Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1824 din data de 29 septembrie 2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din art. 192 alin. (1), (2) din C. pen. şi art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 33-34 din C. pen. anterior privind pe inculpata A.

În baza art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 - 34 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare pe care inculpata urmează să o execute.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior (dreptul de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnata pentru săvârşirea infracţiunilor) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale .

În baza art. 861 din C. pen. anterior s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. anterior.

În baza art. 863 din C. pen. anterior s-a stabilit că, pe durata termenului de încercare, condamnata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Gorj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor prev. de art. 864 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 25 din C. proc. pen. raportat la art. 397 din C. proc. pen., cu referire la art. 1357 din C. civ. şi următoarele, coroborate cu art. 50, art. 54 alin. (1), art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată în cauză.

Au fost obligaţi în solidar: SC B. SA şi Societatea Ş. SA prin lichidator C. la: 20.000 RON reprezentând prejudiciul material, către părţile civile G. şi E.; 400.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii), daune morale către părţile civile G. şi E.; la 10.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii), daune morale către partea civilă F.

S-a dispus desfiinţarea înscrisurilor false din fişa de observaţie clinică generală FOCG nr. 30029 din 08.08.2011, respectiv menţiunile de la rubrica "Investigaţii radiologice", la pct. 9 (care nu era completat în documentul iniţial), menţiunea "Testare AB" de la rubrica "Evoluţie" din "Foaie de evoluţie şi tratament", parte integrantă a fişei de observaţie, pentru ziua de 08.08.2011, menţiunile "Testare la antibiotic" şi "t° C = 37,2 °C", iar pentru ziua de 09.08.2011 menţiunile "t° C = 36,9 °C" şi "TA = 110/60 mmHg" de la rubrica "Tratament" din "Foaie de evoluţie şi tratament", parte integrantă a fişei de observaţie, fiind consemnate, pentru medicamentele înscrise la pct. 5-10, menţiunea "pentru operaţie".

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu nr. 4612/P/2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, prev. de art. 192, alin. (1), (2) din C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 321, alin. (1) din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38, alin. (1) din C. pen.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatei A., care la data de 08.08.2011, în exercitarea profesiei de medic, a dispus administrarea de antibiotic (ampicilină) numitei D. fără respectarea măsurilor de prevedere ale acestei profesii, respectiv dispunerea prealabilă a unei testări la acest medicament, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.

Totodată, a reţinut că fapta inculpatei A., care în data de 10.08.2011, în exercitarea atribuţiilor de serviciu [alin. (2) al Anexei nr. 1 din Fişa postului din data de 11.10.2006] şi în considerarea calităţii de funcţionar public, şi anume angajat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, cu intenţie, a consemnat în foaia de observaţie clinică generală nr. 30029/08.08.2011, capitolul "Epicriză", atestări necorespunzătoare adevărului, respectiv "testarea la antibioticul ce urmează a fi administrat" pacientei D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual.

S-a constatat că faptele reţinute în sarcina inculpatei A. au fost comise în concurs, iar natura consecvenţială a acestuia relevă în primul rând conştientizarea imediată a cauzei decesului pacientei sale, respectiv lipsa efectuării testării la antibiotic, precum şi obligaţia proprie de a dispune această testare.

Raportat la circumstanţele comiterii acestei infracţiuni, s-a apreciat că acţiunile ulterioare ale inculpatei A. sunt neechivoce, cu toate că natura profesiei exercitate, nivelul de instruire, precum şi experienţa profesională ar fi reprezentat în mod obiectiv temeiuri suficiente pentru a-şi recunoaşte culpa medicală, inculpata a înţeles să adopte o conduită diametral opusă săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, respectiv falsul intelectual, infracţiune care a fost comisă cu intenţie directă, scopul urmărit fiind exonerarea oricăror repercusiuni legale.

Referitor la elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă, prezent sub forma inacţiunii ilicite a inculpatei A. de a nu dispune testarea la antibiotic s-a constatat că acesta se circumscrie conţinutului legal al infracţiunii, fiind îndeplinit în modalitatea nerespectării prevederilor profesiei de medic.

Totodată, s-a constatat că, în conformitate cu prevederile fişei postului inculpatei A., aceasta avea drept atribuţie completarea foii de observaţie în primele 24 de ore, precum şi atribuţii în controlarea întregii activităţi de îngrijire a bolnavilor desfăşurată de personalul sanitar, mediu şi auxiliar cu care lucrează, fiind stipulată în mod expres răspunderea sa pentru întreaga activitate de îngrijire a bolnavilor.

Astfel, conform propriei depoziţii, după internarea pacientei D. din data de 08.08.2011, orele 09:00, respectiv prescrierii tratamentului, inculpata A. a efectuat două vizite ale pacientei în data de 09.09.2011, ora 09:00 şi ora 19:00, la ultima vizită pacientei fiindu-i deja administrate un număr de trei injecţii cu ampicilină.

Cu toate acestea, inculpata A. nu a verificat în foaia de observaţie a pacientei dacă se efectuase testarea la antibiotic, în perspectiva unei verificări având posibilitatea obiectivă să constate lipsa acesteia.

Un argument în sensul obligativităţii inculpatei A. de a dispune testarea la antibiotic a pacientei D. este adresa din 29.04.2015, prin care Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu a comunicat obligaţia medicului de a consemna în foia de observaţie clinică generală prescrierea medicamentului, precum şi testarea la antibiotic în cazul iniţierii antibioticoterapiei.

Conform adresei mai sus menţionate, administrarea medicamentelor este o sarcină delegată asistenţilor medicali, care au obligaţia de a respecta dispoziţiile medicului curant, precum şi consemnarea în foaia de observaţie clinică a testării la antibiotic.

Existenţa uzanţelor la nivelul Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, în sensul de a nu dispune sau de a dispune efectuarea testării la antibiotic în mod selectiv până în momentul decesului numitei D. nu reprezintă o circumstanţă atenuantă, ea fiind specifică formei de vinovăţie a culpei fără prevedere.

Totodată, simpla întrebare adresată pacientului cu privire la potenţiale alergii nu justifică neefectuarea unei testări corespunzătoare, dat fiind faptul că în majoritatea cazurilor pacienţii fie nu deţin cunoştinţe de specialitate în domeniu (cazul de faţă, persoana vătămată asimilând tratamentul său anterior cu alte H., inexistenţa unei alergii), fie prin prisma altor circumstanţe, legate de vârstă (cauza de faţă), nivel de instruire, etc., nu conştientizează riscurile la care se supun.

Astfel, apare pe deplin justificată reglementarea "acordului pacientului informat", în cadrul acestei proceduri fiind explicată atât necesitatea investigaţiilor cât şi a tratamentelor medicale.

În cauza dedusă judecăţii, dată fiind starea de minoritate a persoanei vătămate, era obligatorie obţinerea consimţământului reprezentantului legal, însă acesta nu a fost obţinut, nefiind obţinut nici măcar consimţământul persoanei decedate.

În sfera raţionamentului de prezentare a elementului material se plasează şi pct. II al Fişei postului din data de 11.10.2006 a inculpatei A., ce stipulează relaţia de subordonare a personalului medical din cadrul secţiei O.R.L., corelat cu prevederile fişei postului martorilor I., J. şi K., asistente medicale în cadrul acestei secţii, ce au procedat la administrarea efectivă a antibioticului pacientei, în sensul că toate au atribuţii de administrare a medicaţiei, de efectuare a tratamentelor, imunizărilor şi testărilor biologice conform prescripţiei medicale, respectiv asigură monitorizarea specifică a pacientului conform prescripţiei medicale, prescripţie efectuată în speţă de către inculpata A..

Astfel, este de înţeles motivaţia inculpatei A. de a proceda ulterior la atestarea necorespunzătoare adevărului în foaia de evoluţie şi tratament a testării la antibiotic, conştientă fiind că reprezenta o obligaţie proprie.

Conform prevederilor pct. 3 al avizului Institutului de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti nr. E1/6127/2013 din data de 15.04.2016 "există un mic procent de probabilitate a producerii unui şoc anafilactic şi la a patra administrare a unui antibiotic. Nu poate fi anticipată producerea unui şoc anafilactic la a patra administrare chiar dacă la primele trei nu a avut nici un fel de reacţie alergică", rezultând astfel, pe de o parte, că există posibilitatea existenţei unei intoleranţe a corpului la antibiotic, intoleranţă care poate degenera în deces în mod tardiv, respectiv după administrări cu caracter repetitiv.

Pe de altă parte, teza a II-a a pct. 3 mai sus expus statuează cu caracter de certitudine imposibilitatea anticipării producerii unui şoc anafilactic la a patra administrare a antibioticului în condiţiile lipsei de reacţii alergice la administrările anterioare.

Astfel, în lipsa obligaţiei de testare la antibiotic statuată de pct. 4 al avizului Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti nr. El/6127/2013 din 02.02.2015, în mod obiectiv inculpatei A. nu i s-ar fi putut imputa decesul numitei D.

Existenţa însă a unei obligaţii în acest sens, obligaţie nerespectată din propria culpă, pe care, de altfel nu o poate invoca, nu o exonerează pe aceasta de răspunderea penală pentru fapta comisă.

Deşi conform pct. 1 al avizului Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti nr. x din 17.06.2016, se statuează "posibilitatea, în proporţii extrem de reduse ca în momentul realizării unei testări corespunzătoare la antibiotic, cu rezultat pozitiv pacienta să nu prezinte reacţii specifice" acest aspect nu conduce în mod automat la raţionamentul că odată administrat antibiotic unei astfel de persoane ar surveni decesul acesteia.

Argumentul ştiinţific în acest sens este oferit de pct. 3 al avizului Institutului de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti nr. E 1/6127/2013 din data de 15.04.2016: "există un mic procent de probabilitate a producerii unui şoc anafilactic şi la a patra administrare a unui antibiotic". Se constată deci posibilitatea ştiinţifică ca o persoană alergică la antibiotic să suporte totuşi administrarea repetată a unei anumite doze de ampicilină, şocul anafilactic propriu zis survenind după un anumit număr de repetări, patru în speţa de faţă.

Astfel, o eventuală apărare a inculpatei în sensul că şi în eventualitatea efectuării unei testări corespunzătoare la antibiotic cu rezultat pozitiv, D. nu ar fi prezentat reacţii specifice, dat fiind decesul acesteia la a patra administrare a antibioticului este lipsită de suport ştiinţific, având în vedere existenţa unei probabilităţi de producere a şocului anafilactic şi la a patra administrare a unui antibiotic, exonerarea sa de răspundere penală survenind numai în condiţiile efectuării testării la antibiotic, testare ce s-a stabilit în mod cert că nici nu a efectuat-o şi nici nu a dispus-o personalului sanitar din cadrul secţiei O.R.L. pe care îl avea în subordine conform prevederilor pct. II al Fişei postului din data de 11.10.2006.

Referitor la urmarea imediată a infracţiunii comise, respectiv a consecinţelor produse, instanţa a apreciat (aşa cum au reţinut şi organele de cercetare penală) concludentă redarea în parte a depoziţiei părţii civile G., tatăl persoanei vătămate D., "în jurul orei 07:30, fiind la serviciu, am fost sunat de aceeaşi persoană, care mi-a relatat că fiica noastră a decedat ... Atunci am sunat-o pe soţie întrebând-o unde se află. Aceasta mi-a răspuns că se află la biserică să aprindă o lumânare pentru ziua operaţiei, i-am spus soţiei să aprindă o lumânare pentru D., căci nu o mai avem (...)".

Legătura de cauzalitate a rezultat în mod neîndoielnic din concluziile avizului Comisiei Superioare Media Legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti nr. El/6127/2013 din 02.02.2015, conform cărora există legătură de cauzalitate între lipsa efectuării testării la antibiotic şi declanşarea şocului anafilactic prin administrări directe ale antibioticului, iar cauza producerii şocului anafilactic care a determinat producerea insuficienţei cardio-respiratorii a fost administrarea antibioticului.

Totodată, conform concluziilor raportului de constatare medico-legală (autopsia nr. 1590/27.10.2011) moartea numitei D. s-a datorat un insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unui şoc anafilactic produs în urma administrării de antibiotic (ampicilina).

Referitor la latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă, respectiv forma de vinovăţie, s-a apreciat că inculpata A. nu a prevăzut în cauză rezultatul inacţiunii sale deşi raportat la pregătirea de specialitate trebuia şi putea să-l prevadă, subzistând astfel culpa fără prevedere.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fals intelectual constă în acţiunea inculpatei A. din data de 10.08.2011, care în exercitarea atribuţiilor de serviciu a atestat în foaia de observaţie clinică întocmită pe numele pacientei D., nr. 30029 din 08.08.2011, împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv "testarea la antibioticul ce urmează a fi administrat".

Conform concluziilor raportului de expertiză nr. x/02.12.2011, întocmit de către specialişti criminalişti din cadrul I.P.J. Gorj - Serviciul Criminalistic, scrisul de completare de pe pagina "Foaie de evoluţie şi tratament" din Foaia de observaţie clinică nr. 30029/08.08.2011 a fost executat de inculpata A..

Potrivit concluziilor raportului de supliment de expertiză nr. x/03.05.2012 întocmit de către specialişti criminalişti din cadrul I.P.J. Gorj - Serviciul Criminalistic, între conţinutul textului de pe pagina intitulată "Foaie de evoluţie şi tratament" din Foaia de observaţie clinică nr. 30029/08.08.2011 pusă la dispoziţie de Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu (înaintată la data de 08.11.2011) şi conţinutul aceleiaşi pagini ridicată de organele de cercetare penală în copie xerox (ridicată la data de 10.08.2011), există diferenţe, în sensul manierei de constituire a frazelor, înlocuiri de cuvinte şi adăugiri de text, conform pct. III al raportului, printre acestea regăsindu-se şi menţiunea "testarea la antibioticul ce urmează a fi administrat".

Susţinerea inculpatei de modificare a conţinutului acestui document prin prisma degradării celui iniţial, dată fiind starea tensionată în care se afla în data de 10.08.2011 nu a putut fi reţinută, având în vedere modificările efectuate, care privesc aspecte referitoare la chestiuni esenţiale în cauză, respectiv testarea la antibiotic, menţionate atât în capitolul "Epicriză" al foii de observaţie clinică generală, cât şi în foaia de evoluţie şi tratament.

Urmarea imediată a faptei săvârşite constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile oficiale. Fiind o infracţiune de pericol, consumarea acesteia a avut loc încă de la momentul atestării împrejurărilor necorespunzătoare adevărului, nefiind condiţionată de înaintarea sa ulterioară de către Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu organelor de cercetare penală. Legătura de cauzalitate subzistă în cauză din materialitatea faptei.

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de fals intelectual, respectiv vinovăţia inculpatei A., instanţa a reţinut că aceasta subzistă în cauză sub forma intenţiei directe (cum de altfel au stabilit şi organele de cercetare penală), inculpata a prevăzut rezultatul acţiunilor sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea faptei. Mobilul inculpatei în săvârşirea infracţiunii de fals intelectual a constat în conştientizarea imediată a propriei culpe în survenirea decesului pacientei D. Scopul urmărit de inculpata A. la momentul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual a constat în evitarea tragerii sale la răspundere penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă comisă anterior, fiind conştientă de imposibilitatea angajării acestei răspunderi în condiţiile în care testarea la antibiotic figura efectuată în foaia de observaţie clinică a pacientei.

Pe parcursul procesului penal inculpata A. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a pus în mişcarea acţiunea penală, respectiv ucidere din culpă şi fals intelectual, comise în concurs real de infracţiuni.

Instanţa, având în vedere succesiunea în timp a două legi penale, de la săvârşirea infracţiunilor şi până la judecarea definitivă a cauzei, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372/20.05.2014.

La data săvârşirii infracţiunilor (10.08.2011), infracţiunea de ucidere din culpă era prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, fiind prevăzută cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar la momentul judecării cauzei după intrarea în vigoare a noului C. pen., este incriminată de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2), fiind prevăzută pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior, aceasta are limitele de pedeapsă de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit noului C. pen. infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 321 se sancţionează cu închisoarea de la 1 an la 5 ani. S-a apreciat că, sub aspectul limitelor de pedeapsă, infracţiunea de fals intelectual din legea veche prevede minimul special mai mic, fiind mai favorabil C. pen. anterior.

Determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, suspendarea pedepsei etc.

În raport de cele menţionate, în baza art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea a încadrării juridice a faptelor din art. 192 alin. (1), (2) din C. pen. şi art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33-art. 34 din C. pen. anterior privind pe inculpata A.

Analizând cauza prin prisma normelor legale mai sus enunţate şi verificând actele dosarului, instanţa a constatat, în baza evaluării proprii, juste, a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate în etapa cercetării judecătoreşti şi a celor administrate cu respectarea dreptului la apărare al părţilor, că au relevat cu caracter de certitudine, fapte şi împrejurări ce au conturat în mod necontroversat situaţia de fapt reţinută, dovedindu-se în sinteză următoarele:

La data de 04.08.2011, pacienta D. s-a prezentat la cabinetul medical individual al inculpatei A., iar în urma consultului medical s-a stabilit că se impunea o intervenţie chirurgicală, în sensul îndepărtării amigdalelor şi polipilor, intervenţia chirurgicală fiind stabilită de comun acord cu aceasta şi cu mama acesteia, partea civilă E.

La data de 08.08.2011, în baza biletului de trimitere nr. x/05.08.2011 eliberat de medicul de familie, martora L., D. s-a internat la secţia O.R.L. a Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, fiind preluată de către inculpata A.

La momentul internării, persoanei vătămate i s-a întocmit foaia de observaţie clinică nr. 30029/08.08.2011, inculpata A. menţionând la rubrica "tratament," administrarea de antibiotic (ampicilină), fără a dispune şi testarea la acesta.

Pe parcursul cercetărilor s-a stabilit că antibioticul (ampicilina) administrat pacientei a fost fabricat de H. S.A Iaşi, iar în urma verificărilor efectuate la producător (adresa din 05.04.2016) precum şi la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale (adresa din 15.04.2016) a rezultat lipsa unor reacţii adverse sau sesizări cu privire la calitatea antibioticului corespunzător seriei respective de fabricaţie.

Conform adresei Casei de Asigurări de Sănătate a Judeţului Gorj nr. 5113 din 17.03.2016 a rezultat că persoanei vătămate îi mai fusese, anterior decesului, prescris antibiotic, însă nu ampicilina.

De asemenea, lipsa efectuării testării la antibioticul ce urma a fi administrat a rezultat şi din lipsa consemnării sale la rubrica "investigaţii radiologice" din foaia de observaţie clinică întocmită pe numele pacientei D., aspecte care se coroborează cu declaraţia martorei I., care în ansamblul materialului probator administrat în cauză prezintă situaţia reală de fapt, în sensul cunoaşterii de către toate cadrele medicale a neefectuării testării la antibiotic.

După decesul pacientei D., organele de cercetare penală au procedat la ridicarea în copie xerox a înscrisului, aspect necunoscut inculpatelor A. şi M., motiv pentru care ulterior acestea au procedat la refacerea sa, prin atestarea de împrejurări necorespunzătoare adevărului referitoare la dispunerea testării la antibiotic şi testarea propriu zisă, aspecte care rezultă din concluziile rapoartelor de expertiză grafoscopică, cât şi din declaraţiile inculpatelor date pe parcursul procesului penal.

Conform prescripţiei medicale a inculpatei A., la data de 08.08.2011, ora 18:00, pacientei i-a fost administrată prima injecţie cu ampicilină de martora I., asistent medical în cadrul secţiei O.R.L., a doua injecţie i-a fost administrată în data de 09.08.2011, ora 05:30, de martora J., a treia injecţie cu ampicilină i-a fost administrată pacientei în data de 09.08.2011, ora 18:00, de martora I.

La data de 10.08.2011, ora 06:00, după administrarea unei doze cu ampicilină de martora K., persoana vătămată a relatat că nu se simte bine, în sensul că nu are aer, asistenta medicală a ajutat-o să se întindă în pat, moment în care a sesizat paloarea tegumentară a acesteia, precum şi pulsul periferic scăzut, fapt ce a determinat-o să o cheme pe inculpata A., ce se afla de gardă la momentul respectiv şi cu toate că i-au fost administrate de medicamente corespunzătoare, s-au efectuat manevre de resuscitare, a intervenit decesul pacientei.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatei A., medic specialist O.R.L., în cadrul secţiei O.R.L. a Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu care, în data de 08.08.2011, în calitate de medic curant al pacientei D., nu a dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la medicamente (antibiotic) înainte de iniţierea antibioticoterapiei, fapt care a condus la decesul pacientei, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Fapta aceleiaşi inculpate care, în data de 10.08.2011, după decesul pacientei D., a refăcut FOCG nr. 30029 din 08.08.2011, întocmită pe numele acesteia, consemnând menţiuni suplimentare care nu corespund realităţii, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Întrucât inculpata A. a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, îi sunt aplicabile prevederile art. 33 - art. 34 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.

Starea de fapt reţinută a fost dovedită cu mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului penal: plângerea şi declaraţiile părţilor civile G. şi E.; proces-verbal de sesizare din oficiu din data de 11.08.2011; proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 10.08.2011, însoţit de planşa foto; raportul de constatare medico-legală nr. x din 27.10.2011, emis de S.M.L. Gorj; FOCG nr. 30029 din 08.08.2011 întocmită pe numele pacientei D. în original (înaintată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu) şi copie xerox (ridicată de organele de poliţie de la morga spitalului); raportul de expertiză criminalistică grafoscopică, nr. 110028/02.12.2011 şi suplimentul de expertiză nr. x din data de 03.05.2012, întocmite de Serviciul de Criminalistică din cadrul I.P.J. Gorj; raportul de nouă expertiză medico-legală, nr. 331/A5 din 30.05.2012 întocmit de IML Craiova; completare la raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x/30.05.2012, înregistrată sub nr. x/2013, întocmit de I.M.L. Craiova; avizele nr. x/2013 din 21.02.2014, nr. E1/6127/2013 din 02.02.2015, nr. E1/6127/2013 din 15.04.2016 întocmite de Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti; adresele Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu, nr. 12765 din 29.04.2015 şi nr. 12766 din 29.04.2015; declaraţiile inculpatei A. şi M.; declaraţiile martorilor; alte înscrisuri.

În raport de toate argumentele prezentate, instanţa de fond a apreciat că vinovăţia inculpatei A. a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă sub aspectul comiterii faptelor reţinute în sarcina acesteia, astfel încât a dispus condamnarea la pedepse cu închisoarea.

La sancţionarea faptelor comise de inculpată, din analiza coroborată a materialului probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale, instanţa a constatat ca fiind justă starea de fapt expusă prin rechizitoriu şi, apreciind-o, a reţinut existenţa comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 178 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 33 - 34 din C. pen. anterior de inculpata A., cu consecinţa pronunţării în cauză a unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii, pentru fiecare faptă comisă.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor ce se vor aplica inculpatei, instanţa a reţinut că pedeapsa este un mijloc specific de coerciţie penală, de represiune, implică în mod necesar o suferinţă (aflicţiune) ce se realizează în timpul executării ei; de asemenea, caracterul coercitiv-aflictiv şi retributiv al pedepsei impune ca durata executării să fie corelată atât cu gravitatea faptelor, cât şi cu gradul de periculozitate al infractorilor. Funcţia coercitiv-aflictivă a pedepsei se realizează prin aptitudinea pedepsei penale de a se manifesta ca o măsură cu caracter represiv, supunând-o pe inculpată la o suferinţă morală.

Pedeapsa nu reprezintă numai un mijloc de constrângere a infractorului, dar şi un mijloc de reeducare al acestuia; totodată, pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni atât de condamnat, cât şi de către ceilalţi destinatari ai legii penale.

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului de a repeta alte încălcări ale legii penale, dar şi atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încălcări, fiind astfel satisfăcute atât scopul imediat, cât şi scopul mediat al pedepsei. Nu se poate vorbi de scopul preventiv al pedepsei înţelegând prin aceasta numai dezideratul împiedicării condamnatului de a săvârşi noi infracţiuni, ignorându-se valenţele educative şi intimidante ale pedepsei pronunţate, faţă de ceilalţi membri ai societăţii.

În stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul şi funcţiile acesteia, prin raportare la aceste criterii generale de individualizare, este necesar a se examina cumulativ circumstanţele reale de comitere a faptelor, urmările produse, circumstanţele personale ale inculpatei.

La individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpatei, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 74 din C. pen., cu referire la circumstanţele reale ale infracţiunilor, la circumstanţele personale ale inculpatei, dar şi la datele despre contribuţia efectiva la comiterea faptelor, urmările produse, modul în care s-a acţionat.

De asemenea, instanţa a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege, precum şi toate celelalte date care particularizează atât faptele comise, cât şi persoana inculpatei, dând eficienţă juridică în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, conduitei procesuale parţial sincere cu privire la fapta de fals intelectual, adoptată de inculpată cu ocazia audierilor şi împrejurarea că nu este cunoscută cu antecedente penale.

Poziţia procesuală manifestată de inculpată pe parcursul procesului penal, contribuţia acesteia la comiterea faptelor, lipsa antecedentelor penale, natura faptelor comise, modalitatea de comitere a acestora, gradul de instruire, etc, constituie împrejurări ce au fost valorificate în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicată inculpatei.

Astfel, la individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a apreciat că se justifică stabilirea unui cuantum al acestora orientat către mediul prevăzut de lege, pentru a avea acel caracter de exemplaritate, care să preîntâmpine săvârşirea de fapte similare, iar ca modalitate de executare, instanţa a apreciat că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în raport de natura faptelor comise, rezultatul acestora constând în decesul unei persoane minore, dar şi faptul că nu este cunoscută cu antecedente penale va contribui la atingerea prevenţiei.

Totodată, s-a reţinut că la stabilirea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, nu se poate face abstracţie de atitudinea procesuală a inculpatei, parţial sinceră şi îngreunând cercetările, atitudine apreciată ca o împrejurare ce agravează răspunderea penală (inculpata a făcut declaraţii parţial sincere, în scopul îngreunării actului de justiţie), considerând astfel că nu se impune reţinerea în favoarea inculpatei de circumstanţe atenuante.

Solicitarea de achitare a inculpatei, în raport de faptul că din probe nu rezultă vinovăţia acesteia, cu motivarea, printre altele, că la nivelul Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu nu exista un protocol care să stabilească cine face testarea la antibiotic etc., nu a putut fi primită de instanţă, întrucât probele administrate în cauză au dovedit în mod indubitabil existenţa faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei, ca şi comiterea lor cu forma de vinovăţie cerută de lege.

În consecinţă, s-a dispus condamnarea inculpatei A., astfel cum s-a menţionat în partea introductivă a considerentelor.

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 din C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Din conţinutul prevederilor legale, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conţinutul său, atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor.

Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui.

Referitor la posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin pierderea unei şanse, pe calea răspunderii delictuale, este necesar ca şansa să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: şansa să fie reală şi serioasă, pierderea şansei să fie determinată direct de fapta ilicită sau de o altă împrejurare pentru care se angajează răspunderea delictuală.

În concluzie, pentru a obţine despăgubiri într-o astfel de situaţie, victima va trebui să probeze că a ratat obţinerea unui avantaj sau o anumită favoare, care era, pentru ea, aproape o certitudine, dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită a autorului.

În cursul cercetării judecătoreşti persoanele vătămate G. şi E. părinţii victimei, bunicul matern al victimei, N. şi bunica paternă, F. s-au constituit părţi civile.

În dovedirea despăgubirilor materiale solicitate de părţile civile G. şi E., au fost audiaţi martorii O., P. şi au fost depuse înscrisuri (chitanţe, facturi etc.).

Instanţa de fond a apreciat că s-au cauzat prejudicii de natură materială şi morală părţilor civile G., E., F., prin săvârşirea faptei ilicite, între faptă şi prejudiciu existând un raport de cauzalitate, de la cauză la efect, respectiv, prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii faptei penale.

Totodată, s-a reţinut că unul din principiile fundamentale de drept este cel a reparării integrale a prejudiciului suferit, acest lucru presupunând înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare al unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară.

Cu privire la persoana obligată la repararea prejudiciului civil, instanţa a reţinut că asigurătorul, în baza contractului de asigurare, în temeiul art. 50 şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, republicată, privind asigurările şi reasigurările în România, trebuie să răspundă direct faţă de terţele persoane păgubite prin vătămare corporală sau deces produs de asigurat, despăgubirile acordându-se, astfel cum se prevede în art. 49 şi art. 50 din acelaşi act normativ, pentru sumele pe care inculpatul este obligat să le plătească cu titlu de daune morale.

Ca urmare, având în vedere că despăgubirile pentru care inculpatul este ţinut să răspundă faţă de partea civilă, în limitele prevăzute în art. 1371 alin. (1) din C. civ. şi art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin vătămare corporală sau deces, sunt incluse în categoria celor acoperite de contractul de asigurare, instanţa a apreciat că îşi găsesc aplicabilitatea în cauză dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Din aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat în solidar asigurătorii SC B. SA şi Societatea Ş. SA prin lichidator C., la plata despăgubirilor civile.

Privitor la daunele materiale, instanţa a reţinut că părţile civile G. şi E. au probat despăgubiri materiale în cuantum de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de înmormântare, pomeni, parastase, conform obiceiului locului, etc. ocazionate de decesul victimei.

Cu privire la daunele morale solicitate de părţile civile, dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de evaluare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile pentru daune morale, dimpotrivă prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele, de a fi cântărite în bani.

În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată şi probate cu orice mijloc de probă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

La stabilirea cuantumului prejudiciului nepatrimonial, cu privire la care s-au formulat acţiunile civile, instanţa de fond a avut în vedere criteriul echităţii, care presupune ca indemnizaţia acordată să reprezinte o justă şi integrală dezdăunare a părţilor vătămate. În temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 41), s-a apreciat că sumele acordate trebuie să constituie o compensare rezonabilă a traumelor psihice, încercate de părţile civile ca efect al faptei inculpatului, criteriu care se traduce prin necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit. Altfel spus, cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit încât să aibă efecte compensatorii şi în acelaşi timp să nu constituie venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale.

În raport de considerentele arătate s-a apreciat că sumele de: 400.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii), daune morale către părţile civile G. şi E. şi 10.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii), daune morale către partea civilă F. (bunica paternă a victimei), reprezintă indemnizaţii compensatorii de natură să atenueze suferinţele părţilor civile, părinţi şi bunică cauzat de decesul fiicei, respectiv nepoatei D.

Daunele morale stabilite în cuantumul arătat s-a apreciat că sunt suficiente şi rezonabile, apte a constitui o justă despăgubire acordată acestor părţi civile, pentru prejudiciile de ordin nepatrimonial suferite.

Instanţa a reţinut că, pe parcursul cercetării judecătoreşti, partea civilă N. (bunicul matern al victimei) a decedat, astfel încât nu se va primi cererea formulată de moştenitorii săi privind acordarea daunelor morale, având în vedere că acestea sunt de natură nepatrimonială, personală şi nu se transmit succesorilor.

În baza art. 256 din C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în sensul că se vor desfiinţa înscrisurile false din fişa de observaţie clinică generală FOCG nr. 30029 din 08.08.2011, respectiv menţiunile de la rubrica "Investigaţii radiologice", la pct. 9 (care nu era completat în documentul iniţial), menţiunea "Testare AB" de la rubrica "Evoluţie" din "Foaie de evoluţie şi tratament", parte integrantă a fişei de observaţie, pentru ziua de 08.08.2011, menţiunile "Testare la antibiotic" şi "t° C = 37,2 °C", iar pentru ziua de 09.08.2011 menţiunile "t° C = 36,9 °C" şi "TA = 110/60 mmHg" de la rubrica "Tratament" din "Foaie de evoluţie şi tratament", parte integrantă a fişei de observaţie, fiind consemnate, pentru medicamentele înscrise la pct. 5 - 10, menţiunea "pentru operaţie".

Împotriva Sentinţei penale nr. 1824 din data de 29 septembrie 2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, printre alţii, a declarat apel inculpata A., criticând sentinţa pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A arătat inculpata că în mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior.

A precizat că instanţa de fond ar fi trebuit să dispună o soluţie de achitare, întrucât nu sunt probe că ar fi îndeplinite condiţiile tipicităţii faptelor şi nici nu a fost demonstrată vinovăţia sa, apelanta susţinând şi aspectele de fapt şi de drept redate în continuare.

În opinia apelantei, din perspectiva tipicităţii, în rechizitoriu se reţine că ar fi săvârşit infracţiunea de ucidere din culpă printr-o omisiune, respectiv prin faptul că nu ar fi dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibiotico-terapiei, fapt care ar fi condus la decesul pacientei, însă, în realitate, dispunerea efectuării testului respectiv nu era obligaţia sa, iar neefectuarea testului nu a fost de natură să conducă la decesul pacientei, neexistând aşadar legătură de cauzalitate între omisiunea ce i-a fost imputată de organele judiciare şi urmarea imediată, respectiv decesul pacientei D. În plus, a arătat că nu avea obligaţia dispunerii efectuării testului respectiv. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia tipicităţii, trăsătură esenţială a infracţiunii conform art. 15 alin. (1) din C. pen. actual şi în art. 17 alin. (1) din C. pen. anterior.

A mai arătat că la momentul săvârşirii faptei (8 - 10 august 2011) nici la nivelul Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu şi nici la nivelul Ministerului Sănătăţii nu existau protocoale de testare la antibiotic.

În acest sens, prin adresa din 29 aprilie 2015 emisă de spital, menţionat către I.P.J. Gorj - Serviciul de Investigaţii Criminale se menţionează expres:

"- la unitatea noastră nu a fost înaintat de către Ministerul Sănătăţii un protocol de testare la antibiotic;

- menţionăm că în datele de 24.08.2011, 25.08.2011, respectiv 5.09.2011 (la câteva săptămâni după decesul victimei - s.n.) s-a procedat la instruirea asistenţilor şefi privind regulile de testare la H., prelucrarea ghidărilor de resuscitare cardio-respiratorie, anafilaxie şi şocul anafilactic, înmânându-se totodată informaţia pe suport electronic, conform proceselor-verbale nr. x, nr. 19918 şi nr. 20746".

De asemenea, în adresa din 22 iulie 2015 emisă de Ministerul Sănătăţii către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu se menţionează: "precizăm faptul că nu există la nivel naţional un protocol/ghid din care să rezulte obligaţia cadrelor medicale de a testa sensibilitatea organismului în caz de administrare H.".

În adresa din 02 iulie 2015 emisă de Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală de Asistenţă Medicală şi Sănătate Publică către Direcţia Generală Resurse Umane, Juridic şi Contencios din acelaşi minister:

"Nu există un protocol, ghid la nivel naţional, din care să rezulte obligaţia cadrelor medicale de a testa pacienţii, conform solicitării Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu."

În aceste condiţii, menţiunile din adresele Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu nr. 12765/29 aprilie 2015 şi nr. 12766 din aceeaşi dată (citate în rechizitoriu la pagina 5), în sensul că testarea la H. ar fi obligatorie, medicul dispunând acest lucru la iniţierea antibioticoterapiei, sunt lipsite de orice fundament juridic. Aceste adrese se referă probabil la situaţia existentă la data când au fost emise, respectiv în anul 2015.

În schimb, la data faptelor deduse judecăţii (august 2011), o astfel de obligaţie nu era prevăzută în niciun act (protocol, procedură sau fişa postului medicului), ea fiind introdusă ulterior. Inexistenţa acestei obligaţii rezultă din adresele menţionate mai sus, emise atât de Ministerul Sănătăţii, cât şi de acelaşi spital, care în trei adrese succesive se contrazice cu privire la acest aspect.

În absenţa protocoalelor, testarea la antibiotic se făcea la data faptei doar în momentul în care, întrebat fiind, pacientul declara că este alergic la un anumit medicament, aşa cum rezultă din adresa nr. x/28 mai 2015 emisă de către Ministerul Sănătăţii către I.G.P. Gorj - Serviciul de Investigaţii Criminale.

Cu privire la această chestiune s-a arătat că sunt două aspecte de menţionat: pe de o parte, pacienta nu a declarat că este alergică la ampicilină (probabil nici nu era conştientă de această alergie din moment ce şi anterior fusese tratată în acest mod) şi, pe de altă parte, obligaţia efectuării testului respectiv în astfel de situaţii aparţinea în exclusivitate asistentului medical, nu medicului.

Pacienta D. fusese tratată cu acelaşi antibiotic şi anterior, aşa cum a rezultat din declaraţiile martorei Q., medicul de familie ai acesteia, precum şi din Centralizatorul de reţete emise pentru pacientă, centralizator comunicat organelor de urmărire penală de către C.A.S.J. Gorj. Aceste împrejurări sunt atestate şi de mama victimei, partea civilă E., care a declarat în faza de urmărire penală: "precizez că fiica mea a urmat în copilărie un tratament cu ampicilină, pe cale orală, fără să aibă simptome alergice.".

De altfel, nici cu ocazia primei injecţii cu ampicilină, în data de 8 august 2011, orele 08:00 (efectuată de martor I.), nici cu ocazia celei de-a doua injecţii efectuate în data de 9 august, orele 06:00 (martor J.), nici cu ocazia celei de-a treia injecţii administrată în data de 9 august 2011, orele 18:00 (martor I.) victima nu a prezentat niciun simptom specific unei eventuale alergii la ampicilină.

În situaţia când un pacient declară că este alergic, obligaţia testării acestuia revenea asistentei medicale care îi administra pentru prima dată antibioticul respectiv. Această obligaţie, în lipsa protocoalelor, rezultă din fişa postului asistentului medical - pct. 14 al înscrisului existent la fila x şi pct. 2 liniuţa 6 al înscrisului existent la fila x, ambele din vol. II al dosarului de urmărire penală.

Prin urmare, s-a arătat că, în cazul de faţă, obligaţia efectuării testului de alergie la antibiotic aparţinea martorei I., asistenta medicală care i-a administrat victimei pentru prima dată antibioticul în data de 8 august 2011, la orele 18:00.

Conform fişelor postului existente la dosarul de urmărire penală, medicul nu are niciun fel de obligaţie în legătură cu acest test: nici să-l efectueze direct şi nici să-l dispună, asistentul medical fiind obligat să-l efectueze din proprie iniţiativă ori de câte ori administrează pentru prima dată un antibiotic la care pacientul susţine că este alergic.

Chiar în măsura în care s-ar aprecia că medicul ar avea o astfel de obligaţie (deşi ea nu este prevăzută în niciun act), aceasta ar aparţine medicului curant doar dacă prima administrare a antibioticului s-ar face în timpul programului de lucru normal. Dacă însă se face în afara orelor de program obişnuite (aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă), atunci obligaţia de dispunere a efectuării testului aparţine medicului de gardă, nicidecum medicului curant care nu se mai află la serviciu în acel moment.

În cazul de faţă, în ziua de 8 august 2011, deoarece diagnosticul nu era unul de urgenţă, inculpata a menţionat că nu a considerat necesară administrarea imediată a antibioticului. La ora consultului a ales un orar de administrare la 12 ore, începând cu ora 18, următoarea doză administrată fiind la orele 6 pentru a respecta în acest fel orarul de somn al pacientei, dar şi pentru acoperirea cu antibiotic a intervenţiei chirurgicale care urma să se efectueze într-una din dimineţile zilelor următoare. Ca medic, orarul de lucru este până la orele 15, după această oră toate prerogativele medicului curant fiind preluate de medicul de gardă din ziua respectivă. În consecinţă, asistenta care a început tratamentul cu antibiotic în ziua de 08 august 2011 era obligată să solicite medicului de gardă dacă avea vreun dubiu referitor la testare, iar medicul de gardă era obligat să consemneze în foaia de observaţie respectivă dacă din testare reieşea prezenţa alergiei. În data de 08 august 2011, medic de gardă a fost martorul R..

În ceea ce priveşte presupusa obligaţie a cărei nerespectare îi este imputată (nedispunerea efectuării testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibiotico-terapiei), această obligaţie trebuia să fie prevăzută într-un act accesibil şi previzibil la momentul faptelor (august 2011), în caz contrar condamnarea sa fiind o încălcare a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a principiului legalităţii incriminării.

Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o normă de incriminare pentru a fi conformă exigenţelor articolului 7 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele în hotărârea din 16 septembrie 2014, pronunţată în cauza Plechkov contra României:

"Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al statului de drept, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Având în vedere obiectul şi scopul său, acest drept trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnărilor şi a sancţiunilor arbitrare [printre altele, S.W. împotriva Regatului Unit şi C.R. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 35, seria x nr. x-B şi, respectiv, C, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 42750/09, pct. 77, CEDO 2013].

Art. 7 consacră, în mod general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) [Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria x nr. x-A şi Kononov împotriva Letoniei (MC), nr- 363 76/04, pct. 185, CEDO 2010]. Deşi acesta interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, ca de exemplu prin analogie [Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 145, CEDO 2000-VII şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03,.pct. 93, 17 septembrie 2009].

Noţiunea de "drept" ("law") implică condiţii calitative, printre altele accesibilitate şi previzibilitate suficiente (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere 1996-V, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002). Aceste condiţii calitative trebuie să fie îndeplinite atât în cazul definirii infracţiunii, cât şi al pedepsei aplicabile.

Justiţiabilul trebuie să poată cunoaşte, începând de la redactarea dispoziţiei relevante şi, dacă este cazul, prin intermediul interpretării realizate de instanţe, ce acţiuni sau omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă poate fi pronunţată pentru această acuzaţie [M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, pct. "119, CEDO 2009, şi Maktouf şi Damjanovice împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)].." (paragrafele 58-61).

Din această perspectivă a accesibilităţii şi previzibilităţii, art. 178 alin. (1) din C. pen. anterior nu este suficient deoarece este o normă de incriminare generală. El trebuie completat cu o normă specială din care să rezulte că în perioada 8 - 10 august 2011 exista un act normativ care să prevadă expres obligaţia sa, în calitate de medic curant care nu era de gardă, de a dispune efectuarea testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibiotico-terapiei.

De altfel, nici organul de urmărire penală nu a reuşit să indice existenţa unui asemenea act, citând în rechizitoriu doar două adrese ale spitalului, adrese neconforme realităţii din august 2011 şi care nu indică niciun act normativ, adrese care sunt contrazise de aceeaşi instituţie, precum şi de forul superior al acesteia, şi anume Ministerul Sănătăţii.

A precizat că, din acest punct de vedere, condamnarea sa reprezintă o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi, totodată, o violare a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tot cu privire la tipicitatea infracţiunii de ucidere din culpă, a precizat că organele judiciare trebuiau să demonstreze existenţa legăturii de cauzalitate între omisiunea ce îi este imputată (nedispunerea efectuării testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibiotico-terapiei) şi urmarea imediată (decesul pacientei).

A arătat apelanta că un astfel de test se efectuează numai înainte de prima administrare a antibioticului, nicidecum înainte de fiecare administrare. Or, după prima administrare pacienta nu a avut nicio reacţie adversă. Prin urmare, chiar dacă i s-ar fi făcut testarea anterior primei administrări, în mod sigur nu ar fi rezultat vreo alergie din moment ce, cu ocazia injecţiei (când se administrează o soluţie mult mai concentrată decât soluţia folosită la test), pacienta nu a avut nicio reacţie adversă. De altfel, pacienta nu a avut astfel de reacţii nici la a doua şi nici la a treia administrare. Toate acestea conduc la concluzia că testarea respectivă ar fi fost inutilă, întrucât nu era aptă să detecteze presupusa alergie a pacientei. Prin urmare, ea nu ar fi fost de natură să împiedice decesul, deces care a survenit după a patra administrare.

În concluzie, a arătat că omisiunea de a efectua testarea la antibiotic înainte de prima administrare nu putea conduce la detectarea presupusei alergii a pacientei, alergie care a apărut abia după a patra administrare. Astfel, nu a fost demonstrată legătura de cauzalitate, condiţie esenţială a tipicităţii unei infracţiuni de rezultat, aşa cum este uciderea din culpă.

A mai susţinut că în cauza există un puternic dubiu cu privire la cauza reală a decesului, întrucât din Buletinul de analiză toxicologică nr. x a rezultat că în organismul pacientei nu s-a găsit niciun compus al ampicilinei la determinarea toxicologică. În condiţiile în care întregul raţionament al acuzării se bazează pe şocul anafilactic ce ar fi fost generat de presupusa administrare de ampicilină, lipsa totală a acestei substanţe este de natură să creeze un puternic dubiu cu privire la cauza reală a decesului.

La acestea se adaugă şi faptul că organele de urmărire penală nu au recoltat probe din recipientele din care se susţine că s-a administrat injectabil antibioticul, deşi această operaţiune era absolut necesară pentru lămurirea cauzei decesului.

De asemenea, niciodată nu au fost avute în vedere elementele paraclinice (analize) cu ocazia întocmirii actelor medico-legale în cursul urmăririi penale, împrejurare care rezultă din chiar cuprinsul acestor acte.

Nu a fost analizată nici starea generală de sănătate a pacientei şi posibilele cauze ale decesului, precum afecţiunile cardiace preexistente, în condiţiile în care diagnosticul de deces al pacientei a fost de infarct miocardic şi pancreatită hemoragică.

A menţionat inculpata că pentru lămurirea tuturor acestor puternice dubii cu privire la cauza reală a decesului şi cu privire la mecanismul de producere, instanţa de fond ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize medico-legale la cel mai înalt for naţional în domeniu, şi anume Institutul Naţional de Medicină Legală Prof. Dr. Mina Minovici Bucureşti. În faza de urmărire penală s-au întocmit mai multe acte medico-legale de către organisme ierarhic inferioare (expertize, avize ale Comisiei superioare etc.) ale căror concluzii sunt echivoce. Chiar şi avizele comisiei superioare nu au forţa de convingere a unei expertize realizate după toate rigorile ştiinţifice.

Totodată, a arătat că în mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior.

A precizat apelanta că a săvârşit fapta respectivă fără forma de vinovăţie cerută de lege (intenţia), în acel moment fiind absolut convinsă că menţiunile prin care a completat foaia de observaţie clinică corespund în totalitate adevărului întrucât, în intervalul 8 - 9 august 2011, pe timpul gărzii martorului R., au fost administrate două doze de antibiotic pacientei, la orele 18 şi 6, fără ca medicul de gardă din ziua respectivă să consemneze în foaia de observaţie prezenţa vreunei manifestări alergice, ceea ce a determinat-o să concluzioneze că nu au fost evenimente legate de teste. Toate aceste convingeri au fost întărite de declaraţiile pacientei D., în dimineaţa zilei de 9 august la vizită, care nu s-a plâns de prezenţa vreunei manifestări alergice după administrarea de antibiotic, precum şi de absenţa la examenul obiectiv a vreunei manifestări alergice, precum eventuale tumefacţii, edeme sau erupţii cutanate. Nici după injecţia din după amiaza zilei de 9 august, orele 18, zi în care inculpata a fost de gardă, pacienta nu a prezentat manifestări alergice. A precizat că a verificat analizele pacientei în ziua de 9 august şi, totodată, procedurile efectuate, dar nu îşi aminteşte dacă era trecută la proceduri şi testarea pentru că, neavând manifestări alergice după injecţii, nu a insistat asupra acestui lucru. Astfel, reprezentarea sa a fost aceea că s-a efectuat testarea şi că pacienta nu era alergică la ampicilină.

Ulterior, în dimineaţa zilei de 10 august la orele 6, auzind gălăgie pe coridoare, a ieşit din cabinet, şi, la indicaţiile pacientelor, a intrat în salonul 1, unde a găsit-o pe pacienta D. într-o stare gravă. Chiar dacă nu a avut nicio îndoială vis-a-vis de testare, a bănuit în acel moment totuşi o posibilă reacţie anafilactică, deoarece starea de rău s-a instalat la scurt timp după injectare, iar reacţia anafilactică se poate instala oricând în cursul tratamentului. A început imediat manevrele de resuscitare cu mijlocele disponibile, chemând între timp serviciul ATI. Nu a dispus de oxigen, aşa că a resuscitat pacienta folosind respiraţie gură la gură şi compresiuni toracice şi nu a dispus de adrenalina aşa că a administrat medicamentaţia de rezervă în asemenea situaţii, respectiv corticoterapie cu Hemisuccinat de hidrocortizon. Când a sosit echipa ATI, aceasta a preluat manevrele de resuscitare. Ulterior, pacienta a fost coborâtă în serviciul ATI, unde, în ciuda manevrelor de resuscitare a fost declarată decedată în jurul orei 7. Odată cu pacienta a fost coborâtă şi foaia de observaţie.

În cursul acelei zile, după terminarea tuturor sarcinilor de serviciu, fiind şi după gardă, având acordul medicului şef de secţie, a plecat de la spital şi s-a deplasat la domiciliu. În jurul orelor 13:30 a fost solicitată telefonic de către doctoriţa S., şefa I.M.L., să revină la serviciu pentru a completa foaia de observaţie, întrucât medicina legală, pentru a putea face o corelaţie între diagnosticul clinic şi cel anatomopatologic, trebuie să fie completată cu epicriza, proceduri, diagnostic la internare, la 72 de ore, respectiv la externare.

Prin urmare, a revenit la spital nu din proprie iniţiativă, ci la solicitarea expresă a medicului legist şi a completat foaia conform indicaţiilor, cu menţiunea că pe parcurs una din foi se deteriorase şi a trebuit refăcută. A refăcut foaia respectivă conform celor trecute la proceduri şi în graficul de temperatură şi tensiune. Nu a ştiut la momentul respectiv că procedura "testare la antibiotic" fusese completată ulterior şi nu a aflat decât pe parcursul anchetei că această completare fusese făcută de către asistenta şefă de la vremea respectivă.

Cu toate acestea, a fost convinsă că testarea a fost efectuată pentru că asistenta care a iniţiat tratamentul, respectiv martora I., a menţionat că a efectuat această testare în toate declaraţiile date atât conducerii spitalului şi corpului de control al Ministerului Sănătăţii, cât şi organelor de urmărire penală (declaraţiile din 31 august 2011, 4 noiembrie 2011, 24 ianuarie 2012), martorul schimbându-şi această susţinere abia în declaraţia din 18 februarie 2015, la aproximativ 4 ani după eveniment.

Prin urmare, inculpata a fost convinsă că cele menţionate în foaia de observaţie corespundeau adevărului.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a precizat că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea civilă şi a dispus obligarea la despăgubiri faţă de părţile civile.

Verificând sentinţa penală apelată, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu cauza, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a constatat, printre altele, că apelul declarat de inculpata A. este nefondat.

S-a reţinut că prima instanţă a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a format convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o în expunerea argumentelor faptice şi juridice care au condus la pronunţarea soluţiei criticate, respectând în totalitate dispoziţiile art. 403 C. proc. pen. care prevăd menţiunile pe care trebuie să le conţină considerentele unei hotărâri.

Soluţia de condamnare a inculpatei A. pentru infracţiunea de ucidere din culpă este legală şi temeinică, fiind fundamentată pe un probatoriu corect şi complet administrat, care exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sub forma culpei fără prevedere.

În acest sens, Curtea de Apel Craiova a reţinut că nu pot fi primite criticile inculpatei A. în sensul că, în lipsa unor protocoale de testare ala antibiotic la momentul săvârşirii faptei, sau existenţa unui tratament similar urmat fără efecte adverse de pacientă, la indicaţiile medicului de familie, ar conduce la neîndeplinirea condiţiei tipicităţii faptei de ucidere din culpă.

Astfel, din examinarea înscrisurilor administrate în cauză, s-a constatat că în prospectul medicamentului prescris de inculpata A. (4 flacoane de 1 gram de ampicilină administrate la un interval de 12 ore) există, la rubrica intitulată Contraindicaţii, menţiuni exprese în sensul că Acest medicament este contraindicat pacienţilor care prezintă sensibilitate la penicilină sau la oricare din excipienţii produsului.

De asemenea, adresa comunicată de SC H. SA Iaşi, producătorul antibioticului prescris de inculpata A., menţionează în mod expres că efectul puternic sensibilizant este bine cunoscut pentru întreaga clasă a antibioticelor beta-lactamice, din care fac parte penicilinele, inclusiv ampicilina.

Datorită efectului hipersensibilizant puternic, administrarea antibioticelor ce conţin peniciline (inclusiv ampicilina) se face numai după cunoaşterea amănunţită a istoricului pacienţilor şi testarea sensibilităţii organismului la peniciline.

Persoanele sensibile la peniciline sau cu teren atopic pot prezenta manifestări alergice care pot ajunge până la şoc anafilactic, care se poate finaliza prin decesul pacientului, în lipsa tratamentului imediat şi adecvat. Toate aceste informaţii sunt cuprinse în informaţiile despre medicament autorizate (Prospect şi Rezumatul caracteristicilor produsului).

Instanţa de apel a reţinut că, în acest cadru, dată fiind calitatea inculpatei, aceea de medic, dar şi pregătirea de specialitate a acesteia, se prezumă că ar fi trebuit să cunoască efectele pe care le produce administrarea antibioticului la persoanele care prezintă hipersensibilitate la peniciline şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a evita producerea efectelor grave sus-menţionate asupra sănătăţii ori chiar a vieţii pacientului.

În aceste condiţii, obligaţia de a dispune testarea la antibiotic aparţinea inculpatei A., cea care a prescris medicamentul şi nu asistentei medicale care a realizat administrarea efectivă a acestuia.

În acest sens sunt şi concluziile Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici, care a reţinut că s-a prescris medicaţia fără a se respecta protocoalele de profilaxie antibiotică perioperatorie, aspect însuşit de Curtea de Apel Craiova chiar în condiţiile inexistenţei unor astfel de protocoale, date fiind riscurile extrem de grave la care sunt expuşi pacienţii cu hipersensibilitate la antibiotic, riscuri pe care inculpata le cunoştea sau era obligată să le cunoască.

Neprocedând la luarea unor minime măsuri de profilaxie, inculpata A., prin prescrierea şi dispoziţia de administrare a medicamentului fără testare prealabilă, a expus victima la pericolul de apariţie a şocului anafilactic, pericol care s-a şi materializat.

Că inculpata a acţionat sub forma de vinovăţie prevăzută de lege, aceea a culpei fără prevedere, necunoscând hipersensibilitatea pacientei, deşi aceasta putea şi trebuia să o cunoască, dacă ar fi dispus efectuarea testării prealabile, rezultă fără echivoc şi din atitudinea manifestată de aceasta imediat ulterior decesului pacientei, inculpata A. falsificând fişa de observaţie clinică generală, inserând la rubrica Investigaţii menţiuni necorespunzătoare realităţii privind testarea la antibiotic, încercând astfel să-şi ascundă neîndeplinirea obligaţiei medicale, dar şi aflarea adevărului în cauză.

Contrar criticilor inculpatei, care a invocat caracterul imprevizibil şi inaccesibil al obligaţiei a cărei nerespectare este imputată, Curtea de Apel Craiova a reţinut că atât Prospectul medicamentului prescris de inculpată cât şi Rezumatul caracteristicilor produsului reprezintă acte de maximă previzibilitate şi accesibilitate, care atrag atenţia în mod explicit asupra potenţialului letal al medicamentului asupra pacienţilor cu hipersensibilitate.

Simpla existenţă a menţiunilor cuprinse în aceste înscrisuri care însoţesc medicamentul reprezintă o avertizare suficientă atât pentru orice persoană care intenţionează să îşi administreze acest medicament, dar mai ales pentru cadrele medicale care îl prescriu în mod constant pacienţilor în cadrul obligaţiilor de serviciu.

De asemenea, Curtea de Apel Craiova a reţinut ca fiind irelevantă împrejurarea că şocul anafilactic s-a declanşat abia la cea de-a patra administrare şi că, la administrările anterioare, nu au avut drept rezultat vreo reacţie adversă.

Aceste împrejurări nu conduc nicidecum la concluzia susţinută de inculpată, aceea ca testarea ar fi fost inutilă, ci la aceea că neproducerea reacţiei alergice a fost un element aleatoriu, fără niciun fel de relevanţă sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre administrarea antibioticului şi declanşarea şocului anafilactic, legătură de cauzalitate relevată în mod detaliat de concluziile cuprinse în avizul Comisiei Superioare Medico-Legale a I.N.M.L. Mina Minovici, care, de altfel, înlătură orice dubiu asupra cauzei reale a decesului, acesta fiind insuficienţa cardio-respiratorie cauzată de şocul anafilactic determinat de administrarea antibioticului (pct. 12 din Aviz).

În acest sens converg şi celelalte concluzii formulate de aceeaşi Comisie, prin Avizul nr. x/2013, potrivit cărora există posibilitatea, chiar în proporţii extrem de reduse, ca în momentul realizării unei testări corespunzătoare la antibiotic, cu rezultat pozitiv, pacientul să nu prezinte reacţii specifice, ceea ce nu înlătură obligaţia testării acestuia la antibiotic.

În concluzie, s-a constatat că soluţia de condamnare a inculpatei A. pentru infracţiunea de ucidere din culpă este legală şi temeinică, fiind fundamentată pe un probatoriu corect şi complet administrat, care exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sub forma culpei fără prevedere.

Trecând la examinarea criticilor formulate sub aspectul soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de fals intelectual, Curtea de Apel Craiova a reţinut ca acestea nu pot fi primite, pentru argumentele ce succed.

În lipsa oricăror probe referitoare la efectuarea testului de alergie la antibiotic a pacientei D., respectiv al rezultatului unei astfel de testări, dar şi în raport de rezultatul concret al administrării antibioticului, acela al decesului pacientei, Curtea de Apel Craiova a constatat că menţiunile inserate de inculpată în cuprinsul foii de observaţie clinică referitoare la dispunerea unei astfel de proceduri prealabil administrării medicamentului sunt în mod vădit necorespunzătoare realităţii.

În aceste condiţii, alterarea conţinutului respectivului înscris se încadrează în tipicitatea normei de incriminare a infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior, aceasta fiind săvârşită cu intenţie directă, în dublul scop al ascunderii propriei culpe şi al împiedicării aflării adevărului în cauză.

Concluzionând asupra soluţionării laturii penale a cauzei, Curtea de Apel Craiova a constatat că soluţia de condamnare este legală şi temeinică, în urma unui probatoriu corect şi complet evaluat, care exclude orice dubiu asupra vinovăţiei inculpatei.

Pentru aceste motive, prin Decizia penală nr. 904 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpata A.

Împotriva deciziei penale mai sus-menţionate a declarat recurs în casaţie inculpata A., invocând dispoziţiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

În esenţă, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, recurenta a susţinut că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, la data decesului victimei (august 2011), nu era în vigoare nicio dispoziţie legală şi niciun alt act care să prevadă obligaţia medicului curant de a dispune efectuarea testării pacientului înaintea administrării ampicilinei.

Presupusa obligaţie a cărei nerespectare îi este imputată (nedispunerea efectuării testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibioticoterapiei) trebuia să fie prevăzută într-un act normativ accesibil şi previzibil la momentul faptelor (august 2011), în caz contrar, condamnarea sa reprezentând o încălcare a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a principiului legalităţii incriminării.

Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o normă de incriminare pentru a fi conformă exigenţelor articolului 7 din Convenţie, recurenta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârea din 16 septembrie 2014 pronunţată în cauza Plechkov contra României.

S-a apreciat că art. 178 alin. (2) din C. pen. anterior nu este accesibil şi previzibil, deoarece este o normă de incriminare generală. Acest articol trebuie completat cu o normă specială ("dispoziţie legală sau măsură de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii", după cum se menţionează în art. 178 alin. (2) din C. pen. anterior) din care să rezulte că în perioada 8-10 august 2011 exista un act care să prevadă expres obligaţia recurentei, în calitate de medic curant care nu era de gardă, de a dispune efectuarea testului obligatoriu de alergie la antibiotic înainte de iniţierea antibioticoterapiei. Or, un astfel de act care să prevadă o asemenea obligaţie nu exista la acel moment.

De altfel, nici organul de urmărire penală nu a indicat existenţa unui asemenea act, fiind menţionate în rechizitoriu doar două adrese ale spitalului, din august 2011, care nu indică vreun act normativ. Totodată, recurenta a menţionat că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au indicat o normă legală sau un alt act din care să rezulte o astfel de obligaţie.

În acest context, recurenta a arătat că prin decizia instanţei de apel au fost invocate, pentru prima dată, ca surse ale acestei obligaţii, două înscrisuri ce emană de la o societate comercială (SC H. SA Iaşi) şi anume prospectul medicamentului şi rezumatul caracteristicilor produsului. Aceste înscrisuri sunt doar menţionate în adresa din 5 aprilie 2016 a SC H. SA şi nu se stabileşte dacă erau emise şi la data faptei (8 - 10 august 2011). S-a susţinut că cele două acte la care face referire instanţa de apel nu sunt apte să creeze obligaţii cu caracter normativ, de natură a completa dispoziţiile art. 178 din C. pen. anterior şi, implicit, de natură a constitui norme de incriminare în sensul art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. O astfel de obligaţie - testarea la antibiotic a pacientei - a cărei încălcare îi este imputată, nu poate fi instituită decât printr-un act cu caracter normativ (general sau existent la nivelul unităţii sanitare), nicidecum prin înscrisuri emise de o companie privată.

Niciunul dintre cele două înscrisuri la care face referire instanţa de fond nu prevede că obligaţia testării cu antibiotic aparţinea medicului curant.

Aşa cum a menţionat în faţa instanţei de fond, la momentul faptei (8 - 10 august 2011), nici la nivelul Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, nici la nivelul Ministerului Sănătăţii nu existau protocoale de testare la antibiotic, făcând trimitere în acest sens la adresa din 29 aprilie 2015 emisă de Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, la adresa din 22 iulie 2015 emisă de Ministerul Sănătăţii şi la adresa din 2 iulie 2015 emisă de Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală de Asistenţă Medicală şi Sănătate Publică.

Făcând o proprie analiză a probelor, recurenta a arătat că menţiunile din adresele Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu nr. 12765/29 aprilie 2015 şi nr. 12766 din aceeaşi dată (citate în rechizitoriu la pagina 5), în sensul că testarea la antibiotic ar fi obligatorie, medicul dispunând acest lucru la iniţierea antibioticoterapiei, sunt lipsite de orice fundament juridic.

S-a considerat că, din cele două înscrisuri invocate prin decizia atacată - prospectul şi rezumatul caracteristicilor produsului - nu rezultă că era obligaţia medicului curant să dispună testarea la antibiotic. În situaţia în care un pacient declara că este alergic, obligaţia testării acestuia revenea asistentei medicale care îi administra pentru prima dată antibioticul respectiv. Această obligaţie, în lipsa protocoalelor, rezultă din fişa postului asistentului medical. Prin urmare, obligaţia efectuării testului de alergie la antibiotic aparţinea martorei I., asistenta medicală care i-a administrat victimei pentru prima dată antibioticul în data de 08 august 2011, la ora 18:00.

Conform fişelor postului existente la dosarul de urmărire penală, medicul nu are niciun fel de obligaţie în legătură cu acest test: nici să-l efectueze direct şi nici să-l dispună. În absenţa protocoalelor, la data faptei, testarea la antibiotic se făcea doar în momentul în care, întrebat fiind, pacientul declara că este alergic la un anumit medicament. În cauză, pacienta D. nu a declarat că este alergică la ampicilină. Aceasta fusese tratată cu acelaşi antibiotic şi anterior, aşa cum a rezultat din declaraţiile martorei Q., medicul de familie al acesteia, precum şi din Centralizatorul de reţete emise pentru pacientă. Aceste împrejurări sunt atestate şi de mama victimei, partea civilă E.

De altfel, nici cu ocazia primei injecţii cu ampicilină, în data de 08 august 2011, ora 18:00 (efectuată de martora I.), nici cu ocazia celei de-a doua injecţii efectuată în data de 09 august, ora 06:00 (martora J.), nici cu ocazia celei de-a treia injecţii administrată în data de 09 august 2011, ora 18:00 (martora I.), victima nu a prezentat vreun simptom specific unei eventuale alergii la ampicilină.

Dacă s-ar aprecia că medicul ar avea o astfel de obligaţie, aceasta ar aparţine medicului curant doar dacă prima administrare a antibioticului s-ar face în timpul programului de lucru. Dacă însă prima administrare se face în afara orelor de program (aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă), atunci obligaţia de dispunere a efectuării testului aparţinea medicului de gardă.

Inculpata a arătat că, în ziua de 08 august 2011, deoarece diagnosticul nu era unul de urgenţă, nu a considerat necesară administrarea imediată a antibioticului. La ora consultului a ales un orar de administrare la 12 ore, începând cu ora 18, următoarea doză administrată fiind la ora 06, pentru a respecta în acest fel orarul de somn al pacientei, dar şi pentru acoperirea cu antibiotic a intervenţiei chirurgicale care urma să se efectueze într-una din dimineţile zilelor următoare. Ca medic, orarul său de lucru este până la ora 15, după această oră toate prerogativele medicului curant fiind preluate de medicul de gardă din ziua respectivă. În consecinţă, asistenta care a început tratamentul cu antibiotic în ziua de 08 august 2011 era obligată să întrebe medicul de gardă dacă avea vreun dubiu referitor la testare, iar medicul de gardă era obligat să consemneze în foaia de observaţie dacă din testare reieşea prezenţa alergiei. În data de 08 august 2011 medic de gardă a fost martorul R.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 27 noiembrie 2018, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 904 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, cauza fiind trimisă completului C7, în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.

În încheierea de mai sus s-a reţinut că în acest stadiu procesual - admiterea în principiu a recursului în casaţie, se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen.

Astfel cum rezultă din motivele de recurs în casaţie anterior expuse, recurenta A. şi-a încadrat criticile în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., care este incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit art. 15 C. pen. în vigoare "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Astfel, se instituie un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Rezultă, aşadar, că faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În al doilea rând, s-a reţinut că analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Altfel spus, acesta vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, în limitele anterior expuse, s-a apreciat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen.

În aceste limite, soluţionând în conformitate cu dispoziţiile art. 447 din C. proc. pen. recursul în casaţie formulat de inculpata A., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.

Astfel cum s-a menţionat şi în încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Drept urmare, verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în casaţie implică analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, respectiv dacă se realizează o corespondenţă deplină între fapta comisă şi tiparul de incriminare corespunzător infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Având în vedere că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, deci care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În speţă, inculpata A. a fost condamnată pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior.

În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că inculpata A., medic specialist O.R.L. în cadrul secţiei O.R.L. a Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu, în data de 08.08.2011, în calitate de medic curant al pacientei D., nu a dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la medicamente (antibiotic) înainte de iniţierea antibioticoterapiei, fapt care a condus la decesul pacientei.

Potrivit art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior:

"Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani."

Rezultă, astfel, că modalitatea de incriminare a infracţiunii de ucidere din culpă în această formă agravată are un conţinut alternativ.

Din acest motiv, elementul material al uciderii din culpă se deosebeşte de cel al infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, care se comit numai prin încălcarea legii, conform celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 [în care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. anterior şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii"] şi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 518/2017 [în care s-a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. anterior şi ale art. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii"]. Dacă anterior deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 518/2017, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu a oricărei încălcări a atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestor hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei dispoziţii exprese dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă a Guvernului (legislaţie primară).

Cu privire la infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior, ce face obiectul cauzei de faţă, în literatura de specialitate s-a reţinut că legea penală, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acţiuni inhibitive pentru conştiinţa oamenilor, de natură să-i oblige la cântărire, la chibzuire, atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură în acest fel ocrotirea membrilor societăţii. Această ocrotire capătă în societatea modernă o importanţă din ce în ce mai mare, activităţile în cadrul cărora se pot săvârşi din culpă fapte cauzatoare de moarte sporind în acelaşi ritm cu progresul tehnic (V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea specială, vol. III, ediţia a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. ALL Beck, 2003, Bucureşti, pag. 195).

Dispoziţiile legale, precum şi măsurile de prevedere, au rolul de a indica situaţiile în care exerciţiul unor profesii, meserii sau activităţi pot cauza moartea persoanelor, atrăgând astfel atenţia celor ce le efectuează să lucreze cu toată prudenţa. Nerespectarea acestor dispoziţii sau măsuri implică prezumţia legală că făptuitorul este în culpă, iar culpa sa este cu atât mai gravă cu cât fusese avertizat prin dispoziţiile pe care le-a încălcat (V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., opera citată, pag. 197).

Prin instituirea agravantei (art. 178 alin. (2) C. pen. anterior), legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei ce exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, profesii, meserii sau activităţi în cazul cărora orice neatenţie poate produce consecinţe dintre cele mai grave. În practică, agravanta este mai susceptibilă de aplicare unor fapte din domeniul asistenţei medicale, al circulaţiei pe drumurile publice, în domeniul construcţiilor, etc. (O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 46).

Precizarea legiuitorului în sensul că este vorba de "nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere" nu are semnificaţia limitării culpei, ci doar a evidenţierii obligaţiei stipulate în sarcina subiectului activ de respectare cu stricteţe a regulilor de conduită aplicabile unui domeniu specific de activitate, precum şi a precizării uneia din condiţiile sine qua non de existenţă a infracţiunii în această formă, şi anume aceea că domeniul respectiv de activitate să fie supus unei astfel de reglementări (Ghe. Mateuţ, Revista Dreptul nr. 7/2000, pag. 94).

De asemenea, referitor la uciderea din culpă săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi (art. 192 alin. (2) din C. pen. actual; similar, art. 178 alin. (2) din C. pen. anterior), s-a reţinut că este necesar ca prin acte normative să fie stabilite reguli pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activităţii în funcţie de care să se evalueze culpa profesională; nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activităţii; fapta să fie săvârşită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activităţii, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia; fapta să fie urmarea nerespectării dispoziţiilor legale; când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni (M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul C. pen., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 35).

Unii autori au denumit această variantă agravată prevăzută în art. 192 alin. (2) din C. pen. actual [art. 178 alin. (2) din C. pen. anterior] "uciderea din culpă profesională sau specială". S-a apreciat că, în acest caz, obiectul juridic are un caracter complex, deoarece "pe lângă relaţiile privitoare la ocrotirea persoanei, cuprinde, ca obiect secundar, şi relaţiile privitoare la asigurarea securităţii anumitor activităţi profesionale şi speciale care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite fie prin dispoziţii legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activităţi" (O.A. Stoica, Drept penal - partea specială, E.D.P., Bucureşti, 1976, pag. 80, citat în V. Cioclei, Curs universitar, Drept penal, Partea specială I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 52).

Faţă de opiniile exprimate în doctrină, examinând norma de incriminare, Înalta Curte constată că uciderea din culpă prev. de art. 178 alin. (2) din C. pen. anterior nu implică, în mod necesar, încălcarea unei dispoziţii legale, putând fi comisă şi în varianta alternativă a nerespectării unei/unor măsuri de prevedere care nu au, în mod necesar, un caracter reglementat, deci normativ, acestea putând decurge din specificul profesiei sau al meseriei în exerciţiul cărora se comite fapta.

Pentru a asigura deplina protecţie a persoanelor care ar putea suferi de pe urma acţiunilor celor care se află în exerciţiul unei profesii, meserii, sau a unei alte activităţi, legiuitorul a înţeles să incrimineze şi faptele comise din culpă ce constau, nu doar în încălcarea unor prevederi legale (lege emisă de Parlament, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă emise de Guvern), ci şi în nerespectarea unor măsuri de prevedere (ce se regăsesc în regulamente, ordine interne, coduri deontologice, fişa postului ori sunt consacrate cutumiar în funcţie de specificul profesiei sau meseriei).

Tocmai, pornind de la premisa infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969, ce are în vedere exerciţiul unei profesii sau meserii, dar şi de la valoarea protejată - viaţa persoanei, având în vedere că un anumit domeniu profesional nu poate fi reglementat în detaliu, legiuitorul a prevăzut două variante alternative de comitere a infracţiunii de ucidere din culpă, sancţionând atât încălcarea unei dispoziţii legale cât şi nerespectarea măsurilor de prevedere.

În cazul medicilor, aceste măsuri de prevedere rezultă şi din practicile unanim acceptate de lumea medicală, fiind impuse prin prisma naturii profesiei exercitate, a nivelului de instruire şi a experienţei profesionale. Fiind vorba de un specialist, standardul este mai ridicat.

Pe cale de consecinţă, este nefondată critica inculpatei, care a susţinut că, din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii normei de incriminare, trebuia să se indice dispoziţia legală încălcată şi că, în absenţa acesteia, prevederile art. 178 alin. (2) din vechiul C. pen. nu puteau fi aplicate.

În acest sens, referitor la condiţiile de aplicare a formei agravate a infracţiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (2) din C. pen., similar, art. 178 alin. (1), (2) C. pen. anterior], în doctrină a fost exprimată o opinie, pe care instanţa de recurs în casaţie o consideră relevantă:

"1. conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârşită în timp ce agentul desfăşoară în concret o profesie, o meserie sau o anumită activitate la momentul conduitei culpabile relevante. Această condiţie este necesară pentru a stabili în ce constă obligaţia agentului de a respecta anumite măsuri de supraveghere. (...).

2. trebuie să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul profesiei, meseriei sau activităţii. (...) Din punct de vedere formal, sursa acestor măsuri de prevedere poate fi orice act, cu caracter normativ sau individual, dacă prin acesta se stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului. (...).

Infracţiunea de ucidere din culpă comisă de medic prezintă anumite particularităţi. Aceasta, pentru că, prin natura sa, activitatea medicală prezintă un anumit grad de risc. Medicul se află în poziţia unei persoane cu obligaţii contrare, deoarece el va putea fi sancţionat fie pentru că nu a intervenit (deşi ar fi trebuit să o facă), fi pentru că intervenţia lui a fost greşită. (...).

Din perspectiva laturii obiective, conduita medicală culpabilă poate fi, în concret, comisivă sau omisivă şi poate fi clasificată în: culpa medicală propriu-zisă (erori de diagnostic, erori în controlul realizării actului medical, prescrierea unui tratament eronat, lipsa unor indicaţii terapeutice, nerespectarea unor reguli de igienă, etc.); încălcarea obligaţiei de informare; erori organizatorice (lipsa de coordonare a echipei medicale, erori de comunicare între membrii echipei medicale, delegarea unor atribuţii în mod eronat, neorganizarea activităţii de supraveghere specială a pacientului atunci când starea acestuia o cere, folosirea de personal necalificat, folosirea de medici extenuaţi sau epuizaţi, folosirea de echipamente defecte sau instrumentar impropriu actului medical). (...).

În sens general, o conduită medicală este considerată culpabilă atunci când, într-un caz concret, medicul nu a avut conduita pe care ştiinţa medicală ar fi aşteptat-o de la el.

Din acest motiv, ştiinţa medicală a stabilit anumite standarde medicale pe care orice medic trebuie să le respecte în îndeplinirea actului medical. La aceste standarde medicale se raportează existenţa sau nu a unei conduite culpabile. Dacă aceste standarde au fost respectate, chiar dacă se produce decesul pacientului, medicul nu va putea răspunde penal (S. Bogdan, D.A. Şerban, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 78, 79, 82, 83).

Revenind la speţă, se constată că în sarcina inculpatei A. s-a reţinut comiterea faptei de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, şi nu ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale.

Astfel cum s-a reţinut prin sentinţa şi decizia atacate, din numeroasele actele medico-legale întocmite în cauză, dar şi din constatările Comisiei de Control desemnate de Ministerul Sănătăţii şi din decizia Comisiei de Disciplină, precum şi din fişele postului, prospectul medicamentului şi pct. de vedere al Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu, obligativitatea testării la antibiotic este pe deplin recunoscută de comunitatea medicală, omisiunea de a dispune această testare fiind imputabilă inculpatei, care îşi desfăşura activitatea de medic specialist O.R.L., în cadrul secţiei O.R.L. a Spitalului Judeţean de Urgenţă Tudor Vladimirescu Târgu Jiu.

Pe cale de consecinţă, inexistenţa unor dispoziţii legale exprese (lege emisă de Parlament, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă emise de Guvern) sau a unui protocol privind testarea la antibiotic, nu o exonerează pe inculpată de răspunderea penală. Mai trebuie precizat că, aşa cum s-a stabilit prin Raportul nr. x din 17 august 2011 întocmit de Compartimentul de Control din cadrul Ministerului Sănătăţii - Direcţia Audit şi Control, lipsa întocmirii unui asemenea protocol este imputabilă unităţii spitaliceşti în cadrul căreia inculpata îşi desfăşura activitatea, dar aceasta nu echivalează cu inexistenţa unei măsuri de prevedere constând în testarea la antibiotic înainte de prescrierea medicaţiei/tratamentului, măsură de prevedere unanim acceptată în domeniul medical, astfel cum reiese din actele medico-legale, din actele de control specific întocmite de Colegiul medicilor sau de Corpul de control din cadrul Ministerului Sănătăţii, din prospectul medicamentului prescris victimei, respectiv fişele postului medicului şi asistentei medicale, acte pe baza cărora se întemeiază soluţia de condamnare şi la care se face referire în hotărârea atacată.

De altfel, chiar şi apărarea inculpatei acceptă, la un moment dat, că din perspectiva art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sintagma măsură de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii trebuie să emane dintr-un act accesibil şi previzibil, indiferent dacă este lege, ordin de ministru sau protocol ori dacă ţine de fişa postului persoanei respective.

Trebuie precizat că soluţia de condamnare nu se întemeiază doar pe prospectul şi rezumatul caracteristicilor medicamentului prescris de inculpata A., respectiv pe adresa producătorului de medicamente, aşa cum s-a susţinut în apărare. Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a avut în vedere acest prospect, suplimentar celor stabilite de prima instanţă, a cărei hotărâre a fost menţinută în totalitate de către Curtea de Apel.

Astfel, potrivit celor reţinute prin Decizia nr. 8/2013 a Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor din judeţul Gorj, în FOCG (foaia de observaţie clinică generală, s.n.) s-a consemnat "testare la H.", dar fără a se preciza tipul de antibiotic, procedura de testare şi rezultatul acestuia, medicul fiind obligat să verifice toate aceste consemnări în FOCG. De asemenea, s-a reţinut că justificările dr. A. nu sunt corecte - întrucât ca medic de gardă şi medic al pacientei trebuia să-şi organizeze serviciul de aşa manieră încât să evite evenimentele nedorite.

Aceste concluzii defavorabile inculpatei au fost formulate chiar în condiţiile în care, la momentul efectuării acelui control, Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din judeţul Gorj nu cunoştea despre existenţa falsului efectuat în foaia de observaţie a pacientei D., prin inserarea menţiunii neadevărate privind efectuarea testării la antibiotic.

De asemenea, conform celor reţinute de instanţa de apel, în Raportul de control întocmit de Compartimentul Control din cadrul Ministerului Sănătăţii - Direcţia Audit şi Control nr. 9477 din 17 august 2011 s-a constatat că: pacienta a fost insuficient investigată şi s-a prescris medicaţie fără a se respecta protocoalele de Profilaxie antibiotică perioperatorie; managementul şocului anafilactic nu este cunoscut de către cadrele medicale care au gestionat acest caz; testarea la antibiotic nu a fost documentată.

Totodată, prin hotărârea atacată s-a reţinut că, în Raportul de constatare medico-legală (autopsie) nr. 1590 din 27.10.2011 (care a fost întocmit înainte de a se constata faptul că fişa de observaţie clinică a fost falsificată) se concluzionează că moartea numitei D., de 17 ani, a fost neviolentă, datorându-se unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unui şoc anafilactic, produs în urma administrării de antibiotic (ampicilină), complicat cu pancreatită acută hemoragică şi modificări cardiace.

Potrivit Noului raport de expertiză medico-legală (nr. 331/A din 30.05.2012), care a avut în vedere, de asemenea, menţiunea din foaia de observaţie falsificată, s-a constatat că şocul anafilactic se poate produce şi în prezenţa unei testări negative; orice medicament constituie o haptenă care poate iniţia cascada unei reacţii anafilactice, alergizarea putând apărea în cursul tratamentului, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă după două zile de tratament. S-a apreciat că, în cazul de faţă, conduita medicală a fost în consonanţă cu protocoalele terapeutice existente.

Ulterior, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a fost întocmit Suplimentul la raportul de expertiză medico-legală nr. x, în care se arată că "este necesară testarea la antibiotic a oricărui pacient care nu a mai folosit antibioticul respectiv, însă, aşa cum am arătat deja, şocul anafilactic se poate produce şi în prezenţa unei testări negative". (...) "din documentaţia medicală examinată, nu există indicii că şocul anafilactic ar fi fost declanşat de administrarea altor substanţe".

Potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 21 februarie 2014, "nu a fost consemnată corect medicaţia ce urma să se administreze pacientei zilnic, foarte explicit; nu a fost corect consemnată testarea la antibioticul ce urma să se administreze pacientei; administrarea antibioticului nu a fost consemnată în foaia de observaţie; nu a fost semnat de către părinţi acordul informat privind investigaţiile şi tratamentul ce urmau a fi efectuate; dr. A. a procedat corect în ceea ce priveşte administrarea medicaţiei de urgenţă (…); la pacienta D., dată fiind rapiditatea şi brutalitatea cu care s-a instalat şocul anafilactic şi gravitatea evoluţiei ulterioare a cazului numai un serviciu ATI bine dotat i-ar fi putut salva viaţa".

Conform Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 2 februarie 2015, era necesară testarea la antibiotic a pacientei cu prilejul efectuării celorlalte examene de laborator; înainte de aplicarea tratamentului se impunea testarea la antibiotic; există raport de cauzalitate între lipsa efectuării testării la antibiotic şi declanşarea şocului anafilactic prin administrarea directă a antibioticului; cauza producerii şocului anafilactic care a determinat producerea insuficienţei cardio-respiratorii a fost administrarea antibioticului; pacienta a intrat în şoc anafilactic la administrarea antibioticului, nu la altă substanţă.

În final, în decizia recurată se arată că, potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 17 iunie 2016, s-a reţinut că "Există posibilitatea, dar în proporţii extreme de reduse, ca în momentul realizării unei testări corespunzătoare la antibiotic, cu rezultat pozitiv, pacienta să nu prezinte reacţii specifice. În ipoteza în care se realiza testarea la antibiotic, iar rezultatul era pozitiv fără a se administra antibiotic, nu se putea produce decesul pacientei D.".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi faptul că unitatea spitalicească în cadrul căreia inculpata şi-a desfăşurat activitatea, respectiv Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, în notele de şedinţă depuse la dosar cu ocazia soluţionării recursului în casaţie, în calitate de parte responsabilă civilmente, răspunzând la susţinerile inculpatei, precizează, în ceea ce priveşte obligaţia testării la antibiotic conform pregătirii profesionale a medicilor şi a asistenţilor medicali, că există obligativitatea efectuării testării la antibiotic, precum şi consemnarea în FOCG a manifestărilor alergice cunoscute sau manifestate pe parcursul internării de către pacient, FOCG prevăzând rubrica în care se specifică testarea. Testarea la H. este obligatorie, medicul curant dispunând acest lucru la iniţierea antibioticoterapiei, fiind o sarcină delegată şi obligatorie a asistentului medical. În acest mod, unitatea spitalicească îşi menţine pct. de vedere comunicat instanţei de fond prin adresa nr. x/29.04.2015, la care se face referire în conţinutul hotărârii de condamnare.

Totodată, astfel cum a reţinut instanţa de apel, atât Prospectul medicamentului prescris de inculpată cât şi Rezumatul caracteristicilor produsului reprezintă acte previzibile şi accesibile, care atrag atenţia în mod explicit asupra potenţialului letal al medicamentului asupra pacienţilor cu hipersensibilitate. Simpla existenţă a menţiunilor cuprinse în aceste înscrisuri care însoţesc medicamentul reprezintă o avertizare suficientă atât pentru orice persoană care intenţionează să îşi administreze acest medicament, dar mai ales pentru cadrele medicale care îl prescriu în mod constant pacienţilor în cadrul obligaţiilor de serviciu.

Curtea de Apel Craiova a reţinut că, dată fiind calitatea inculpatei, aceea de medic, dar şi pregătirea de specialitate, aceasta ar fi trebuit să cunoască efectele pe care le produce administrarea antibioticului la persoanele care prezintă hipersensibilitate la peniciline şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a evita producerea efectelor grave sus-menţionate asupra sănătăţii ori chiar a vieţii pacientului.

Inculpata nu a negat existenţa măsurii de prevedere constând în obligaţia testării la antibiotic, invocând doar că această obligaţie nu-i aparţinea, deoarece era prevăzută în fişa postului asistentului medical.

Însă, în sarcina inculpatei s-a reţinut că nu a dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la medicamente (antibiotic) înainte de iniţierea antibioticoterapiei, fapt care a condus la decesul pacientei, şi nu faptul că nu a efectuat, personal, această testare.

Este necesar, astfel, să se facă distincţie între atribuţiile asistentului medical şi atribuţiile medicului, în ceea ce priveşte dispunerea şi efectuarea testării la antibiotic, prin hotărârea atacată fiind stabilit, de altfel, că obligaţia de a dispune testarea la antibiotic aparţinea inculpatei A., cea care a prescris medicamentul, şi nu asistentei medicale care a realizat administrarea efectivă a acestuia.

Faptul că recurenta inculpată era conştientă, la data comiterii faptei - în august 2011, că exista această obligaţie şi că trebuia să dispună şi să verifice testarea la antibiotic înainte de stabilirea tratamentului, reiese chiar din modul în care a acţionat, prin hotărârile atacate reţinându-se că, după declanşarea anchetei penale, a falsificat foaia de observaţie clinică a victimei, tocmai prin inserarea menţiunii false a testării la antibiotic.

Astfel, s-a reţinut că, fapta inculpatei A. care în data de 10.08.2011, în exercitarea atribuţiilor de serviciu [alin. (2) al Anexei nr. 1 din Fişa postului din data de 11.10.2006] şi în considerarea calităţii de funcţionar public, şi anume angajat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, cu intenţie, a consemnat în foaia de observaţie clinică generală nr. 30029/08.08.2011, la capitolul "Epicriză", atestări necorespunzătoare adevărului, respectiv testarea la antibioticul ce urmează a fi administrat pacientei D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual.

Prin hotărârile atacate, s-a mai reţinut: "În sfera raţionamentului de prezentare a elementului material se plasează şi pct. II al Fişei postului din data de 11.10.2006 a inculpatei A., ce stipulează relaţia de subordonare a personalului medical din cadrul secţiei O.R.L., corelat cu prevederile fişei postului martorilor I., J. şi K., asistente medicale în cadrul acestei secţii, ce au procedat la administrarea efectivă a antibioticului pacientei, în sensul că toate au atribuţii de administrare a medicaţiei, de efectuare a tratamentelor, imunizărilor şi testărilor biologice conform prescripţiei medicale, respectiv asigură monitorizarea specifică a pacientului conform prescripţiei medicale, prescripţie efectuată în speţă de către inculpata A..

Astfel, este de înţeles motivaţia inculpatei A. de a proceda ulterior la atestarea necorespunzătoare adevărului în foaia de evoluţie şi tratament a testării la antibiotic, conştientă fiind că reprezenta o obligaţie proprie."

Drept urmare, pe lângă faptul că, aşa cum s-a arătat mai sus, testarea la antibiotic era acceptată ca o conduită necesară în conformitate cu specificul domeniului profesional, efectuarea acesteia fiind dată în sarcina asistentei medicale, inculpata avea o obligaţie clară, prevăzută într-un act accesibil - fiind vorba de fişa postului, de a supraveghea activitatea asistentei medicale.

Din aceste motive, nu se poate susţine că soluţia de condamnare a inculpatei pentru infracţiunea de ucidere din culpă, se bazează pe o presupusă normă care nu este accesibilă şi, implicit, nici previzibilă şi că s-au încălcat prevederile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

De altfel, chiar şi cu ocazia dezbaterilor recursului în casaţie, inculpata nu a negat existenţa obligaţiei de a efectua testarea la antibiotic, ci a susţinut, în continuare, că nu-i revenea această obligaţie, care aparţinea asistentului care începea tratamentul, iar atribuţia de verificare a testării îi revenea medicului curant, dacă tratamentul începea în timpul orelor de serviciu ale acestuia.

Este adevărat că în fişa postului nu este precizată obligaţia testării la antibiotic în sarcina medicului curant, aceasta regăsindu-se în fişa postului asistentului medical, însă, aşa cum s-a reţinut în hotărârile recurate, administrarea medicamentelor este o sarcină delegată asistenţilor medicali care au obligaţia de a respecta dispoziţiile medicului curant, precum şi consemnarea din foaia de observaţie clinică privind testarea la antibiotic.

De asemenea, s-a reţinut că din fişa postului inculpatei A. rezulta că aceasta avea drept atribuţie completarea foii de observaţie în primele 24 de ore, precum şi atribuţii în controlarea întregii activităţi de îngrijire a bolnavilor desfăşurată de personalul sanitar, mediu şi auxiliar cu care lucrează, fiind stipulată în mod expres răspunderea sa pentru întreaga activitate de îngrijire a bolnavilor.

În fapt, instanţa de apel a stabilit că nu a existat vreo verificare cu privire la hipersensibilitatea pacientei la antibiotic, că inculpata nu a dispus şi nu a menţionat în foaia clinică testarea la antibioticul pe care l-a prescris.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, ceea ce i se impută inculpatei nu este faptul că nu a efectuat ea însăşi, testarea, ci că a stabilit să fie administrat antibioticul pacientei, fără să fi dispus şi să fi verificat testarea pacientei la antibiotic. În acest sens, prin decizia atacată, s-a reţinut în sarcina inculpatei că, în calitate de medic curant al pacientei D., nu a dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la medicamente (antibiotic) înainte de iniţierea antibioticoterapiei, fapt care a condus la decesul pacientei.

Faţă de cele expuse, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatei corespunde normei de incriminare a infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravată prev. de art. 178 alin. (1), (2) C. pen. anterior, în varianta alternativă a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei de medic, fiind îndeplinite toate condiţiile de tipicitate în ce priveşte elementul material al acestei infracţiuni.

Cât priveşte moartea victimei, se constată că prin hotărârile recurate s-a stabilit, pe baza actelor medico-legale, că aceasta se datorează faptei inculpatei, aşa încât există şi raport de cauzalitate între fapta reţinută şi acest rezultat. S-a stabilit că, neprocedând la luarea unor minime măsuri de profilaxie, prin prescrierea şi dispoziţia de administrare a medicamentului fără testare prealabilă, inculpata A. a expus victima la pericolul de apariţie a şocului anafilactic, pericol care s-a şi materializat.

Trebuie precizat că actele medico-legale au avut în vedere şi circumstanţele speciale în care s-a produs moartea victimei, şi anume, că decesul a intervenit după administrarea celei de-a patra doze de antibiotic, precum şi apărarea inculpatei, care a susţinut că testarea era inutilă, întrucât nu ar fi putut să detecteze alergia pacientei, altfel spus, că testarea la antibiotic nu ar fi putut înlătura reacţia târzie şi, implicit, producerea morţii.

Astfel, în Raportul de constatare medico-legală (autopsie) nr. 1590 din 27.10.2011, se concluzionează că moartea numitei D., de 17 ani, a fost neviolentă, datorându-se unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unui şoc anafilactic, produs în urma administrării de antibiotic (ampicilină), complicat cu pancreatită acută hemoragică şi modificări cardiace.

Avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti, nr. El/6127/2013 din 02.02.2015 a indicat faptul că există legătură de cauzalitate între lipsa efectuării testării la antibiotic şi declanşarea şocului anafilactic prin administrări directe ale antibioticului, iar cauza producerii şocului anafilactic care a determinat producerea insuficienţei cardio-respiratorii a fost administrarea antibioticului.

De asemenea, potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 17.06.2016: "Există posibilitatea, dar în proporţii extreme de reduse, ca în momentul realizării unei testări corespunzătoare la antibiotic, cu rezultat pozitiv, pacienta să nu prezinte reacţii specifice. În ipoteza în care se realiza testarea la antibiotic, iar rezultatul era pozitiv, fără a se administra antibiotic nu se putea produce decesul pacientei D.".

Aceste concluzii exclud orice îndoială cu privire la existenţa raportului de cauzalitate între fapta imputată inculpatei A. şi decesul victimei.

Faţă de cele reţinute, se constată că toate criticile formulate de către inculpată sunt nefondate, deoarece sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1), (2) din C. pen. anterior (atât în ceea ce priveşte elementul material, dar şi în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta imputată inculpatei A. şi rezultatul produs).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 904 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 904 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - GV