Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 110/RC/2019

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2019

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 61 din 24.04.2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. x/2017, au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de apărătorii inculpaţilor privind nulitatea urmăririi penale şi a probatoriului administrat în cauză.

Cu aplicarea art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la cauzele Beck contra Norvegiei, şi Eckle contra Germaniei, şi a art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 (patru) ani, conform art. 82 C. pen.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83, art. 84 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege).

În baza art. 53 pct. 2 lit. a), art. 65 alin. (2) C. pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pe o durată de 1 (unu) an, cu executare în condiţiile art. 66 C. pen.

A fost condamnat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 5 luni, conform art. 82 C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, art. 84 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege).

În baza art. 53 pct. 2 lit. a), art. 65 alin. (2) C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pe o durată de 1 (unu) an, cu executare în condiţiile art. 66 C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 330 C. proc. pen., s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa din data de 20.03.2017 asupra unui televizor marca C., cu telecomandă, ochelari 3D marca C., adaptor marca C., consolă playstation marca C., cu telecomandă, expresor de cafea marca D., şi maşină de tuns iarba marca E., cu un acumulator.

În temeiul art. 254 alin. final C. pen. anterior, art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. anterior, art. 118 C. pen. anterior, s-a dispus ca bunurile sechestrate enumerate mai sus să fie confiscate de la inculpata A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., iar inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în legătură cu încheierea şi derularea de către Consiliul Judeţean Caraş-Severin a unor contracte având ca obiect lucrări de reabilitare a infrastructurii rutiere, obiective calamitate în urma inundaţiilor din anul 2006.

Pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, s-a reţinut în fapt că, la data de 29.11.2010, cu ocazia recepţionării lucrării de consolidare a DN 57B Km. 69+000 - 78+900; 82+600 - 97+675, executată de o asociere de societăţi comerciale, având ca lider SC F. SRL, inculpata A., director al Direcţiei Lucrări de Remediere Calamităţi din cadrul CNADNR, i-a pretins inculpatului B., director al SC F. SRL, să-i fie achiziţionate şi remise mai multe bunuri, respectiv un televizor marca C. cu telecomandă, o pereche de ochelari 3D marca C., un adaptor marca C., o consolă playstation cu telecomandă, un expresor de cafea marca D. şi o maşină de tuns iarba marca E. cu un acumulator, în valoare totală de 14.746,09 RON.

Bunurile mai sus menţionate au fost trecute pe un bileţel scris de inculpată alături de numărul de telefon al soţului său, G., urmând ca, în schimbul respectivelor bunuri, activitatea de recepţie a lucrării să se desfăşoare în bune condiţii pentru SC F. SRL.

La aceeaşi dată a fost întocmit procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 273/1994, în sensul neîntocmirii anexelor 2 şi 3 la procesul-verbal, deşi fuseseră constatate anumite lucrări executate necorespunzător şi categorii de lucrări neexecutate.

Fiind de acord cu solicitarea inculpatei A., inculpatul B. a înmânat un carnet de cecuri al SC F. SRL, având file semnate şi ştampilate, precum şi biletul pe care erau menţionate bunurile, numitului H., angajat al SC F. SRL, care, în cursul lunii decembrie 2010, s-a deplasat la Bucureşti, achiziţionând bunurile menţionate, care ulterior au fost livrate la domiciliul inculpatei A.

Contravaloarea tuturor bunurilor a fost achitată de SC F. SRL, iar acestea au fost identificate la imobilele deţinute de inculpata A. în Bucureşti şi Snagov, cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, precum şi inculpaţii A. şi B.

Prin apelul procurorului, sentinţa a fost criticată pentru cauze de nelegalitate, invocându-se omisiunea primei instanţe de a face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968 privind suspendarea executării pedepselor accesorii pentru inculpaţi, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepselor principale, precum şi pentru greşita stabilire în cauză a pedepsei complementare în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., având în vedere cuantumul pedepsei principale şi dispoziţiile art. 65 C. pen. din 1968.

Hotărârea pronunţată în cauză a fost criticată şi sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaţilor, solicitându-se majorarea pedepselor principale spre limita maximă prevăzută de lege, cu executare acestora în regim de detenţie, urmând a fi stabilite şi pedepse accesorii şi complementare prin interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. din 1968 (cu excepţia dreptului de a alege).

Prin apelul inculpatei A., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru greşita interpretare şi evaluare a probatoriului administrat în cauză, susţinându-se că soluţia de condamnare nu îşi găseşte fundament în probele dosarului. S-a arătat că nu exista nicio probă din care să rezulte că inculpata ar fi pretins sau primit bani, bunuri sau alte foloase de la inculpatul B. în legătură îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în calitatea sa de funcţionar public, director al Direcţiei Lucrări de Reabilitare Calamităţi din cadrul CNADNR.

La rândul său, inculpatul B., invocând nelegalitatea sentinţei primei instanţe, a solicitat, prin intermediul apelului declarat în cauză, să se constate nulitatea urmăririi penale şi a probatoriului administrat în faza de urmărire penală, ca efect al unor pretinse nelegalităţi ce pot fi cenzurate cu ocazia judecăţii în apel, în temeiul Deciziilor CCR nr. 51/2016 şi nr. 302/2017, iar pe fond a solicitat să se dispună achitarea întrucât fapta de dare de mită nu există în materialitatea ei.

Prin Decizia penală nr. 1127/A din data de 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în majoritate, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, dispunându-se desfiinţarea în parte a sentinţei primei instanţe sub aspectul individualizării pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, a modalităţii de executare, precum şi a dispoziţiei de confiscare în natură a bunurilor sechestrate de la inculpata A.

Rejudecând cauza în aceste limite:

I. În privinţa inculpatei A. s-a dispus majorarea pedepsei principale de la 2 ani închisoare la 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (2), art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa orice funcţie în cadrul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. începând cu data pronunţării deciziei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 coroborat cu art. 65 alin. (2) şi (3) şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa orice funcţie în cadrul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., pe o perioadă de 3 ani, de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 861 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. din 1969, calculat de la data pronunţării deciziei.

În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare s-a dispus obligarea inculpatei la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate de serviciul de probaţiune, la Serviciul de Probaţiune Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art. 863 alin. (2) C. pen. din 1969, datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) se comunică Serviciului de probaţiune Bucureşti - căruia i se comunică un exemplar al prezentei decizii.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu privire la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare şi revocarea pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. din 1969 s-a confiscat de la inculpata A. suma de 3003,5 RON (consemnată în contul unic deschis la I., titular cont A.) rezultată din valorificarea bunurilor mobile sechestrate de la aceasta.

II. În privinţa inculpatului B. s-a dispus majorarea pedepsei principale de la 5 luni închisoare la 2 (doi) ani închisoare.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (2), art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi b) C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, începând cu data pronunţării deciziei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate.

În baza art. 12 alin. (1) din legea nr. 187/2012 raportat la art. 65 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi b) C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de un an, de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 861 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. din 1969, calculat de la data pronunţării deciziei.

În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a stabilit ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate de serviciul de probaţiune, la Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art. 863 alin. (2) C. pen. din 1969, datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) se comunică Serviciului de probaţiune Caraş-Severin, căruia i se comunică un exemplar al deciziei.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu privire la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare şi revocarea pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.

Instanţa de apel nu a primit susţinerile în apărare şi cererea de achitare a inculpaţilor, reţinându-se că, din ansamblul probelor de la dosar, rezulta că înţelegerea dintre cei doi coinculpaţi (constând în esenţă dintr-o pretindere urmată imediat de promisiunea remiterii bunurilor) a avut loc la data de 29.11.2010 (cu ocazia îndeplinirii activităţii de recepţie), acesta fiind momentul consumativ la infracţiunilor.

Au fost detaliate în cuprinsul deciziei din apel mijloacele de probă relevante în susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor, precum şi motivele pentru care a fost înlăturată versiunea apărării formulată în legătură cu modalitatea de desfăşurare a evenimentelor şi împrejurările şi cauzele justificative ale primirii bunurilor găsite la percheziţiile efectuate la imobilele inculpatei A.

Distinct de aceasta, instanţa de apel a analizat separat chestiunea sesizată prin apelul inculpatului B., privind pretinsa nulitate a urmăririi penale şi a materialului probator administrat în cauză, reţinându-se inexistenţa oricăror temeiuri care să justifice constatarea nulităţii invocate.

S-a arătat astfel că aspectul vizând pretinsa nulitate a urmăririi penale şi a materialului probator, potrivit actualului C. proc. pen. (în vigoare din data de 01.02.2014), este proprie procedurii de cameră preliminară, fază distinctă şi prevăzută de legiuitor pentru discutarea şi evaluarea criticilor formulate, între altele, în legătură cu legalitatea sesizării instanţei, administrarea probelor şi efectuarea actelor de către organele de urmărire penală (conform art. 342 C. proc. pen.).

Prin urmare, s-a arătat că preliminar trebuie analizat în ce măsură deciziile CCR invocate de inculpat au vreo influenţă asupra prevederilor legale referitoare la obiectul camerei preliminare.

Prin Decizia CCR nr. 302/2017 a fost inclusă în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

În cazul în speţă s-a reţinut că urmărirea penală a fost efectuată de către organul specializat (DNA), competenţa acestuia fiind recunoscută chiar de către inculpat; instanţa de apel a arătat că în realitate critica inculpatul vizează faptul că procurorul nu a procedat personal la audierea tuturor martorilor şi a inculpaţilor (critică generică, fără a fi indicate punctual audierile efectuate în lipsa procurorului sau procurorilor care au fost implicaţi în instrumentarea dosarului).

Ca răspuns la această pretinsă nulitate, instanţa de apel a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, "Dispoziţiile procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie sunt obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia".

Aşa fiind, îndeplinirea unor acte de urmărire penală de către ofiţeri de poliţie judiciară (cum a fost cazul în speţă) era permisă de lege, mai mult, asemenea acte fiind asimilate celor efectuate de procuror.

Instanţa de apel a constatat că Decizia CCR nr. 51/2016 nu era incidentă cauzei, aceasta fiind pronunţată în legătură cu neconstituţionalitatea sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din actualul C. proc. pen. (referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică).

Or, în speţă, nu se putea invoca aplicarea Deciziei CCR nr. 51/2016 în raport cu interceptări efectuate în temeiul vechiul C. proc. pen., solicitarea apărării neputând fi admisă în contextul în care decizia CCR vizează un alt text legal decât cel care a stat la baza interceptărilor efectuate în dosar.

Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că interceptările evocate de inculpat nu aveau nicio pondere în evaluarea acuzaţiei, argumentaţia din considerentele deciziei de apel, expusă în partea ce interesează analiza probelor administrate în cauză, cuprinzând motivele avute în vedere în acest sens.

În ce priveşte individualizarea pedepselor şi a modalităţii de executare, instanţa curţii de apel a apreciat că soluţia adoptată de prima instanţă sub acest aspect este excesiv de blândă, având în vedere împrejurările comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, fiind necesară o înăsprire a pedepselor, cu păstrarea unei modalităţi de executare neprivative de libertate.

Împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 27 decembrie 2018, a declarat recurs în casaţie inculpata A..

În motivarea căii de atac, inculpata A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut în esenţă că soluţia de condamnare a avut la bază şi se întemeiază în mod hotărâtor pe interceptările efectuate ca urmare a protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informaţii. A susţinut că nu există la dosar nicio dovadă din care să rezulte că inculpata a pretins şi primit bunurile nominalizate prin încălcarea obligaţiilor de serviciu, astfel că, excluzând proba cu interceptările convorbirilor telefonice, nu există nicio dovadă de vinovăţie.

Totodată, a arătat că motivul principal de recurs în casaţie vizează împrejurarea că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu trimitere la faptul că probatoriul administrat nu confirmă întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită. În concret, probele administrate nu demonstrează latura obiectivă a infracţiunii.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 27 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv în şedinţa din 27 martie 2019, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 434 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei oricărui dubiu că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special de dispoziţiile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie, şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

În cauza de faţă, inculpata A. a declarat recurs în casaţie împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din data de 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, invocând ca motiv de nelegalitate reţinerea vinovăţiei sale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită doar pe baza interceptărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informaţii.

A arătat că motivul principal al recursului în casaţie constă în aceea că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu trimitere la împrejurarea că probatoriul administrat nu susţine şi nu confirmă existenţa în cauză a cerinţelor de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, aspecte care justifică concluzia că fapta pentru care a avut loc condamnarea inculpatei nu este prevăzută de legea penală. Deci, probele administrate nu demonstrează latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. din 1968.

S-a susţinut că la dosar nu există nicio dovadă care să confirme acuzaţia privind pretinderea sau primirea de către inculpată a bunurilor nominalizate în corelaţie cu îndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu, excluderea probei cu interceptările telefonice eliminând orice dubiu referitor la nevinovăţia inculpatei sub aspectul infracţiunii pentru care a fost condamnată.

Ca urmare, s-a solicitat achitarea inculpatei în temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că motivul şi critica formulată nu se încadrează decât formal cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, pe baza probelor administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 29.11.2010, înainte de finalizarea unui act ce intra în atribuţiile de serviciu (întocmirea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor), inculpata A. (preşedintele comisiei de recepţie la terminarea lucrărilor, desemnată în această calitate din partea CNADNR), i-a pretins inculpatului B. (directorului uneia dintre firmele care s-au ocupat de executarea lucrărilor la obiectivul menţionat), mai multe bunuri electrocasnice, pentru ca verificarea lucrărilor să se finalizeze cu constatări şi propuneri favorabile pentru forma executantă, pretenţie acceptată de îndată de inculpatul B., care a promis că va îndeplini pretenţia inculpatei. Livrarea bunurilor a avut loc la data de 13.12.2010 şi la data de 15.12.2010.

Deşi din analiza procesului-verbal de recepţie rezultă executarea integrală şi calitativ corespunzătoare a obiectului, s-a constatat că, la data efectuării recepţiei, proiectantul lucrării, prin reprezentant legal, a întocmit şi a prezentat comisiei de recepţie un punct de vedere privind execuţia lucrării în care a menţionat existenţa unor lucrări neexecutate, executate parţial sau executate, dar care nu respectă prevederile proiectului, necesitând refacerea.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare şi vinovăţia inculpatei au fost stabilite pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză, cu referire la înscrisurilor existente la dosar, declaraţiilor martorilor J. şi H., precum şi declaraţiile succesive ale inculpaţilor, instanţa de apel precizând în mod expres că interceptările convorbirilor telefonice evocate şi în raport de care contestase legalitatea procedeelor probatorii şi valabilitatea mijloacelor de probă, nu aveau nicio pondere în evaluarea acuzaţiilor.

Or, aşa cum deja s-a arătat mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică în condiţiile legii conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casaţie nu pune în dezbatere elemente de fapt, ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat. Înalta Curte nu poate să procedeze la o reevaluare a materialului probator şi nu poate să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută prin hotărârea instanţei anterioare.

În speţă, prin critica formulată, aceea de înlăturare unor mijloace de probă - nelegal administrate prin prisma dezlegărilor date prin deciziile relevante ale Curţii Constituţionale în materia interceptărilor convorbirilor telefonice şi a efectelor produse în cazul nerespectării normelor care disciplinează legala administrare a acestora, se solicită practic o reevaluare a probatorului cauzei şi o reanalizare a circumstanţelor comiterii faptelor, situaţie nepermisă însă în calea de atac a recursului în casaţie.

Aspectele menţionate excedează controlului de legalitate la care face referire art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi a cărui corectă aplicare nu îngăduie sub nicio formă modificarea în vreun fel a stării de fapt reţinută prin hotărârea definitivă a instanţei.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Oricum, chestiunile referitoare la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză au fost analizate de instanţele anterioare, inclusiv de instanţa de apel, care în considerentele deciziei sale, le-a şi evaluat importanţa în dovedirea acuzaţiilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" de la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din data de 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de condamnata A. împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta-condamnată A., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat B., în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2019.

Procesat de GGC - GV