Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 20.05.2013 (data poştei) şi înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2013, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta S.C. E. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 2.000.000 RON (RON), arătând că această sumă reprezintă 50% din beneficiul net obţinut de societate ca urmare a folosirii fără drept a realizărilor tehnice ai căror autori sunt reclamanţii, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte să încheie un contract cu privire la drepturile băneşti ce li se cuvin în continuare, pentru folosirea respectivelor realizări tehnice, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 64/1991, iar în probaţiune s-au solicitat următoarele probe: înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtei şi o expertiză în domeniul proprietăţii intelectuale, având ca obiective calcularea eficienţei economice a utilizării realizărilor tehnice şi stabilirea sumelor datorate reclamanţilor de către societatea pârâtă.
Cererii de chemare în judecată i-au fost anexate, în copie, cele şase certificate de atestare a calităţii de autor a realizării tehnice, acordate de S.C. F. S.A. Român (antecesoarea în drepturi şi obligaţii a pârâtei), şi anume cele din anul 2001, eliberate în temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991, şi ultimele două eliberate la 1.02.2003, în temeiul art. 72 din aceeaşi lege, republicată.
Prin Sentinţa civilă nr. 866 din 1 iulie 2016 Tribunalul Neamţ a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, prin întâmpinare şi, în consecinţă, s-a respins ca prescrisă acţiunea în pretenţii şi cererea având ca obiect obligaţia de a face (încheierea contractului); s-a admis în parte cererea prin care expertul tehnic judiciar G. a solicitat majorarea la 22.000 RON a onorariului cuvenit pentru lucrarea efectuată în cauză în specialitatea proprietate industrială şi obligarea reclamanţilor să plătească cu acest titlu, în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile din cadrul Tribunalului Neamţ şi pe numele expertului judiciar tehnic G., suma de încă 9.000 RON; s-a admis în parte cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât s-a dispus obligarea acestora cu acest titlu, a sumei de 20.500 RON.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 471 din 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, apelul reclamanţilor a fost admis, sentinţa apelată a fost anulată în totalitate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Împotriva deciziei date de instanţa de apel, pârâta S.C. E. S.A. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., pârâta susţine, în esenţă, că reclamanţii nu au solicitat constatarea calităţii de autori al realizărilor tehnice, motiv pentru care considerentele privind imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni sunt străine de cauză, fiind pronunţate şi cu încălcarea normelor de procedură.
Sub un prim aspect, instanţa de apel a motivat decizia atacată prin raportare la un capăt de cerere care, în realitate, nu a fost formulat ("dreptul la acţiune în recunoaşterea calităţii de autor").
Această manieră de motivare a soluţiei din apel încalcă: principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 alin. (4) din cod şi dreptul de apărare prevăzut de art. 13 alin. (1) din acelaşi cod.
În primul rând, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât intimaţii nu au formulat un capăt de cerere privind "recunoaşterea calităţii de autor al realizării tehnice."
În al doilea rând, instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii/dreptului la apărare reglementate de art. 14 alin. (4) şi de art. 13 C. proc. civ., atunci când s-a pronunţat în sensul celor prezentate mai sus, fără a pune în discuţia părţilor modul în care a recalificat obiectul acţiunii. Presupusul caracter imprescriptibil al acţiunii a fost dedus de instanţă exclusiv pe baza existenţei unui capăt de cerere având ca obiect constatarea calităţii de autor al realizării tehnice. Or, intimaţii nu au formulat un capăt de cerere privind constatarea calităţii de autor al realizării tehnice şi, automat, nu s-a pus în discuţie nicio atare solicitare şi nici efectele unei acţiuni în constatare. Conduita instanţei este cu atât mai neconformă rigorilor impuse de prevederile legale incidente, cu cât soluţia de admitere a apelului este motivată exclusiv prin raportare la această împrejurarea de drept nesupusă dezbaterii părţilor (consecinţă a inexistenţei unui atare capăt de cerere).
În al treilea rând, instanţa nu-şi poate fundamenta o soluţie pe motive de fapt şi de drept, altele decât cele puse în discuţia părţilor la cererea acestora sau din oficiu.
În concluzie, din argumentele anterior enunţate, rezultă ca instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea principiului disponibilităţii, contradictorialităţii, dreptului la apărare al părţilor şi a art. 14 alin. (5) - (6) C. proc. civ., fiind incident, în opinia recurentei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Sub un al doilea aspect, faţă de argumentele expuse anterior, hotărârea cuprinde motive străine de cauză, constatându-se imprescriptibilitatea unui capăt de cerere care nu face obiectul prezentului dosar.
Conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa are obligaţia esenţială de a arăta motivele de fapt şi de drept şi de a enunţa constatările şi dovezile care justifică soluţia pronunţată, nerespectarea acestor cerinţe determinând desfiinţarea hotărârii atacate.
Inserarea unor motive străine de pricină, care nu sunt de natură să susţină soluţia pronunţată, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii, împrejurare care nesocoteşte dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
În dezvoltarea motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta susţine, în esenţă, că, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 alin. (2), din noul C. civ., art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât instanţa de apel şi-a motivat în mod eronat soluţia pronunţată prin raportare la dispoziţiile noului C. civ., în cauză fiind incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi cele ale C. civ. de la 1864, nefiind aplicabile dispoziţiile noului C. civ.
În primul rând, legea incidentă pentru analiza prescripţiei dreptului material la acţiune este Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 6 alin. (4) din noul C. civ., dacă un termen de prescripţie a început să curgă în temeiul vechiul C. civ., acestuia i se aplică Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, analiza caracterului prescriptibil/imprescriptibil al acţiunii în obligaţie de a face (de a încheia un contract) şi al acţiunii în despăgubiri se impunea a fi realizată prin raportare la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Ca atare, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând Decretul nr. 167/1958, art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din noul C. civ.
Faţă de cele de mai sus, în prezenta cauză, nu se justifică referirile instanţei de apel la dispoziţiile art. 1208 alin. (2) [Eroarea nescuzabilă] din noul C. civ., întrucât acest text de lege este inaplicabil unor realizări tehnice pretins create în perioada 2001 - 2005.
Recurenta susţine, în acest context, că instanţa a pronunţat o soluţie nelegală, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) teza întâi din Constituţie, art. 6 alin. (2) din noul C. civ., art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
De asemenea, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la caracterul prescriptibil al capătului de cerere - obligaţie de a face: încălcarea art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În mod eronat instanţa de apel a reţinut caracterul imprescriptibil al primului capăt de cerere, referitor la obligarea E. la încheierea unui contract cu intimaţii.
În realitate, obligarea la încheierea contractului reprezintă o formă de executare silită în natură a obligaţiei de a face atât în temeiul vechiul C. civ., cât şi noului C. civ. Implicit, rezultă că un reclamant care deduce judecăţii o astfel de pretenţie se prevalează de un drept de creanţă (numai acesta fiind corelativ obligaţiei de a face).
Valorificarea unui drept de creanţă este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, după cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1): "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", coroborate cu cele ale art. 3 din acelaşi decret: "Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni."
În plus, instanţa de apel a asimilat în mod nepermis situaţia din cauza de faţă cu ipotezele prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, reţinând că drepturile morale solicitate de intimaţi ar fi imprescriptibile.
O astfel de analogie ca cea realizată de instanţa de apel este nelegală.
Ca atare, calificarea primului capăt al cererii de chemare în judecată ca fiind imprescriptibil extinctiv încalcă art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Hotărârea recurată a fost dată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la data de început a curgerii termenului de prescripţie, prin încălcarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Data de la care termenul de prescripţie privind acţiunea în obligarea societăţii pârâte la încheierea contractului reglementat în art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie a început să curgă este cea la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: la momentul emiterii certificatelor de atestare în privinţa realizărilor indicate la pct. 1 - 6, respectiv la momentul la care intimaţii pretind că ar fi întocmit documentaţiile tehnice, pentru realizările indicate la pct. 7 - 12.
Recurenta are în vedere, în susţinerea acestei critici, faptul că, în baza art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la acel moment intimaţii aveau deschisă, raportat la propriul "raţionament", calea unei acţiuni în justiţie pentru obligarea societăţii pârâte la încheierea contractului, în temeiul Legii nr. 64/1991.
Reţinând în mod eronat că acest capăt de cerere este imprescriptibil, instanţa a încălcat şi normele ce reglementează începutul prescripţiei.
Obligarea pârâtei la plata unor sume de bani aferente pretinselor realizări tehnice reprezintă o acţiune patrimonială, supusă prescripţiei în termenul general de 3 ani. Instanţa a acceptat, în acest caz, că respectivul capăt de cerere era prescriptibil în 3 ani, însă a apreciat în mod eronat asupra momentului la care începe să curgă acest termen.
Recurenta susţine că sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele prezentate anterior cu privire la data de început al curgerii termenului de prescripţie, anume momentul emiterii certificatelor de atestare în privinţa realizărilor indicate la pct. 1 - 6, respectiv la momentul la care intimaţii pretind că ar fi întocmit documentaţiile tehnice, pentru realizările indicate la pct. 7 - 12.
În mod eronat instanţa de apel a reţinut că ar fi compatibilă cu speţa răspunderea civilă delictuală.
În primul rând, instanţa a ignorat raportul dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, de care trebuia să ţină cont dat fiind că intimaţii sunt salariaţi/foşti salariaţi ai recurentei. Aceştia au încheiat contracte de muncă cu societatea, având obligaţii de ordin tehnic legate de modernizare şi retehnologizare, potrivit fişei postului.
În ipoteza existenţei unui contract încheiat între părţi, răspunderea civilă delictuală este exclusă, orice pretenţie derivând din contract urmând a se valorifica exclusiv pe temei contractual (potrivit regulilor specifice răspunderii civile contractuale), iar nu pe tărâmul răspunderii delictuale.
În al doilea rând, răspunderea civilă delictuală este înlăturată şi prin raportare art. 73 din Legea nr. 64/1991. Doctrina a stabilit în privinţa acestei norme legale:
"din lege se subînţelege că dreptul de exploatare aparţine unităţii în care inovaţia a fost realizată" deci, de plano, utilizarea unei realizări tehnice de către o unitate nu poate fi calificată drept "faptă civilă delictuală."
Ca atare, instanţa a aplicat în mod greşit normele de drept material şi prin raportare la forma de răspundere reţinută ca fiind compatibilă cu cauză, situaţie în care este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat pe rolul secţiei I civile şi repartizat computerizat aleatoriu completului filtru C7, specializat în soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală.
După efectuarea comunicărilor prealabile, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost redactat la 14.11.2018, fiind însuşit de completul de judecată potrivit rezoluţiei din aceeaşi dată; totodată, s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei în condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., în vederea formulării unui punct de vedere asupra acestuia.
Părţile nu au depus în punct de vedere asupra acestuia în termenul prevăzut în acest scop, astfel că prin rezoluţia din 17 ianuarie 2019 s-a fixat termenul din 1 februarie 2019 în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 1 februarie 2019, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termenul de judecată a acestuia în şedinţa publică din 22 februarie 2019, cu citarea părţilor.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Cererea de chemare în judecată formulată de intimaţii-reclamanţi a avut, în esenţă, două capete de cerere - o cerere în despăgubiri - sens în care au solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 2.000.000 RON, sumă ce reprezintă 50% din beneficiul net obţinut de pârâtă ca urmare a folosirii fără drept a realizărilor tehnice ai căror autori sunt - şi un al doilea capăt de cerere - în obligaţie de a face - anume obligarea pârâtei să încheie un contract cu privire la drepturile băneşti ce li se cuvin în continuare pentru folosirea respectivelor realizări tehnice.
În timp ce primul capăt de cerere priveşte trecutul (acordarea de despăgubiri), capătul al doilea de cerere priveşte viitorul, sens în care urmează a proceda părţile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în cazul admiterii acestui al doilea capăt de cerere.
Temeiul juridic al cererii indicat de reclamanţi şi în raport cu care instanţele de fond au analizat pretenţiile deduse judecăţii îl reprezintă dispoziţiile art. 73 (fost art. 67, art. 70 şi art. 72) din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora: "(1) Drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
(2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor.
(3) Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate."
Având în vedere că soluţia de primă instanţă a fost pronunţată pe baza unei excepţii procesuale absolute, de fond - excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune -, excepţiile procesuale soluţionându-se în mod necesar înaintea cercetării fondului pricinii, astfel cum prevede art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că situaţia de fapt a cauzei este insuficient conturată la acest moment procesual, ea urmând a fi lămurită cu ocazia rejudecării sub toate aspectele ce interesează pricina dedusă judecăţii.
De asemenea, tot la nivelul premiselor util a fi precizate pentru analizarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată că intimaţii-reclamanţi s-au prevalat de calitatea lor de autori ai unor realizări tehnice, calitate pe care au dobândit-o în perioada cât au fost angajaţi ai recurentei.
Mai mult decât atât, aceştia s-au pretins autori ai unui număr de 12 realizări tehnice, concepute în perioada 2001 - 2005, pentru 6 dintre acestea recurenta-pârâtă emiţându-le certificatul de atestare a calităţii de autori, potrivit art. 73 alin. (2) din lege, în timp pentru celelalte 6, intimaţii doar au depus la recurenta-pârâtă documentaţia necesară în vederea emiterii certificatelor de atestare, fără a se ajunge însă la această finalitate.
Pornind de la aceste coordonate ale situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că deşi primul capăt de cerere reprezintă o cerere în realizarea dreptului, dată fiind situaţia juridică diferită a realizărilor tehnice ce constituie cauza raportului juridic dedus judecăţii, în mod necesar, pentru pretinsele realizări tehnice pentru care recurenta nu a eliberat intimaţilor certificat de atestare a calităţii, constatarea calităţii de autori ai respectivelor realizări tehnice constituie un obiect de analiză distinct pentru instanţele de fond, chiar în absenţa unui capăt de cerere formulat explicit de către intimaţi cu un atare obiect; în plus, în contextul capătului de cerere în realizare, această constatare reprezintă o chestiune prejudicială asupra căreia instanţele de fond vor trebui să statueze pe cale jurisdicţională.
Astfel, pentru realizările tehnice pentru care recurenta a eliberat certificatul de atestare vor trebui verificate doar aspectele formale (identitatea dintre persoana reclamanţilor şi cei menţionaţi ca autori ai realizărilor tehnice) - poziţiile 1 - 6 din petit -, în schimb însă pentru pretinsele realizări tehnice pentru care recurenta nu a emis certificatele de atestare a calităţii de autori ai realizărilor tehnice, potrivit documentaţiilor elaborate în perioada 2002 - 2005 (punctele 7 - 12 din petitul acţiunii), prima instanţă va fi ţinută a face verificări de fond, potrivit condiţiilor prevăzute de lege la datele respective pentru a fi posibilă recunoaşterea drepturilor de proprietate industrială ale reclamanţilor asupra acelor soluţii tehnice noi la nivelul unităţii, prin administrarea unor probe adecvate, în acord cu verificările ce se impun.
În acest context, aspectele prejudiciale ce se cer a fi constatate în cauză nu sunt supuse prescripţiei extinctive, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, însă cu precizările şi clarificările din prezenta decizie; prin urmare, curtea de apel nu a redat argumente străine de natura cauzei, cum eronat susţine recurenta din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., nefiind încălcate nici principiile contradictorialităţii, disponibilităţii ori dreptul la apărare.
Cercetarea reală şi efectivă a unei cereri deduse judecăţii, indiferent de ipostaza în care aceasta este formulată - principală, accesorie, adiţională sau incidentală, potrivit art. 30 C. proc. civ. -, presupune verificarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept relevante pentru justa soluţionare a cauzei, în deplin acord cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. pentru cele anterior arătate, relevante sunt prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd: "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. "
Aspectul criticat de către recurentă - nepunerea în dezbaterea părţilor a chestiunii unei pretinse cereri în constatare - nu poate fi reţinut, întrucât, astfel cum deja s-a arătat, aceasta nu reprezintă o veritabilă cerere în constatare, ci doar o chestiune prejudicială de verificat de către instanţă, de vreme ce intimaţii reclamanţi au recurs, în deplin acord cu dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., la formularea cererii în realizare - acordarea despăgubirilor - nu numai pentru utilizarea realizărilor tehnice pentru care recurenta le-a emis certificat de atestare a calităţii, ci şi pentru cele pentru care s-a procedat doar la întocmirea documentaţiei tehnice în acelaşi scop, fără însă ca recurenta să respecte obligaţia legală instituită prin art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Mai mult decât atât, nefiind vorba despre o veritabilă cerere în constatare, ci despre o dezlegare pe care instanţa este ţinută a o da în cuprinsul considerentelor, câtă vreme a fost învestită cu cererea în realizare pentru toate cele 12 soluţii tehnice, întrucât aceste dezlegări, în esenţă, ţin de construirea raţionamentului pentru motivarea soluţiei pronunţate, pronunţare care are loc la momentul dezînvestirii instanţei.
Pe de altă parte, se constată că o atare chestiune a fost antamată de către intimaţii-reclamanţi prin motivele de apel, astfel că recurenta nu poate pretinde cu real temei că a fost surprinsă de o astfel de construcţie juridică, motivele de apel fiindu-i comunicate potrivit legii, astfel încât, şi pentru aceste motive, nu se poate reţine încălcarea principiilor contradictorialităţii, al disponibilităţii ori dreptul la apărare.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile formulate de recurentă pe temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita aplicare a legii, invocând, în principal, incidenţa Decretului nr. 167/1958, iar nu a dispoziţiilor din noul C. civ. referitoare la prescripţia extinctivă şi a criticat modalitatea de aplicare a regulilor privind prescripţia, în plus, contestând şi reţinerea incidenţei răspunderii civile delictuale, iar nu a răspunderii contractuale în cauză.
În ceea ce priveşte critica privind greşita referire la dispoziţiile din noul C. civ. referitoare la prescripţia extinctivă, Înalta Curte constată că aceasta are doar o natură formală întrucât instanţa de apel, în cuprinsul motivării s-a raportat atât la dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, cât şi la prevederile noului C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, dispoziţiile aplicabile speţei din cele două acte normative succesive fiind, în esenţă, aceleaşi.
Riguros însă, referirile la noua reglementare nu erau de natură a fundamenta în drept soluţia pronunţată de instanţa de apel, întrucât faţă de prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., pentru cauza dedusă judecăţii prescripţia extinctivă rămânea supusă regulilor prevăzute de Decretul nr. 167/1958; potrivit textului invocat: "(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."
Or, cum instanţele de fond au reţinut implicit că intimaţii-reclamanţi au solicitat despăgubiri pentru exploatarea fără drept de către recurenta-pârâtă a realizărilor lor tehnice pentru întreaga perioadă fie de la data emiterii certificatelor de atestare a calităţii de autori ai realizărilor tehnice, fie de la data începerii exploatării fiecărei soluţii tehnice (recunoscută sau nu de către recurentă), date care se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (2001 - 2005 faţă de 1 octombrie 2011), Înalta Curte constată că dispoziţiile aplicabile în mod real speţei erau cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958, iar nu cele din noul C. civ., cum corect susţine recurenta.
Cu toate acestea, această indecizie a instanţei de apel în invocarea temeiurilor de drept referitoare la prescripţia extinctivă şi regulile care o guvernează nu este de natură a crea vreun prejudiciu recurentei şi nici a atrage casarea deciziei, având în vedere pe de o parte, că instanţa de apel a invocat şi prevederile Decretului nr. 167/1958, nu numai cele din noul C. civ., iar pe de altă parte, dispoziţiile legale incidente speţei - cu referire la începutul cursului termenului de prescripţie extinctivă, termen de prescripţie etc. - nu diferă în cele două acte normative succesive.
În plus, o atare dezlegare a fost dată de Înalta Curte şi într-un recurs în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 1/2014, publicată în M. Of. nr. 283/17.04.2014.
Astfel cum deja s-a arătat în preambulul prezentelor considerente, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului prevăzut de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 vizează obligaţiile recurentei-pârâte pentru viitor, obligaţii care subzistă câtă vreme aceasta va exploata în continuare realizările tehnice ale intimaţilor, implicit, câtă vreme realizările tehnice ale acestora vor fi utile unităţii pârâte; în consecinţă, nu se poate analiza prescripţia extinctivă a unei obligaţii viitoare, după cum acest capăt de cerere nu are legătură cu vreun drept imprescriptibil al reclamanţilor, întrucât intimaţii nu şi-ar exercita un drept personal nepatrimonial, ci o componentă patrimonială ataşată calităţii lor de autori ai realizărilor tehnice care va subzista pe toată durata de exploatare a realizărilor tehnice de către recurentă şi se va activa ori de câte ori recurenta va realiza acte de exploatare a realizărilor tehnice ale acestora.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că acţiunea în despăgubiri reglementată de prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 are drept cauză nerespectarea obligaţiei unităţii care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile băneşti rezultate din realizarea tehnică, obligaţie ce se execută uno ictu, motiv pentru care şi obligaţia de plată a despăgubirilor pentru nerespectarea acesteia se execută în acelaşi fel, respectiv prin plata unei sume globale.
În aceste condiţii, recurenta a susţinut că dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris, deoarece dreptul reclamanţilor de a cere încheierea unui contract pentru drepturile băneşti a început să curgă cel mai târziu la data eliberării certificatului constatator al calităţii reclamanţilor de autori ai realizărilor tehnice, respectiv în perioada 2001 - 2005 (în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată la 20.05.2013), astfel încât termenul de prescripţie s-ar fi împlinit cel mai târziu în anul 2008.
Înalta Curte constată că aceste apărări ale recurentei pornesc de la o premisă greşită, aceea că acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, la îndemâna autorului unei realizări tehnice, are drept cauză nerespectarea obligaţiei unităţii care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile băneşti rezultate din realizarea tehnică.
Art. 73 alin. (1) din lege face vorbire despre "drepturile băneşti" cuvenite autorului unei realizări tehnice "care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia", a căror plată este în sarcina unităţii care aplică realizarea tehnică. Dreptul subiectiv prevăzut de lege rezidă în plata unei sume de bani în ipoteza aplicării de către unitate a unei soluţii tehnice care îndeplineşte cerinţele noutăţii şi utilităţii la nivelul acelei unităţi (reprezentând o realizare tehnică, în înţelesul legii), ceea ce înseamnă că dreptul patrimonial este născut din însuşi faptul aplicării realizării tehnice.
Încheierea unui contract între autor şi unitatea care aplică realizarea tehnică este doar modalitatea pe care legiuitorul o prevede în mod expres pentru asigurarea plăţii drepturilor băneşti, în cuantumul convenit de părţi, ca o formă de executare voluntară a obligaţiei legale de plată a sumei de bani cuvenite autorilor, obligaţie a cărei executare silită în natură pentru viitor au solicitat-o reclamanţii prin formularea celui de-al doilea capăt de cerere.
În cazul neîncheierii unui asemenea contract (situaţia anterioară introducerii acţiunii), autorii se pot adresa instanţei de judecată pentru valorificarea dreptului patrimonial, pe temeiul art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 şi "potrivit dreptului comun".
Contrar celor susţinute de recurentă, acţiunea are drept obiect plata de despăgubiri, după cum norma menţionată prevede în mod expres, şi se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, dată fiind premisa inexistenţei unui contract privind drepturile băneşti cuvenite autorului realizării tehnice.
Fapta ilicită posibil a fi sancţionată în cadrul unei asemenea acţiuni constă în aplicarea realizării tehnice fără plata drepturilor băneşti cuvenite autorului, şi nu în simpla neîncheiere a unui contract în legătură cu acestea, astfel cum a susţinut recurenta - pârâtă. Aplicarea realizărilor tehnice este cea care a generează obligaţia de plată a drepturilor băneşti, în timp ce neîncheierea contractului, ca modalitate de executare de bunăvoie a obligaţiei legale, nu constituie o faptă ilicită distinctă, ci intră în conţinutul faptei de aplicare a realizării tehnice fără plata corespunzătoare a drepturilor băneşti, fiind absorbită de aceasta.
Aşa cum s-a arătat deja, în condiţiile în care fapta ilicită este săvârşită cât timp este aplicată realizarea tehnică, autorii au un drept la despăgubiri pentru întreaga perioadă de exploatare a realizării tehnice (în prezent, pe o perioada de 3 ani anteriori introducerii acţiunii, cum a stabilit instanţa de apel, dar până la o dată ce va fi stabilită de instanţă în rejudecare, după ce se vor solicita reclamanţilor precizări pe acest aspect).
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Pe acest temei, cu toate că dreptul subiectiv la repararea pagubei se naşte chiar în momentul în care se comite fapta ilicită, dreptul material la acţiune începe să curgă de la un moment diferit, acela prevăzut de art. 8 alin. (1) din actul normativ menţionat.
În cazul particular reglementat de art. 73 din Legea nr. 64/1991, data la care autorii realizării tehnice au cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul creat prin aplicarea realizărilor tehnice nu coincide cu data aplicării acestora (perioada pentru care s-au formulat pretenţiile din cauză - începând din anul 2001, fără ca instanţele de fond să fi stabilit data până la care se solicită despăgubirile), pentru a se considera că, în raport de termenul general de prescripţie de 3 ani şi de data formulării cererii de chemare în judecată - 20.05.2013 -, dreptul material la acţiune ar fi prescris în privinţa pretenţiilor vizând perioada 20.05.2010 - 20.05.2013, cum a reţinut instanţa de apel.
Drept urmare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că dreptul material la acţiune pentru despăgubirile cuvenite pentru perioada 2010 - 2013 (posibil şi în continuare, în raport de stabilirea situaţiei de fapt în rejudecare) nu sunt prescrise, soluţie ce rezultă cu claritate din considerentele deciziei, chiar dacă soluţia din dispozitiv priveşte anularea în tot a sentinţei, iar nu doar în parte - anume, doar în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca prescrisă a cererii de despăgubiri pentru perioada mai 2010 - mai 2013 -, precum şi soluţia dată capătului de cerere în obligarea pârâtei la încheierea contractului pentru exploatarea în continuare a realizărilor tehnice.
Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă; intimaţii-reclamanţi au învederat că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva Deciziei nr. 471 din 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2019.
Procesat de GGC - NN