Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1.229 pronunţată de Tribunalul Covasna la 29 decembrie 2016, s-a admis în parte, cererea principală formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., astfel cum a fost modificată, în sensul majorării câtimii obiectului cererii la suma de 1.975.530.998,89 RON.
În consecinţă, s-a constatat deschisă succesiunea lui D., decedaţi la data de 4.02.2014, s-a constatat că pârâţii A. şi B., descendenţi de gradul I, au calitatea de moştenitori legali ai lui D., culegând succesiunea acesteia (activ şi pasiv succesoral) în cotă de 1 parte fiecare.
Au fost obligaţi pârâţii A. şi B. să plătească Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, suma de 1.441.308,83 RON reprezentând echivalentul îmbogăţirii lor fără justă cauză prin emiterea titlurilor de proprietate nr. x din 24.11.2008, nr. x din 24.11.2008, nr. x din 22.12.2008 şi nr. x din 22.12.2008, cu dobânda legală începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 26.05.2014, sumă actualizată la data plăţii efective. A fost obligată pârâta C. să plătească Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, suma de 341.385,17 RON reprezentând echivalentul îmbogăţirii sale fără justă cauză prin emiterea titlului de proprietate nr. x din 22.12.2008, cu dobânda legală începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 26.05.2014, sumă actualizată la data plăţii efective.
S-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum a fost completată, având ca obiect constatarea nulităţii art. 2 din Hotărârea nr. 590/2006 a Comisiei Judeţene Covasna pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor, a titlurilor de proprietate nr. x din 24.11.2008, nr. x din 24.11.2008, nr. x din 22.12.2008 şi nr. x din 22.12.2008 emise de Comisia Judeţeană Covasna, cât şi constatarea nulităţii proceselor-verbale de punere în posesie nr. x din 03.11.2008, nr. x din 03.11.2008, nr. x din 03.11.2008 şi nr. x din 03.11.2008 întocmite de Primarul oraşului Covasna.
S-a respins cererea pârâţilor A. şi B. de obligare a reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată.
Anterior pronunţării acestei hotărâri, prin încheierea de şedinţă din 21.04.2016, aceeaşi instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru îmbogăţire fără just temei şi plată nedatorată.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii în tot a pretenţiilor formulate prin acţiune.
Împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi, potrivit precizării formulate ulterior, împotriva încheierii de şedinţă a Tribunalului Covasna prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune au declarat apel pârâţii C., A. şi B.
Prin Decizia civilă nr. 1.258/Ap din 6.07.2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-au admis apelurile pârâţilor A., B. şi C., atât împotriva încheierii de şedinţă din 21.04.2016, cât şi împotriva Sentinţei civile nr. 1229 din 29.12.2016 pronunţate de Tribunalul Covasna, pe care le-a modificat în tot şi respectiv în parte, în sensul că:
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru pretenţiile având ca obiect obligarea pârâţilor la plata valorii actuale a sumei de 531.722,31 RON, stabilită la nivelul anului 1925, actualizată la data plăţii precum şi cu dobânda legală.
S-a respins cererea formulată de reclamantul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi cu pârâta C., având ca obiect obligarea acestora la plata sumelor reprezentând echivalentul îmbogăţirii fără justă cauză prin emiterea titlurilor de proprietate nr. x din 24.11.2008, nr. x din 24.11.2008, nr. x din 22.12.2008 şi nr. x din 22.12.2008, cu dobânda legală începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, sumă actualizată la data plăţii efective.
S-a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate obligaţia pârâţilor A. şi B. să plătească Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, suma de 1.441.308,83 RON, reprezentând echivalentul îmbogăţirii lor fără justă cauză prin emiterea titlurilor de proprietate menţionate, cu dobânda legală începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 26.05.2014, sumă actualizată la data plăţii efective.
S-a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate obligaţia pârâtei C. să plătească Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 341.385,17 RON reprezentând echivalentul îmbogăţirii sale fără justă cauză prin emiterea titlului de proprietate nr. x din 22.12.2008, cu dobânda legală începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 26.05.2014, sumă actualizată la data plăţii efective.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A fost obligat pe apelantul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către intimaţii-pârâţi A. şi B. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
A fost obligat apelantul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei menţionate precum şi a încheierii pronunţate în şedinţa publică din 19.06.2017 a declarat recurs reclamantul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând casarea şi trimiterea apelurilor spre rejudecare.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a criticat pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. încheierea din 19.06.2017 prin care Curtea de Apel Braşov a dispus respingerea excepţiei netimbrării cererii de apel ca neîntemeiată, fără a motiva această măsură, lipsind astfel instanţa de control judiciar de singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar.
S-a arătat că singura menţiune a instanţei de fond a fost aceea că la momentul derulării etapei scrise judecătorul a apreciat că apelurile ar fi scutite de plata taxei de timbru.
S-a susţinut că instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii civile, evaluabile în bani, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1) din actul normativ menţionat şi, pe cale de consecinţă, se impunea achitarea taxei de timbru în cuantum de 50% din valoarea pretenţiilor indicate prin cererea de chemare în judecată.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, invocându-se dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
S-a arătat că apelanţii A. şi B. au criticat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţată de Tribunalul Covasna prin încheierea din 21.04.2016, fără să facă menţiunea că apelul este îndreptat şi împotriva acestei încheieri interlocutorii.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii, apelul a fost formulat exclusiv împotriva Sentinţei civile nr. 1.229 din 29.12.2016 pronunţată de Tribunalul Covasna, referirile la încheierea din 21.04.2016 nefiind de natură să conducă la o altă concluzie.
În noua reglementare, apelul poate fi formulat împotriva încheierilor premergătoare, preparatorii şi interlocutorii, numai odată cu apelul formulat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cauza în fond, în afară de cazul când legea dispune altfel conform prevederilor art. 466 alin. (4) coroborat cu art. 235 C. proc. civ.. Astfel, apelul împotriva hotărârii "nu se socoteşte" făcut, implicit, împotriva încheierilor premergătoare. Astfel, s-a arătat că apelul este îndreptat exclusiv împotriva Sentinţei civile nr. 1.229 din 29.12.2016, iar criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă sunt inadmisibile.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat tardivitatea demersului apelanţilor-reclamanţi, nota prin care aceştia au precizat că apelul a fost îndreptat împotriva încheierii din data de 21.04.2016 fiind depuse ulterior împlinirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 C. proc. civ.
Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a vizat încălcarea normelor de drept material, respectiv aplicarea greşită a textului de lege care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
S-a învederat că în motivarea hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data întabulării, apreciind că "efectul de opozabilitate a transmiterii dreptului de proprietate producându-se inclusiv faţă de terţi, acesta se produce cu atât mai mult faţă de persoanele anterior înscrise în CF şi împotriva cărora a operat modificarea".
Recurentul a susţinut că în CF apar ca titulari ai dreptului de proprietate în 1908 - E., 1944 - Statul Maghiar, în 1941 - Statul Român, numele D. şi C. nefiind înscrise. Nici în prezent, în CF nu sunt operate modificări, astfel că în aceste condiţii, în calitate de reprezentant al proprietarului, Ministerul Finanţelor Publice nu avea nicio posibilitate de a avea cunoştinţă despre modificările intervenite în privinţa situaţiei juridice a imobilului.
Recurentul a arătat că pentru consolidarea apărărilor sale, înţelege să depună extrasul de CF eliberat de OCPI Covasna în cazul altor imobile, aparţinând altor persoane, în care sunt efectuate expres modificări în evidenţele de carte funciară ori de câte ori s-au efectuat acte/operaţiuni juridice în situaţii similare celei din prezenta cauză.
Pe de altă parte, considerentele instanţei de apel (pretinsul efect de opozabilitate al notării în cartea funciară) s-a arătat că sunt înlăturate vădit de împrejurarea că, aşa cum rezultă din anexa 4, în cartea funciară (despre care Ministerul Finanţelor Publice a aflat în anul 2014) provenită din cartea funciară pe hârtie, în care au fost evidenţiate imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu, nu a fost întabulat dreptul de proprietate al beneficiarilor legilor de reparaţie D. şi C.
S-a susţinut că, la solicitarea Ministerului Finanţelor Publice, prin mandatarul D.G.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna privind notarea în cartea funciară a unui litigiu conex, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Târgu Secuiesc a comunicat încheierea din 15.09.2014 însoţită de extrasul de carte funciară de informare din data de 15.09.2014, din care rezultă cu evidenţă că la poziţia B1 figurează ca ultim proprietar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi dreptul de proprietate asupra imobilelor în discuţie se transmisese în patrimoniul intimaţilor încă din anul 2007.
S-a arătat că numai de la data comunicării către Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român a încheierilor de carte funciară prin care s-a întabulat dreptul de proprietate al autoarei pârâţilor se poate prezuma că acesta a cunoscut transmiterea imobilelor în patrimoniul persoanelor menţionate şi, respectiv, paguba pe care a suferit-o.
În aceste condiţii, contrar argumentelor instanţei de apel, nu se poate aprecia că principiul opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară a produs efecte faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a solicitat instanţei de control judiciar să observe că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în litigiul nr. x/322/2007, soluţionat de Tribunalul Covasna prin Decizia nr. 535/R din 20.12.2007, astfel că principiul relativităţii efectelor actului jurisdicţional menţionat nu produce efecte faţă de instituţia recurentă.
În acelaşi sens, s-a arătat că argumentele aduse de instanţa de apel privind reprezentarea statului de către comisiile de fond funciar, prefectul judeţului şi Ministerul Internelor, nefundamentate în drept, contravin prevederilor art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, care conferă oricărei persoane interesate, prerogativa de a ataca actele întocmite de comisiile de fond funciar, actul normativ nominalizând expres prefectul, autorităţi ale statului, precum şi organe de specialitate din cadrul administraţiei publice centrale şi locale.
Având în vedere că în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate şi hotărârile emise de organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale sunt supuse controlului şi monitorizării altor instituţii ale statului nu se poate aprecia că entităţile nominalizate reprezintă statul român, titularul dreptului de proprietate publică, căruia îi revenea, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 (care în noua reglementare se regăsesc în conţinutul art. 865 C. civ.), obligaţia de a apăra în justiţie acest drept.
S-a arătat că anterior adoptării Legii nr. 287/2009, erau în vigoare dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe deplin aplicabile în cauză, în raport de acestea aserţiunile instanţei de apel în sensul că norma referitoare la prescripţie nu impune ca respectiva cunoaştere să fie a unui anumit reprezentant al persoanei interesate, ci a persoanei însăşi, sunt nefondate.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că anterior sesizării prin adresa nr. x din 20.05.2014, între Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA şi Ministerul Finanţelor Publice a existat o întâlnire informală privind procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimaţilor, în urma căreia recurentul a întreprins demersuri în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a iniţiat, în acest sens, o corespondenţă cu Arhivele Naţionale.
Prin urmare, s-a concluzionat că raportat la data de 12.02.2014, dreptul material la acţiune al Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost exercitat în termenul de prescripţie prevăzut de lege, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Sf. Gheorghe la data de 26.05.2014.
Recurentul a mai învederat că instanţa de apel nu a avut în vedere că unul dintre temeiurile de drept al daunelor solicitate de reclamant îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză, caz în care termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa, cât şi pe cel obligat la restituire.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte temeiul de drept privind plata nedatorată termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire.
Împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 19.06.2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs şi intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare.
Dezvoltând motivele de recurs, intervenienta a formulat critici similare cu cele ale recurentului-reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6, 5 şi 8 C. proc. civ.
Intimata C. a formulat întâmpinare la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Intimatele A. şi B. au solicitat, de asemenea, prin întâmpinare, respingerea recursurilor Statului Român şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În şedinţa din camera de consiliu din 20.02.2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei civile nr. 1.258/Ap din 6.07.2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi a încheierii de şedinţă din 19.06.2017 a aceleiaşi instanţe, având în vedere raportul întocmit la data de 28.11.2017, conform art. 493 C. proc. civ., comunicat părţilor, la care au formulat punct de vedere intimaţii A. şi B.
La 13.04.2018, reclamantul-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus o cerere de lămurire a problemelor de drept, solicitând ca, în baza art. 520 C. proc. civ., să se dispună sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a pronunţa o soluţie de lămurire a problematicii de drept referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie extinctivă şi art. 2523 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.
Prin încheierea din şedinţa publică din 29.05.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unor probleme de drept, formulată de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu motivarea expusă pe larg în cuprinsul încheierii, reţinând, în esenţă, că, deşi aparent, condiţia ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită, acest mecanism de unificare a practicii fiind rezervat numai chestiunilor de drept material, în realitate chestiunea invocată nu este o chestiune de interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, text cu privire la care există o practică constantă în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare, respectiv de când începe să curgă şi cum se calculează acest termen, ci o chestiune de aplicare a normei menţionate, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
În şedinţa publică din 2.10.2018, intimaţii-pârâţi A. şi B. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului intervenientei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât aceasta nu a formulat apel, recursul fiind declarat omisso medio, excepţie respinsă cu motivarea că, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei netimbrării cererii de apel de către apelanţii persoane fizice, chiar dacă intervenienta nu a declarat apel, are posibilitatea să declare recurs împotriva încheierii de şedinţă din 19.06.2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, încheiere interlocutorie, potrivit art. 235 C. civ., prin care s-a constatat că apelanţii-pârâţi sunt scutiţi de plata taxei judiciare de timbru.
Aşadar, cu privire la primul motiv de recurs, nu se poate reţine că recursul intervenientei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost declarat "omisso medio", acesta neavând interes să declare apel împotriva sentinţei primei instanţe sub aspectul netimbrării cererii, întrucât la judecata în fond a cauzei s-a reţinut că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în considerarea calităţii reclamantului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Prin urmare, Înalta Curte va examina recursul intervenientei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor doar cu privire la acest aspect, celelalte critici fiind invocate omisso medio.
Examinând cu prioritate criticile invocate de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurenta-intervenientă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin primul motiv de recurs, Înalta Curte va constata că acestea sunt întemeiate având în vedere următoarele considerente:
Se impune a se preciza cu prioritate că, având în vedere data înregistrării cererii introductive formulate de reclamant - 16.05.2014 - la Judecătoria Sf. Gheorghe, aceasta intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi, prin urmare, nu operează scutirea de taxă din art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997, abrogată.
Totodată, se va constata că acţiunea reclamantului Ministerului Finanţelor Publice nu intră nici în categoria acţiunilor reglementate de art. 42 din Legea nr. 1/2000, pentru că prin petitul acestuia nu s-a solicitat contravaloarea terenului pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru a se putea asimila cererea introductivă unei acţiuni "accesorii Legii nr. 18/1991", ci se solicită despăgubiri rezultate din exproprierea imobilelor.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 19.06.2017, Curtea de Apel Braşov a respins excepţia netimbrării cererii de apel de către pârâţi ca neîntemeiată, fără a motiva această măsură, singura menţiune făcută în cuprinsul încheierii fiind aceea că la momentul derulării etapei scrise judecătorul a apreciat cu privire la faptul că apelurile promovate în cauză ar fi scutite de plata taxei de timbru.
Respingând excepţia, fără nicio motivare, instanţa de apel nu a avut în vedere că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune de drept comun, în pretenţii, evaluabilă în bani, o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.
Totodată, se va constata că obiectul cauzei este un drept patrimonial evaluabil în bani, ce nu se circumscrie dispoziţiilor art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013 privind scutirile de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1) din actul normativ menţionat, astfel că se impunea achitarea taxei de timbru în cuantum de 50% din valoarea pretenţiilor indicate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, la valoarea imobilului de 1.975.530.998,89 RON.
În consecinţă, taxa judiciară de timbru pentru apel este de 9.994.842,49 RON, reţinându-se că s-a achitat deja de către pârâţi, anterior constatării scutirii de către instanţa de apel, suma de 3.510 RON, nerestituită (aşa cum rezultă şi din înscrisul de la dosarul de recurs).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata neplata parţială a taxei de timbru în faza procesuală a apelului, raportat la valoarea reală a obiectului cererii de chemare în judecată şi, reţinând că acest motiv de recurs comun al recurentului-reclamant şi al recurentei-interveniente, deşi întemeiat, nu poate conduce la casarea hotărârii atacate, va proceda la darea în debit a intimaţilor-pârâţi A. şi B. cu suma de 9.994.842,49 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în apel.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant prin cel de-al doilea şi cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea va constata că acestea sunt nefondate.
Astfel, s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel ar fi fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu s-ar fi făcut menţiunea de către apelanţii-pârâţi că apelul ar fi îndreptat şi împotriva încheierii interlocutorii din 21.04.2016 prin care Tribunalul Covasna a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
O asemenea critică nu poate fi primită, având în vedere că, în realitate, prin primul motiv de apel A. şi B. au arătat că soluţia primei instanţe este nelegală pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Şi prin notele scrise depuse la 27.04.2017, apelanţii-pârâţi au arătat expres că apelul vizează atât Sentinţa nr. 1.229 din 29.12.2016 a Tribunalului Covasna, cât şi încheierea din 21.04.2016 a aceleiaşi instanţe.
O precizare similară a fost făcută şi de pârâta-apelantă C. prin nota depusă la 3.05.2017.
Prin urmare, nu se poate susţine că apelul pârâţilor ar fi fost formulat exclusiv împotriva sentinţei primei instanţe, de vreme ce s-a criticat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dispusă prin încheierea din 21.04.2016, precizările formulate de apelanţii-pârâţi ulterior fiind depuse tocmai la solicitarea instanţei de apel.
Având în vedere efectul devolutiv al apelului reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ. şi limitele acestuia (art. 477 - 478 C. proc. civ.), chiar în ipoteza în care apelul nu ar fi fost motivat, instanţa de apel era obligată să analizeze cauza în apel raportat la toate apărările invocate la prima instanţă, deci şi din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei.
Totodată, se va constata că prin rezoluţia din 19.04.2017 a instanţei de apel s-a pus în vedere apelanţilor-pârâţi să facă precizarea în sensul dacă apelul vizează şi încheierea de şedinţă din 21.04.2016, în cadrul procedurii de regularizare, cu aplicarea art. 471 alin. (3) C. proc. civ. Ca atare, nu operează sancţiunea nulităţii la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., procedura de regularizare a cererii de apel fiind reglementată distinct faţă de cea prevăzută de art. 200 C. proc. civ., iar judecătorul punând în vedere apelanţilor-pârâţi să lămurească aspectul menţionat în termen de 10 zile de la comunicarea rezoluţiei, termen ce nu s-a pretins a fi fost încălcat.
Deşi în motivul de recurs de la pct. 2, reclamantul-recurent Ministerul Finanţelor Publice nu a invocat aspectele menţionate şi în ceea ce o priveşte pe pârâta C., critica va fi respinsă faţă de toţi intimaţii-pârâţi.
Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.
Instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt relevantă în soluţionarea excepţiei dreptului material la acţiune a fost corect reţinută de prima instanţă.
Astfel, la data de 24.11.1922 s-a întabulat în CF Covasna la B+32 dreptul de proprietate în favoarea numiţilor F. şi G., descendenţii defunctului H., asupra imobilelor de la A+4, top x.
La data de 27.10.1931, prin încheierea nr. 4.268, în baza Hotărârii cu nr. 508/1931, în baza art. 66 din Legea Reformei din 1921, asupra acestor imobile s-a notat la B+33, dreptul de proprietate în favoarea Statului Român.
Prin încheierea nr. 899 din 9.03.1944 s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Maghiar, în baza Deciziei Ministerului Agriculturii nr. 502117/944/I/C/1.
La data de 21.09.1945, prin încheierea nr. 624, în baza Legii nr. 260/1945 s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului cuprins la nr. ord. A+4 în favoarea Statului Român.
Prin Hotărârea nr. 14/B/2005, Comisia Locală Covasna pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a propus spre validare pentru D. şi C., reconstituirea dreptului de proprietate după autorii F. şi G. De asemenea, s-a propus validarea în anexa nr. 30 Covasna, după autorul F. a suprafeţei de 50 ha pentru D., după autorul G.
Prin Decizia civilă nr. 535R/2007 a Tribunalului Covasna, s-a admis recursul declarat de D. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 644 din 7.09.2007 a Judecătoriei Tg. Secuiesc, ce a fost modificată în sensul că s-a admis plângerea petentelor împotriva Hotărârii nr. 590 din 30.11.2006 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a fost modificat art. 2 din hotărâre în sensul că a fost admisă cererea Comisiei Locale Covasna şi au fost validate propunerile făcute prin art. 1 din hotărârea menţionată a acestei comisii în favoarea petentelor după autorii F. şi G.
În baza hotărârii judecătoreşti menţionate s-a procedat la punerea în posesie şi la emiterea titlurilor de proprietate pe numele defunctei D., ca moştenitoare a defunctului G. (titlurile de proprietate nr. x din 24.11.2008, nr. x din 24.11.2008, nr. x din 22.12.2008 şi nr. x din 22.12.2008).
Întabularea în cartea funciară a avut loc la 29.05.2009 pe numele D., conform extraselor de carte funciară depuse la dosar, în baza titlului de proprietate nr. x din 24.11.2008, emis de Comisia Judeţeană Covasna şi la fila x - titlu de proprietate nr. x din 22.12.2008, emis de Comisia Judeţeană Covasna.
La 2.06.1990 s-a înscris în CF (conform extrasului de C.F. depus la dosar fond) în baza actului de partaj voluntar din 29.05.2009, emis de BNP I., dreptul de proprietate al numitei D.
De asemenea, la 2.06.2009 s-a înscris dreptul de proprietate al numitei D., în baza actului notarial de partaj voluntar din 29.05.2009, emis de BNP I.
Aşa cum rezultă din extrasele de carte funciară, ulterior înscrierii dreptului de proprietate pe numele defunctei D., anumite parcele din terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul real în temeiul Legii nr. 18/1991 au fost vândute unor terţi.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată - obligarea pârâţilor la plata valorii actualizate a despăgubirilor acordate de stat defuncţilor F. şi G. ca urmare a măsurii exproprierii dispuse prin Legea din 30.07.1921 privind reforma agrară, cu dobânda legală aferentă şi temeiul juridic al acesteia, prevederile art. 1345 - 1349 C. civ. ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză şi ale art. 1341 C. civ. referitoare la plata nedatorată, s-a reţinut corect că acţiunea are caracter patrimonial şi poate fi intentată în termenul general de prescripţie.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plăţii nedatorate, cât şi persoana obligată la restituire.
În acest context, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că termenul de prescripţie nu curge de la momentul efectuării plăţii, întrucât în acel moment plata nu avea caracter de plată nedatorată, fiind efectuată în temeiul Hotărârii nr. 11/1922 prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru expropriere, hotărârea rămânând definitivă şi executorie la data de 5.09.1922, nefiind atacată cu apel.
S-a constatat corect că până la ieşirea imobilelor expropriate din patrimoniul Statului Român nu se putea pune problema promovării unei acţiuni pentru restituirea sumei pretinse de reclamant în temeiul Hotărârii nr. 11/1922, astfel cum a fost completată prin Hotărârea nr. 341/1929.
Prin adresa din 20.05.2014, Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA a comunicat Ministerului Finanţelor Publice faptul că dreptul de proprietate asupra terenului a fost reconstituit în favoarea numiţilor D., A. şi C., după autorii F. şi G.
Critica recurentului în sensul că numai de la data comunicării încheierilor de carte funciară prin care s-a întabulat dreptul de proprietate al pârâţilor se poate prezuma că acesta a cunoscut transmiterea imobilelor în patrimoniul persoanelor fizice şi respectiv paguba suferită, nu poate fi primită.
Dreptul de proprietate al pârâţilor cu privire la suprafaţa de teren reconstituită a fost întabulat în cartea funciară, aşa cum s-a arătat, în anul 2009, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., de la acest moment dreptul real devenind opozabil erga omnes, conform art. 15 din Legea nr. 7/1996, în varianta în vigoare la data întabulării, efect ce se produce inclusiv faţă de terţi.
Efectul de opozabilitate a transmiterii dreptului de proprietate se produce faţă de terţi, cu atât mai mult faţă de persoanele anterior înscrise în cartea funciară şi împotriva cărora a operat modificarea situaţiei de carte funciară.
Susţinerea recurentului în sensul că înregistrarea în cartea funciară trebuia să fie comunicată Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi reţinută, având în vedere că Statul Român îşi exercită drepturile în materie prin Regia Naţională a Pădurilor, respectiv unitatea care administrează fondul forestier şi care a făcut în anul 2014 sesizarea către reclamant.
Această persoană juridică putea şi trebuia să cunoască situaţia de la momentul emiterii titlului de proprietate, respectiv de la momentul punerii în posesie a pârâţilor-intimaţi, ca semnatară a înscrisurilor ce fac dovada operaţiunilor juridice menţionate.
În cauză, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice are poziţia unei persoane de drept privat. Pe cale de consecinţă, întabularea în cartea funciară potrivit dispoziţiilor legale menţionate devine opozabilă şi faţă de Statul Român din momentul întabulării şi nu din momentul comunicării încheierii de carte funciară de către Romsilva.
Norma referitoare la prescripţie nu presupune ca momentul de la care a fost sau trebuia cunoscută plata nedatorată să se raporteze la un anumit reprezentant al persoanei interesate (în speţă, Ministerul Finanţelor), ci la persoana însăşi (Statul Român).
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, din momentul în care prefectul a încunoştinţat organele centrale de stat (Ministerul Administraţiei şi Reformei Administrative) cu privire la dispoziţiile irevocabile ale Deciziei civile nr. 535/2007 şi a semnat actele de reconstituire a dreptului de proprietate trebuie considerat ca moment de la care statul, prin organele sale a luat cunoştinţă că autorii pârâţilor intimaţi au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în discuţie.
Nu se poate reţine că prefectul în calitate de preşedinte al Comisiei judeţene a luat cunoştinţă de reconstituirea dreptului de proprietate, dar ca reprezentant al guvernului în teritoriu nu ar fi cunoscut acelaşi act.
În materia raportorilor de drept privat, Statul nu participă, de regulă, direct şi nemijlocit, ci prin intermediul organelor şi organizaţiilor de stat, organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti, instituţii bugetare, regii autonome de interes naţional, etc., cu personalitate juridică şi răspundere juridică proprie.
Potrivit textului de principiu - art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1953 privitor la persoanele fizice şi juridice, "Statul este persoana juridică" în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
Totodată, conform alin. (2) al art. 25, Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor "afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
În acest context, având în vedere dispoziţiile art. 11 şi 76 din Legea nr. 18/1991 republicată, Statul a fost reprezentat prin comisiile judeţene de aplicare a dispoziţiilor legii fondului funciar privind stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere şi prin prefect, ca organe specializate, cu personalitate juridică proprie, Ministerul Finanţelor Publice având doar o vocaţie generală de a reprezenta Statul Român în raporturile juridice civile în care acesta participă în nume propriu.
Chiar dacă persoanele juridice anume prevăzute de lege acţionează în numele şi pe seama Statului Român, în calitate de reprezentanţi legali, drepturile şi obligaţiile se dobândesc direct de stat, iar nu de aceste organe sau persoane.
Astfel, deşi în litigiile decurgând din raporturile civile la care statul participă în nume propriu are calitate procesuală activă sau pasivă statul însuşi, exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor procesuale aparţin Ministerului Finanţelor Publice sau altor organe ori persoane anume desemnate de lege.
Prin urmare, nu se poate susţine că întabularea în cartea funciară ar fi trebuit să fie comunicată Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în contextul în care în cartea funciară a fost evidenţiat Statul Român care, în materia fondului forestier îşi exercită drepturile prin Regia Naţională a Pădurilor, persoană juridică ce a încheiat contractul de prestări servicii din 9.06.2009 cu proprietarul D. şi a semnat procesul-verbal de punere în posesie din 3.11.2008.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie, reţinând că Statul Român fie prin intermediul reprezentanţilor săi în teritoriu (comisiile de fond funciar şi prefectul), fie prin intermediul instituţiilor centrale (Ministerul Administraţiei şi Internelor), fie ca urmare a caracterului public al evidenţelor de arte funciară putea şi trebuia să cunoască situaţia rezultată în urma pronunţării Deciziei civile nr. 585/R/2007 a Tribunalului Covasna, cel puţin de la data întabulării dreptului fostului proprietar, în anul 2009.
Nici argumentul de text din art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, invocat în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit.
Procedura instituită prin Legea nr. 213/1998, derogatorie de la dreptul comun stabileşte în sarcina administratorului bunului aflat în proprietatea publică obligaţia de a arăta titularului dreptului, indiferent de calitatea procesuală a acestuia în litigiu.
Lipsa de diligenţă a Regiei Naţionale a Pădurilor ROMSILVA în vederea apărării dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa nu are relevanţă în ceea ce priveşte momentul de la care se calculează termenul de prescripţie.
În ceea ce priveşte recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Curtea va constata că nu pot fi analizate criticile acestei recurente vizând prescripţia acţiunii, astfel cum s-a reţinut prin încheierea din data de 2.10.2018.
Prin urmare, acţiunea a fost constatată în mod corect ca fiind formulată după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv la 26.05.2014, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursurile sunt nefondate şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ., vor fi respinse.
Vor fi daţi în debit intimaţii-pârâţi cu suma de 9.994842,49 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru neachitată în faza procesuală a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei nr. 1.258/Ap din 6 iulie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi a încheierii de şedinţă din data de 19 iunie 2017 a aceleiaşi instanţe.
Dă în debit pe intimaţii-pârâţi C., A. şi B. cu suma de 9.994.842,49 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2018.
Procesat de ED