Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 379/2019

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 928 din 25 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. împotriva Sentinţei nr. 3054 din 11 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele deciziei, curtea a constatat că, în speţă, nu se poate recunoaşte existenţa unei acţiuni civile de "drept comun" a reclamantei împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru stabilirea şi plata despăgubirilor rezultate din poliţa de asigurare RCA emisă de B., în raport de existenţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reglementată de Legea nr. 213/2015.

Instanţa a explicat că acest fond, fiind un garant legal, plăteşte (execută) garanţia în baza prevederilor Legii nr. 213/2015, aşa cum expres arată art. 11, iar nu în condiţiile din contractul de asigurare RCA sau în condiţiile altor legi de asigurare.

Prin urmare, stabilirea şi plata sumelor se face în baza art. 12 - 15 din Legea nr. 213/2015, care are o natură specială faţă de alte reglementări în domeniu, deci o natură derogatorie.

În respectarea acestor norme legale, problema stabilirii şi plăţii sumelor se face conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Curtea de apel a mai arătat şi că accesul la justiţie nu garantează orice cale procesuală ce o doreşte reclamantul, ci garantează că pretenţia reclamantului va ajunge în mod efectiv în faţa unui magistrat, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs este motivată, reclamanta invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Reclamanta a susţinut că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a îngrădit dreptul reclamantei la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie, aşa cum sunt prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Soluţia admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este greşită, întrucât procedura specială administrativă este facultativă şi gratuită, iar reclamanta nu este ţinută de eventuala soluţie dată de organul administrativ.

Reclamanta a apreciat că au fost greşit aplicate art. 193 C. proc. civ., Legea nr. 213/2015 şi Legea nr. 503/2004.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 193 C. proc. civ., care încalcă art. 21 din Constituţia României, solicitând sesizarea instanţei de control constituţional.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esenţial, prin raportare la soluţiile pronunţate de instanţele fondului, este împrejurarea dacă parcurgerea procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015 are sau nu caracter obligatoriu.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispoziţiilor acestei legi, precum şi o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, vehiculată de autoarea recursului dedus judecăţii.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat, sunt de competenţa comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenta îi atribuie semnificaţia de posibilitate de alegere între procedura administrativă şi cea directă, în faţa instanţei de judecată, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanţei de judecată - Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În acelaşi sens, Legea nr. 213/2015 şi art. 9 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător şi nu preia funcţiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligaţie solidară a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de acces la un tribunal şi garanţiilor procesuale instituite de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs reţine următoarele argumente:

În jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, este unanim recunoscut că dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie, cu condiţia ca limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite, între interesul general şi imperativul protejării drepturilor individuale (a se vedea în acest sens, cauza Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2 martie 2004, parag. 66).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 al Convenţiei, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, însă, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, adică o instanţă capabilă să exercite un control în fapt şi în drept, desigur, în funcţie de competenţele atribuite de dreptul intern.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în cauza Le Compte, C. şi De Meyere contra Belgiei, par. 51, ori hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în cauza Fischer contra Austriei, par. 28, că imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un "tribunal" în sensul Convenţiei.

Or, într-o ipoteză de tipul celei deduse judecăţii, refuzul cererii de despăgubire/plată de către Fondul de garantare a asiguraţilor, concretizat într-o decizie de respingere totală sau parţială a pretenţiilor, emisă în cadrul procedurii administrative prealabile, este supus cenzurii instanţei de judecată, astfel cum este în mod expres reglementat în articolul 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanţă care întruneşte toate calităţile unui tribunal independent, în sensul art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel încât instanţa de recurs nu poate decela niciun risc de potenţială încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, în mod nefondat, susţine recurenta.

Împrejurarea că recurenta reclamantă sau alţi creditori de asigurări aflaţi în situaţii similare cu aceasta nu au acces la o instanţă civilă, ci la o instanţă de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze competenţele şi atributele instanţelor de judecată, iar art. 6 al Convenţiei nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfăşoare exclusiv în faţa unei secţii civile.

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

Cum, în cauza dedusă judecăţii, vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost D., decedat, era asigurat la B. S.A., societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei, reclamanta, titulara unui drept de creanţă, avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraţilor, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acţiunea directă în faţa instanţei civile fiind inadmisibilă, astfel cum, în mod legal, au decis instanţele fondului.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 928 A din data de 25 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 928 A din data de 25 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN