor muzicale nu include şi dreptul de a utiliza acele opere muzicale pentru realizarea unor opere derivate.
Din această perspectivă, recurenta învederează că hotărârea recurată este data cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale art. 13, care reglementează drepturi patrimoniale distincte, precum şi ale art. 41 şi 42 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.
De asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 care recunosc în mod expres dreptul autorului la păstrarea integrităţii operei sale. Singura excepţie o reprezintă realizarea de opere derivate care nu este însă posibilă fără o autorizare prealabilă corespunzătoare acestui drept patrimonial distinct.
În consecinţă, ori de câte ori utilizarea este una fragmentată sau, mai mult, aşa cum este cazul de faţa, când fragmentarea este făcută în scopul realizării unei operei noi (piesa de teatru radiofonic), al unui single sau promo al postului de radio căruia să îi fie asociată muzica ori pentru a crea ilustraţia muzicală, utilizarea operei muzicale nu este una licită dacă nu a fost încheiat un contract privitor la dreptul patrimonial distinct de autorizare a realizării de opere derivate.
Contrar dispoziţiilor legale mai sus menţionate, fără a indica vreun text legal care să deroge de la art. 13 lit. i) şi art. 10 lit. d), instanţa de apel a instituit prin hotărârea recurată o excepţie de la dreptul patrimonial legal de a autoriza şi de interzice utilizarea operei muzicale la realizarea de opere derivate şi de la dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel nu analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la probele administrate sub aspectul întinderii prejudiciului.
Instanţa de apel a considerat că, în raport de faptul că a reţinut că nu a există o fapta ilicită nu se mai impunea să analizeze şi nu a analizat şi motivele de apel, apărările şi probele referitoare la prejudiciu.
Cu toate acestea, fără a invoca motive de drept sau de fapt, curtea de apel a făcut o apreciere arbitrară în sensul că, pentru cazul în care hotărârea sa va fi casată, arată ca, "orientativ" prejudiciul "nu ar fi putut oricum depăşi câteva mii de euro", cu precizarea că aceasta evaluare orientativă a prejudiciului este făcută pentru a fi avută în vedere de instanţa de rejudecare a apelului, după casarea hotărârii recurate.
Hotărârea este în mod evident nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 211, art. 425 lit. b) şi art. 479 - 480 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SRR, în termen legal, a depus întâmpinare la motivele de recurs ce i-au fost comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat; recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, după comunicarea acestuia.
După parcurgerea etapei prealabile a comunicărilor şi întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, Înalta Curte, în complet de filtru, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 12 iulie 2018 a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a fixat termen în şedinţa publică de azi, 5 octombrie 2018.
Recursul, în raport cu criticile formulate, este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel pe temeiul a două motive de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Din perspectiva primului motiv, a susţinut că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, concluzionând că, astfel cum este motivată, soluţia este una arbitrară sau că aceasta nu oferă suficiente garanţii împotriva arbitrariului judecătorilor.
S-a arătat că, deşi curtea de apel a reţinut că intimata-pârâtă nu a săvârşit o faptă ilicită, în sensul că nu există o încălcare a dreptului de autor de a permite adaptarea operelor muzicale, iar fonogramele utilizate sunt supuse gestiunii colective obligatorii, cu toate acestea, şi-a exprimat nesiguranţa cu privire la condiţia prejudiciului, recurenta ilustrând această susţinere cu reproducerea pasajului din motivarea deciziei în care instanţa arată limitele rejudecării în cazul casării deciziei date în apel.
Înalta Curte constată că această critică este nefondată, având în vedere că cererea de chemare în judecată s-a fundamentat, din punct de vedere juridic, în esenţă, pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru pretinsa încălcare a unor drepturi morale şi patrimoniale ale autorilor operelor muzicale, ale artiştilor interpreţi şi executanţi, precum şi ale producătorilor unor fonograme utilizate de către intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune în emisiunile sale, fonograme adunate în mai multe colecţii muzicale (arătate în petitul cererii) şi cu privire la care instanţa de apel a reţinut că reclamanta este deţinătorul drepturilor patrimoniale pe teritoriul României.
Ca atare, curtea de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea normelor de drept incidente de către prima instanţă, în mod legal s-a raportat la verificarea condiţiilor legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei.
Or, potrivit considerentelor deciziei, instanţa de apel a reţinut şi demonstrat că intimata-pârâtă nu a săvârşit niciuna dintre faptele ilicite imputate de către reclamantă, întrucât prin radiodifuzarea operelor muzicale în cadrul emisiunilor sale nu a realizat o operă derivată pentru care să fi fost necesară autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra pieselor muzicale şi nici nu datorează remuneraţiile echitabile reclamantei pentru pretinsa încălcare a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi ori ale producătorilor de fonograme, având în vedere că fonogramele în litigiu intră sub incidenţa gestiunii colective obligatorii.
Cum constatarea săvârşirii unei fapte ilicite este una dintre condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în mod corect instanţa de apel a arătat că devine inutilă analizarea celorlalte cerinţe ale răspunderii, fiind suficientă neîntrunirea uneia dintre acestea pentru ca răspunderea să fie inoperantă.
Împrejurarea că deşi nu analizează condiţia prejudiciului, instanţa de apel face totuşi anumite aprecieri cu privire la modalitatea de evaluare a acestuia, precum şi la cuantumul acestuia, opinie cu privire la care a arătat în mod explicit că este exprimată în subsidiar şi că nu este de natură a susţine dispozitivul deciziei date în apel, nu poate conduce la stabilirea vreunei contradicţii chiar între aceste considerente excedentare şi soluţia pronunţată cu privire la calea de atac, având în vedere că instanţa de apel a analizat în mod real şi efectiv criticile susţinute prin motivele de apel, soluţia fiind în mod judicios argumentată în fapt şi în drept, astfel cum se va arăta la momentul evaluării criticilor susţinute în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte apreciază că anticiparea etapelor de analiză în eventualitatea infirmării în recurs a hotărârii date în apel nu afectează legalitatea deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în contextul cercetării acestor critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectivele considerente având numai un caracter supraabundent; atare constatare însă nu poate fi valorificată în prezenta cale de atac, în condiţiile în care recurenta nu a învestit instanţa de recurs exclusiv cu un recurs împotriva acestor considerente, pe temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., ci a ales să valorifice aceste susţineri prin invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se verifică în speţă.
Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1231 alin. (1) lit. f) şi art. 1232 alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. b), art. 98 lit. b) şi c) şi alin. (4), art. 105 alin. (1) lit. a), b) şi f), alin. (2) şi alin. (3), art. 13 lit. a), b) şi i), art. 10, art. 14, art. 33, art. 34, art. 35, art. 8, art. 10 lit. d) şi art. 16 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.
Preliminar, se impune precizarea că deşi între textele anterior enumerate recurenta-reclamantă a inclus şi dispoziţiile art. 8 şi din Legea nr. 8/1996 (ce reglementează opera derivată ca obiect al dreptului de autor), art. 13 lit. i), precum şi art. 16 din aceeaşi lege (referitoare la realizarea operelor derivate), norme care au fost analizate de instanţa de apel în legătură cu încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor creaţiilor muzicale incluse în colecţiile muzicale NN., OO. şi PP., recurenta-reclamantă, în dezvoltarea acestui motiv de casare, nu aduce critici concrete prin care să susţină interpretarea şi aplicarea greşită de instanţa de apel a acestor norme, ci formulează exclusiv critici de netemeinicie, astfel cum se va arăta.
Aşadar, Înalta Curte constată că inexistenţa faptei ilicite în legătură autorii operelor muzicale, bazată pe constatarea lipsei activităţii de creaţie intelectuală a intimatei-pârâte în utilizarea acestor opere muzicale în cadrul emisiunilor sale, astfel încât să fi realizat o operă derivată pornind de la aceste piese muzicale preexistente - este o chestiune intrată sub autoritatea lucrului judecat şi care nu poate fi reanalizată în această etapă procesuală, din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale menţionate, în absenţa unor critici de nelegalitate invocate de către recurentă; în realitate, recurenta ignoră dezlegările date de instanţa de apel cu privire la neidentificarea unor opere derivate, astfel încât doar reia criticile formulate în apel cu acelaşi obiect.
Referitor la drepturile conexe dreptului de autor, recurenta pretinde că instanţa de apel nu a stabilit în mod corect raportul dintre art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi art. 1232 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, din perspectiva dihotomiei normă generală - normă specială.
Art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede astfel: "Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora."
Iar art. 1232 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege stabileşte că: "Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora."
În sfârşit, art. 1233 din Legea nr. 8/1996 prevede că: "Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepţia celor prevăzute la art. 1231 şi 1232, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi."
Contrar celor susţinute de către recurentă, din perspectiva textelor citate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută (astfel cum a şi procedat) a face calificarea fonogramelor în litigiu - fie în fonograme de comerţ, fie în fonograme publicate în scop comercial - prin a căror radiodifuzare s-a pretins că au fost încălcate drepturile artiştilor interpreţi şi ale producătorilor de fonograme, neavând vreo relevanţă pentru dezlegarea pricinii eventualul raport dintre norma generală şi norma specială; atare premisă, odată stabilită, permitea şi determinarea regimului legal de gestiune a dreptului de radiodifuzare - gestiune colectivă obligatorie sau gestiune colectivă facultativă.
Cum recurenta-reclamantă nu a contestat că în cauză modalitatea de utilizare a fonogramelor în litigiu priveşte radiodifuzarea, drept patrimonial al artiştilor interpreţi şi executanţi, precum şi al producătorilor de fonograme reglementate de art. 98 lit. g) şi art. 105 alin. (1) lit. f) - şi cum nu a individualizat o altă categorie de fonograme decât cele enunţate explicit (între alte norme) de art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 - fonograme de comerţ şi de art. 1232 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ - fonogramelor publicate în scop comercial, pentru a fi necesar a se recurge la interpretarea coroborată a altor texte decât cele anterior menţionate, rezultă că prezintă relevanţă pentru speţă doar calificarea fonogramelor ca fiind fie fonograme de comerţ, fie fonograme publicate în scop comercial.
În plus, Înalta Curte constată, din economia legii dreptului de autor, că nu se poate identifica şi o altă categorie de fonograme şi, consecutiv, să fie necesar a se stabili natura gestiunii dreptului patrimonial decurgând din radiodifuzarea lor.
Se susţine în mod corect de către recurentă că instanţa de apel trebuia să stabilească dacă fonogramele în litigiu sunt dintre cele gestionate colectiv în mod obligatoriu, omiţând însă analiza juridică realizată de curtea de apel ale cărei elemente de conţinut vizează întocmai această premisă: demonstrarea includerii fonogramelor în litigiu în categoria fonogramelor de comerţ, sens în care curtea de apel s-a prevalat în explicitarea acestor noţiuni de cele arătate în Decizia civilă nr. 153A/12.05.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a pentru cauze civile şi de proprietate intelectuală, publicată în M. Of. nr. 470/5.07.2011, şi prin care s-a stabilit forma finală a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune.
Odată realizată această analiză (ce nu se mai impune a fi reluată şi în prezenta decizie), rezultă că s-a putut determina şi regimul juridic al exploatării dreptului patrimonial de radiodifuzare a acestor fonograme, anume, în condiţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fiind incidentă gestiunea colectivă obligatorie.
Efectul acestei constatări este acela că utilizatorul - intimata-pârâtă SRR - era ţinută a achita remuneraţiile echitabile datorate artiştilor interpreţi şi executanţi pentru utilizarea prestaţiilor fixate ale acestora, precum şi remuneraţiile echitabile datorate către producătorii de fonograme către organismul de gestiune colectivă care, pentru fiecare categorie de titulari de drepturi conexe, a fost desemnat, potrivit unei proceduri prevăzute de lege, drept colector unic al remuneraţiilor.
Aşa fiind, rezultă că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită a pretinde remuneraţiile echitabile direct de la utilizator, în numele titularilor de drepturi, pe temeiul unei pretinse gestiuni individuale, în condiţiile în care nu se poate reţine că recurenta-reclamantă însăşi exercită o astfel de gestiune individuală, ci, aşa cum a susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, gestionează un întreg repertoriu protejat, o universalitate - "Arhiva de Producţie Muzicală" în termenii contractuali, de ex., ai celui de la dosar fond, încheiat cu OO., QQ. şi RR. -, iar nu doar un album sau o colecţie muzicală şi cu atât mai puţin opere sau creaţii intelectuale individuale.
În plus, din conţinutul clauzelor contractelor încheiate cu editorii străini, rezultă că nici intenţia părţilor nu a fost în sensul de a fi autorizat subeditorul (în speţă, recurenta-reclamanta) să colecteze direct de la utilizatori remuneraţiile datorate de aceştia, ci această colectare să aibă loc prin intermediul organismelor de gestiune colectivă desemnate, potrivit legii române, drept colectori unici ai remuneraţiilor echitabile (în acest sens, a se vedea, de ex., clauzele 4 şi 7 din contractul de la dosar fond sau clauza 4.2 din contractul de la dosar fond).
În acest context, se poate constata că în mod corect curtea de apel a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de calificare, că fonogramele în litigiu radiodifuzate de către intimată sunt fonograme de comerţ, luând în considerare şi faptul că, în principiu, acestea sunt destinate distribuirii şi comunicării publice, fiind mai puţin relevant cum anume intimata-pârâtă a intrat în posesia acestora pentru ca, ulterior, să fi procedat la radiodifuzarea lor.
Deşi recurenta a susţinut că fonogramele în discuţie nu au fost produse pentru a fi destinate comercializării, ci exclusiv pentru producţii radio şi de televiziune, inclusiv spoturi publicitare sau promo ori ca muzică de fundal pentru emisiuni de radio sau televiziune şi pentru realizarea de alte opere audiovizuale, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut o atare dovadă şi, mai mult decât atât, fonogramele în litigiu nu intră în categoria bunurilor a căror circulaţie este restricţionată de lege.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că fonogramele nu au un regim de circulaţie diferit de al oricăror alte fonograme de comerţ sau fonograme publicate în scop comercial.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că la dosar a fost depus un CD care conţine aceste piese muzicale, împrejurare de natură a permite concluzia că suporturi conţinând aceste fonograme există în circulaţie şi, ca atare, ele au putut fi achiziţionate de către orice terţ, prin urmare, şi de către intimată; constatarea este susţinută, de ex., şi de clauza de la art. 2 lit. a) din contractul "PP." de la dosar fond, din conţinutul căreia rezultă că operele muzicale, prestaţiile artiştilor interpreţi şi executanţi sunt fixate pe suporturi convenţionale, ceea ce corespunde definiţiei legale a fonogramei sau înregistrării sonore de la art. 103 din Legea nr. 8/1996: "Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală."
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanţă împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că fonogramele în litigiu nu au fost puse în vânzare niciunde în lume, cu alte cuvinte proba unui fapt negativ, întrucât tot curtea de apel a reţinut dovada faptului pozitiv vecin şi conex - depunerea la dosar a unui CD (fonogramă) conţinând piesele muzicale în litigiu; în consecinţă, lipsa dovezii faptului negativ nu a primit nicio semnificaţie juridică în cadrul evaluării globale a materialului probator al cauzei şi, ca atare, lipseşte orice vătămare a recurentei generată de această inexactitate de ordin procedural a curţii de apel.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut prin motivele de recurs că instanţa de apel nu a verificat în concret pentru fonogramele în litigiu dacă este sau nu posibilă exercitarea individuală a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.
Înalta Curte apreciază că o astfel de analiză nu era utilă în soluţionarea cauzei, întrucât chestiunea relevantă pentru speţă era doar aceea a categoriei de fonograme utilizate de către intimata-pârâtă prin radiodifuzare, astfel cum deja s-a arătat.
Cu toate acestea, pornind de la premisa demonstrată în mod riguros de către curtea de apel, în sensul că fonogramele în litigiu se încadrează în categoria fonogramelor de comerţ, în privinţa artiştilor interpreţi şi executanţi în mod evident nu este posibilă o astfel de formă de exercitare a prerogativei patrimoniale în discuţie, date fiind prevederile art. 98 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora: "Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: g) radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în afara cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, caz în care are dreptul numai la remuneraţie echitabilă."
Ca atare, acest drept patrimonial al artiştilor interpreţi sau executanţi se valorifică exclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, câtă vreme aceştia nu au îndreptăţirea de a autoriza sau interzice radiodifuzarea interpretărilor sau execuţiilor lor anterior fixate.
În ceea ce îi priveşte pe producătorii de fonograme de comerţ, deşi, spre deosebire de producătorii fonogramelor publicate în scop comercial, au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice radiodifuzarea fonogramelor lor - art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, şi acestora li se cuvin remuneraţii echitabile pentru radiodifuzare, drept supus gestiunii colective obligatorii - art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 (în timp ce pentru producătorii de fonograme publicate în scop comercial, dreptul privind radiodifuzarea poate fi gestionat colectiv în mod facultativ, conform art. 1232 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege).
Astfel cum deja s-a arătat, şi cum implicit a reţinut şi instanţa de apel, deşi, în principiu, dreptul producătorilor de fonograme de comerţ ar putea fi gestionat şi în mod individual, în speţă nu s-a demonstrat că intenţia părţilor decurgând din contractele încheiate de recurenta-reclamantă cu producătorii de fonograme a fost aceea de a se gestiona individual acest drept patrimonial.
Dimpotrivă, s-a prevăzut în mod neîndoielnic faptul că această colectare a remuneraţiilor datorate de utilizatori se realizează de către organismele de gestiune colectivă (referirea concretă vizând organismul de gestiune colectivă a drepturilor autorilor compoziţiilor muzicale - UCMR - ADA), în următorii termeni: "Sub-Editorul (A. SRL) va avea dreptul să primească 50% din drepturile de difuzare realizate în cadrul zonei sublicenţiate, aceste drepturi de autor vor fi plătite de UCMR - ADA" - clauza 4 din contractul de la dosar fond; sau potrivit clauzei 7 din acelaşi contract: "Sub-Editorul va trebui să ţină evidenţe contabile reale şi corecte şi va primi detalii privind profiturile Editorului (OO. şi Companiile Asociate, QQ. Şi RR.) de la UCMR - ADA, care vor fi achitate Editorului în termen de 30 de zile de la primire. (...)".
În plus, recurenta critică şi cele reţinute de instanţa de apel ca încadrându-se în categoria fonogramelor publicate în scop comercial: fonogramele destinate folosirii de către un singur post de radiodifuziune şi fonogramele realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu şi numai dacă produsul sau serviciul aparţine unui terţ faţă de postul de radiodifuziune.
Similar situaţiei anterior reţinute cu referire la drepturile conexe dreptului de autor, anume drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi, Legea nr. 8/1996 nu recunoaşte dreptul patrimonial al producătorilor de fonograme publicate în scop comercial de a autoriza şi de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, caz în care au doar dreptul la remuneraţie echitabilă, potrivit art. 105 alin. (1) lit. f) din actul normativ de referinţă.
Cu toate acestea, legiuitorul stabileşte că regimul juridic de exercitare a acestei prerogative patrimoniale a producătorilor de fonograme publicate în scop comercial poate fi acela al gestiunii colective, caz în care nu operează gestiunea colectivă obligatorie, ci, eventual, cea facultativă.
Astfel cum deja s-a subliniat, esenţială în cauză era calificarea fonogramelor utilizate de către intimata SRR într-una dintre cele două categorii legale, iar consecinţa gestionării colective a drepturilor patrimoniale de radiodifuzare în mod obligatoriu sau doar facultativ nu reprezenta o altă operaţiune de calificare după un alt criteriu (imposibilitatea sau posibilitatea urmăririi sau exercitării individuale a drepturilor patrimoniale conexe de producător), cum nelegal susţine recurenta, ci constituia însăşi consecinţa includerii acestora într-una dintre cele două categorii de fonograme.
Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine argumentul recurentei în sensul că pentru calificarea pe care o propune argumentul legal provine din conţinutul art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 141 (definiţia legală a distribuirii) şi cu art. 105 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din aceeaşi lege - dreptul patrimonial al producătorilor de înregistrări sonore de a autoriza distribuirea propriilor înregistrări.
Contrar celor susţinute de către recurentă, dispoziţiile art. 141 şi cele ale art. 105 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu sunt incidente în speţă câtă vreme fapta ilicită imputată intimatei-pârâte nu constă în distribuirea neautorizată de fonograme, ci în radiodifuzarea acestora şi fără plata remuneraţiilor pretins datorate recurentei-reclamante, context în care este mai puţin relevant cum anume a intrat intimata-pârâtă în posesia acestor fonograme, în afara modalităţii de distribuire/exploatare agreate de producătorii fonogramelor.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că în speţă a probat că ea însăşi nu este membru al UPFR sau CREDIDAM sau al altui organism care gestionează drepturi conexe, premisă care, în opinia sa, permite concluzia că nu poate fi invocată nicio eventuală gestiune colectivă facultativă.
Pe lângă împrejurarea că recurenta admite că în acest caz ar fi posibilă proba unui fapt negativ, susţinerea anterioară este lipsită de semnificaţia dată de recurentă, întrucât ea însăşi nu este nici producător de fonograme şi nici artist interpret sau executant pentru a fi membru în asociaţiile care au rol de organisme de gestiune colectivă, în virtutea desemnării în această calitate de către ORDA, în timp ce eventuala calitate de titular de drepturi patrimoniale de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu îi conferă nici ea atare vocaţie, recurenta putând fi cel mult un dobânditor cu titlu particular al acestor drepturi (cesionar neexclusiv); cum însă instanţele de fond nu au avut o preocupare specială pentru calificarea drepturilor dobândite de către recurenta-reclamantă în temeiul contractelor exhibate în cauză ca fundament al pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte nu va insista în cuprinsul prezentei motivări asupra acestor aspecte.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (1) lit. e) - dreptul patrimonial al producătorilor de fonograme de a autoriza importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate ale propriilor înregistrări sonore, alin. (3) - dreptul producătorului de fonograme de a împiedica acest import efectuat fără autorizarea sa, art. 98 alin. (1) lit. f) - autorizarea importului în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei fixate şi art. 13 lit. c) - dreptul autorilor de a autoriza importul coroborat cu art. 142 din Legea nr. 8/1996 - definiţia legală, în contextul legii speciale, a noţiunii de import.
Înalta Curte constată că o astfel de susţinere a recurentei-reclamante este făcută pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, atare încălcare de către intimată nefiindu-i imputată nici prin motivele cererii de chemare în judecată şi nici nu a fost invocată prin motivele de apel, explicit sau implicit; de altfel, în cea din urmă ipoteză reclamanta ar fi nesocotit prevederile art. 478 C. proc. civ.
În consecinţă, date fiind dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte nu va proceda la analizarea acestor critici inadmisibile; textul invocat prevede astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste susţineri ale recurentei tind la a identifica modalitatea de dobândire a fonogramelor de către intimată sau de a afirma caracterul ilicit al unei astfel de dobândiri, fonograme pe care ulterior le-a radiodifuzat, fără ca acest aspect să fi fost conceput în termenii unei încălcări distincte imputate intimate, astfel încât instanţele de fond să fi fost învestite în mod legal cu un astfel de capăt de cerere; dimpotrivă, aceste susţineri ale reclamantei au avut doar rolul de a indica circumstanţele de fapt ale pricinii, relevante pentru speţă, iar instanţa de apel le-a evaluat ca atare, demonstrând că pot fi identificate situaţii în care intimata ar fi putut intra în posesia acestora în mod licit, demonstraţie care a are valoarea unei prezumţii judiciare pe care reclamanta nu a răsturnat-o.
În plus, Înalta Curte observă că însăşi reclamanta a susţinut prin motivele de apel că aceste fonograme (cataloagele A., în litigiu) au făcut obiectul unor distribuiri licite faţă de alte posturi de radio.
De asemenea, invocarea, prin motivele de recurs, a încălcării dispoziţiilor art. 34 şi 38 din Legea nr. 8/1996 nu poate fi analizată întrucât o atare apărare ar viza încălcarea unor drepturi patrimoniale ale autorilor sau ale titularilor de drepturi conexe cu care reclamanta nu a învestit prima instanţă, astfel cum deja s-a arătat, încălcare care nu a făcut obiectul judecăţii.
Recurenta a mai susţinut că, fără a indica vreun text legal care să deroge de la art. 13 lit. i) şi art. 10 lit. d) din lege, instanţa de apel a instituit prin hotărârea recurată o excepţie de la dreptul patrimonial legal de a autoriza şi de interzice utilizarea operei muzicale la realizarea de opere derivate şi de la dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei.
Înalta Curte constată că recurenta susţine în mod eronat că evaluarea instanţei de apel a fost în sensul identificării unei excepţii de natura celei enunţate, întrucât, curtea de apel a stabilit, într-o corectă aplicare a normelor legale incidente, că intimata-pârâtă nu a realizat o operă derivată şi nici nu a adus vreo atingere integrităţii operelor protejate prin utilizarea unor fragmente din acestea, acestea fiind motivele pentru care nu s-a adus atingere prerogativei patrimoniale reglementate de art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996 - realizarea de opere derivate şi nici nu s-a putut reţine încălcarea art. 8, art. 10 lit. d) şi art. 16 din acelaşi act normativ ori a art. 96 lit. a), b) şi c); instanţa de apel nu a reţinut că deşi a fost realizată o operă derivată, modalitatea de utilizare nu este ilicită.
Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte constată că reluarea de către reclamantă a argumentelor expuse în motivele de apel cu privire la pretinsa realizare a unor opere derivate de către intimată nu reprezintă o critică de nelegalitate; instanţa de recurs nu are competenţa legală de a realiza o verificare a stabilirii situaţiei de fapt sau să procedeze la reevaluarea probatoriului, întrucât cenzura exercitată de instanţa de recurs este doar una de legalitate, iar nu şi de temeinicie.
În finalul motivelor de recurs, recurenta a mai pretins că instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la probele administrate sub aspectul întinderii prejudiciului.
Nici această susţinere nu vădeşte o critică de nelegalitate, nefiind posibilă încadrarea acesteia în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., astfel încât nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Mai mult decât atât, aspecte legate de pretinsa neanalizare a prejudiciului au fost deja evaluate de această instanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nerelevând alte elemente susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
În aplicarea dispoziţiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 17.850 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, la solicitarea acesteia, potrivit dovezilor depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 21A din 12 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 17.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune - SRR.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2018.
Procesat de GGC - NN