Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 334/LP/2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. x/2010, s-au respins ca nefondate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei de interes invocate de pârâţii SC A. SRL şi a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanţii Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, prin primar B., în contradictoriu cu pârâţii SC A. SRL, SC C. SRL, D. şi E.

Au fost declarate nule actele adiţionale la actul constitutiv al SC C. SRL, autentificate prin Încheierile nr. 1456 din 13 martie 2006 şi 2338 din 18 mai 2009 la BNP F. privind majorarea capitalului acesteia prin aportarea în natură a imobilelor cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF 50701, 52655, 52669 şi 52671 Sânmartin.

Au fost declarate nule Încheierile nr. 8175/2006, 27.875/2009 şi 69942/2009, pronunţate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor.

S-a dispus rectificarea înscrierilor din CFNDF 50701, 52655, 52669, 52671 şi 51183 Sânmartin, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâţilor SC C. SRL, D. şi E. asupra imobilelor cu nr. cad. x şi restabilirii situaţiei anterioare.

De asemenea, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilele cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF 50701, 52655, 52669, 52671 şi 51183 Sânmartin, în natură, reprezentând parcare auto în loc. Băile Felix şi construcţii aflate pe aceasta.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 24 septembrie 2002, executorul judecătoresc G. a întocmit procesul-verbal nr. x, prin care, în baza Sentinţei nr. 811/LC din 5 noiembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bihor şi rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 258/AC/2001), a constat că pârâta SC A. SRL a achitat preţul aferent imobilului reprezentând parcare auto în localitatea Băile Felix şi construcţii aflate pe aceasta.

În baza acestui act, pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, ulterior, procedând la parcelarea imobilului şi la transmiterea dreptului de proprietate asupra nr. cad. x şi 253/6, înscrise în CFNDF 565 Sânmartin, în favoarea pârâţilor D. şi E.. Celelalte imobile (nr. cad. 253/1-253/4) au fost aduse aport social la SC C. SRL, prin actele adiţionale la actul constitutiv autentificate la BNP F., prin Încheierile nr. 1456 din 13 martie 2006 şi 2338 din 18 mai 2009.

Constituind una dintre condiţiile pentru dobândirea calităţii de parte, respectiv pentru exercitarea dreptului la acţiune, interesul presupune reţinerea în persoana reclamantului a faptului că, în măsura în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă, ea produce efecte directe cu privire la el. Invalidarea actelor translative de proprietate şi evacuarea pârâtelor din imobil ar crea premisele pentru reclamante de a exercita posesia şi folosinţa asupra acestuia, astfel încât acestea justifică un interes direct şi personal în formularea cererii, excepţia invocată fiind nefondată şi urmând a fi respinsă.

Desfiinţarea celor trei acte juridice solicitate de către reclamante - procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc, contractul de vânzare-cumpărare şi actele adiţionale la actul constitutiv al SC C. SRL - impune reţinerea cu titlu prealabil că, între părţi, au mai existat anterior alte litigii, în cadrul cărora legalitatea lor a fost pusă în discuţie în mod direct sau indirect. În acest sens, în Dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, prin Sentinţa civilă nr. 10634/11 septembrie 2012, s-a dispus întoarcerea executării silite ce a format obiectul Dosarului nr. x/2002 al BEJ G. şi restabilirea situaţie anterioare de carte funciară, în sensul înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Consiliul Local Sânmartin.

Sentinţa a fost modificată în parte prin Decizia nr. 313/R/COM/2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, însă, esenţial rămâne faptul că desfiinţarea executării silite (şi, implicit, a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc G. la data de 24 septembrie 2002), precum şi radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC A. SRL din cartea funciară a fost menţinută. Întrucât aceste dispoziţii au intrat în puterea de lucru judecat, în mod firesc nu se mai poate solicita instanţei de judecată să dispună din nou în acest sens, întrucât s-ar aduce atingere unuia dintre efectele pe care legea le ataşează unei hotărâri irevocabile.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte solicitarea de a fi declarat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii SC A. SRL şi H. Prin Sentinţa civilă nr. 118/2007, pronunţată de Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă, contractul a fost declarat nul, legalitatea acestuia nemaiputând fi supusă analizei instanţei de judecată.

Referitor însă la actele adiţionale prin care a fost majorat capitalul social al SC C. SRL, trebuie precizat că ele au intervenit ulterior pronunţării Deciziei nr. 4160/2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004. Potrivit dispozitivului acesteia, cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SRL împotriva Consiliului Local Sânmartin a fost respinsă ca nefondată. Aplicarea principiului resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipientis determină în mod direct şi desfiinţarea titlurilor de dobândire ulterioare.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât asociaţi ai SC C. SRL sunt aceleaşi persoane fizice care sunt asociate ale SC A. SRL, alături de respectiva persoană juridică. Calitatea deţinută de aceştia determină cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului, prin încheierea actelor adiţionale urmărindu-se constituirea unui drept de proprietate în frauda reclamanţilor. O asemenea atitudine plasează scopul mediat avut în vedere de părţi în sfera ilicitului, fiind incidente prevederile art. 966 al C. civ. de la 1865. Tocmai de aceea, ţinând seama şi de principiul fraus omnia corrumpit, consideră că cele două acte adiţionale au avut la bază o cauză ilicită, impunându-se declararea lor ca fiind nule.

Faptul că, potrivit înscrierilor de carte funciară, proprietar iniţial asupra imobilelor apare Statul Român, nu are nicio relevanţă, întrucât litigiul iniţial finalizat prin Decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a purtat între reclamantul Consiliul Local al Comunei Sânmartin şi pârâta SC A. SRL Din moment ce instanţele de judecată au reţinut că acel cadru procesual a fost legal stabilit, în mod firesc, un litigiu ulterior prin intermediul căruia se urmăreşte reintrarea imobilului în patrimoniul celui de la care a ieşit trebuie să aibă în mod obligatoriu şi aceste părţi.

Mai mult, nu trebuie omis că atât instanţa supremă, cât şi Curtea de Apel Oradea, în decizia nr. 1339/CA/2016-R, pronunţată în Dosar nr. x/2013, au reţinut că imobilul face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, fiind înscris la poziţia 98 din Anexa nr. 77 la H.G. nr. 970/2002. Titlul în baza căruia acesta a intrat în domeniul public nu îl constituie hotărârile adoptate de organul deliberativ local, ci actul administrativ emis de Guvernul României, care nu a fost desfiinţat până în prezent.

În aceste condiţii, este neîndoielnic că reclamantele justifică calitatea de proprietar (Comuna Sânmartin), respectiv de administrator (Consiliul Local al Comunei Sânmartin) cu privire la un bun al cărui regim juridic se supune prevederilor Legii nr. 213/1998, fiind inalienabil. Din această postură ele sunt îndreptăţite să întreprindă toate demersurile pe care legea le pune la dispoziţie în vederea redobândirii posesiei şi folosinţei asupra acestora.

Reţinerea unei alte soluţii ar fi contrară şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Având de stabilit limitele şi conţinutul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri (e.g. cauzele Driha versus România, Păduraru versus România, Beian versus România,) că principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială de natură să ducă reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar contravine acestuia. Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeaşi.

Din această perspectivă, instanţa a reţinut că, încă din anul 2005, instanţa supremă a stabilit regimul juridic aplicabil bunului în litigiu. Dezlegarea asupra problemei de drept a fost de natură să clarifice din acel moment calitatea de proprietar asupra acestuia, creând reclamantelor speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Statuarea în sens contrar ar fi posibilă, prin prisma respectării prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, numai în măsura în care ar fi posibil un reviriment jurisprudenţial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii (cauza Tudor Tudor contra României, Ştefan şi Ştef contra României, Unédic contra Franţei).

Or, până la momentul închiderii dezbaterilor, nu s-a putut proba intervenirea unei asemenea schimbări, astfel încât tragerea unei concluzii contrare celei luate de instanţa supremă ar duce la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte cererea accesorie referitoare la radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâţilor SC C. SRL şi H., în cartea funciară, instanţa a reţinut că desfiinţarea unui act juridic duce, în principiu, la înlăturarea efectelor acestuia, produse în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui în circuitul civil şi cel al desfiinţării lui. Acest efect se produce atât în raporturile dintre părţi, cât şi dintre acestea şi terţe persoane. În măsura în care se dovedeşte că transmiţătorul nu putea constitui în favoarea subdobânditorului un anumit drept, deoarece s-a desfiinţat titlul lui, nici cel din urmă nu putea dobândi mai mult, potrivit principiului nemo dat quod non habet.

Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce la încălcarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi la cel al asigurării stabilităţii circuitului civil. Tocmai de aceea, în vederea asigurării unui echilibru între principiul securităţii şi cel al dinamicii circuitului civil, art. 37 şi 38 din Legea nr. 7/1996, (ce reia în aceeaşi formulare dispoziţiile art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938), prevede că acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, termenul de prescripţie fiind diferit în funcţie de buna sau reaua credinţă a subdobânditorului şi de titlu cu care a fost dobândit.

În condiţiile în care s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtei SC C. SRL la momentul încheierii actelor adiţionale, instanţa a considerat că, în privinţa acesteia, acţiunea este imprescriptibilă, astfel încât a respins excepţia prescripţiei invocate, a declarat nule încheierile de carte funciară şi a dispus radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea acesteia, cu consecinţa evacuării din imobil.

Cât priveşte pârâţii H., s-a reţinut că dispoziţiile amintite nu constituie decât o aplicare particulară a principiului publicităţii materiale consacrat de art. 33 din acelaşi act normativ, de natură să ducă la conturarea şi delimitarea lui exactă. Pentru a fi aplicabil este necesară întrunirea cumulativă a cinci condiţii: înscrierea dreptului în favoarea transmiţătorului să fi fost inexactă, din cuprinsul cărţii funciare să rezulte o aparenţă de existenţă a dreptului în favoarea acestuia, dreptul să fi fost transmis printr-un act juridic valabil, cu titlu oneros şi particular, terţul să fi fost de bună-credinţă şi, de la data înscrierii dreptului în favoarea transmiţătorului până la momentul promovării cererii în rectificare de carte funciară, să fi trecut trei ani.

În sistemul de publicitate al cărţilor funciare, simplul dubiu în privinţa legalităţii titlului transmiţătorului face, (spre deosebire de fostul sistem de transcripţiuni şi inscripţiuni care pretindea o culpă calificată - art. 712 alin. (2) C. proc. civ., în prezent abrogat), ca subdobânditorul să nu fi protejat prin prezumţia amintită.

Concretizând aceste reguli cuprinse în diferite dispoziţii legale, art. 34 din Legea nr. 7/1996 prevede că, cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă, în momentul dobândirii dreptului, nu era notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate.

Formularea textului legal duce la concluzia că, în concepţia legiuitorului, interesează numai poziţia terţului subdobânditor, şi nu a celui care transmite în favoarea acestuia dreptul. Cu alte cuvinte, nu interesează dacă vânzătorul a fost de bună sau rea-credinţă, din moment ce, prin intermediul acestei dispoziţii, s-a urmărit protejarea dreptului intrat în patrimoniul terţului. Numai în măsura în care s-ar invoca conivenţa frauduloasă a celor două părţi, ar prezenta importanţă stabilirea poziţiei subiective a vânzătorilor.

Totodată, fiind vorba de o atitudine subiectivă (reprezentarea asupra calităţilor titlului transmiţătorului), este necesar ca acest dubiu să existe la momentul încheierii contractului translativ de drepturi reale. Admiterea soluţiei contrare ar duce la răsturnarea siguranţei dinamicii circuitului civil, ceea ce nu se poate accepta. La momentul încheierii contractului a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, în cartea funciară, nu era notată nici o acţiune prin care să se conteste titlul pârâtului, astfel încât cea dintâi ipoteză amintită nu îşi găseşte aplicabilitatea.

Cât priveşte cea de-a doua modalitate de cunoaştere a inexactităţii cuprinsului cărţii funciare, instanţa reţine că natura juridică a bunului - parcare în localitatea Băile Felix - era de natură să dea naştere unui dubiu cu privire la legalitatea dreptului de proprietate înscris în favoarea vânzătorului, de natură să atragă incidenţa caracterului imprescriptibil al acţiunii. Concluzia se impune nu atât mai mult cu cât, la acel moment, fusese admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul declarat de Consiliul Local al Comunei Sânmartin, fiind respinsă acţiunea prin intermediul căreia s-a urmărit constituirea unui drept de proprietate în favoarea pârâtei SC A. SRL

În plus, nu trebuie omis că, potrivit art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, (în vigoare la momentul încheierii contractului), înstrăinările de orice fel nu validează titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor şi dobânditorilor, dacă acestea erau lovite de nulitate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor. Or, din moment ce bunul face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, acesta nu putea fi transmis în proprietate privată, fiind inalienabil. Tocmai de aceea, considerând că pârâţii H. au fost de rea-credinţă, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis cererea accesorie formulată faţă de aceştia.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii C. SRL, A., precum şi D. şi E.

Prin apelurile declarate, pârâtele SC A. SRL şi SC C. SRL au solicitat anularea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii în temeiul excepţiilor invocate, iar, pe fond, ca neîntemeiată.

În expunerea motivelor de apel, SC C. SRL a invocat încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 44 alin. (3) şi (4), ale Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1, ale Legii nr. 71 din 3 iulie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

S-a solicitat suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul Dosarelor nr. x/2016 şi nr. y/2016, aflate pe rolul Curţii de Apel Oradea, întrucât dezlegarea prezentei pricini atârnă în totalitate de existenţa dreptului care face obiectul judecăţii în respectivele dosare.

S-a reţinut că acelaşi magistrat a pronunţat decizia definitivă în cauză, având ca obiect întoarcere executare silită între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, respectiv dobândirea de către apelantă a proprietăţi parcării din Felix, sens în care sentinţa apelată este lovită de nulitate, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanţei de fond, la un complet de judecată care nu s-a pronunţat asupra legalităţii actelor în discuţie şi care nu a dispus în mod definitiv restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi faptică de două ori.

Cu privire la anularea actelor adiţionale, instanţa a apreciat, în mod nelegal şi insinuator, trimiţând apelanta în sfera ilicitului şi al relei credinţe, cu toate că a fost respectată în totalitate dispoziţia imperativă a Guvernului României care a dispus vânzarea imobilului în litigiu, a fost plătit preţul integral şi imobilul a fost folosit de peste 20 de ani cu titlu de proprietar.

În continuare, apelanta invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului Comunei şi Consiliului Local Sânmartin în promovarea acţiunii de evacuare din imobilul cumpărat legal de la Statul Român, în baza H.G. nr. 505/1998 şi a hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Comuna şi Consiliul Local Sânmartin au invocat drept titlu de proprietate H.G. nr. 970/2002, prin care a fost atestată lista de inventar a domeniului public al Comunei Sânmartin.

Comuna şi Consiliul Local Sânmartin nu au avut drept de proprietate asupra imobilului, proprietatea Statului Român, aşa după cum rezultă din CF x Sânmartin, din H.G. nr. 505/1998, cât şi din răspunsul la cererea de cumpărare nr. x din 5 octombrie 1998, a raportului de expertiză efectuat în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Bihor.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra introducerii în cauză a Statului Român, având calitate de fost proprietar tabular al imobilelor, excepţie invocată prin înscrisul de la dosar de fond.

Prin neintroducerea în cauză a Statului Român, arată apelanta, în calitate de fost proprietar al imobilelor cumpărate în baza H.G. nr. 505/1998, instanţa a încălcat drepturile statului la un proces echitabil şi imparţial.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelanta a arătat că sentinţa atacată încalcă puterea lucrului judecat a hotărârilor Tribunalului Bihor nr. 7310/2016 din 13 martie 2016, publicată în M.OF. nr. 1090 din 4 aprilie 2016 şi Hotărârea nr. 7629/2009, publicată în M.OF. nr. 3117 din 15 iulie 2009.

De asemenea, încalcă drepturile asociaţilor persoane fizice I. şi J., care nu au fost chemaţi în cauză pentru a se putea lua poziţia lor, cu referire la sumele achitate, în vederea achiziţionării imobilului şi, mai apoi, aducerea lui ca şi capital social la societăţile A. SRL şi C. SRL. Imobilul reprezintă o valoare evaluată şi transformată în acţiuni, care aparţin persoanelor fizice asociate I. şi J., cu titlu de cumpărare.

Instanţa a reţinut în mod nelegal reaua credinţă în sarcina apelantei, pentru a justifica anularea tuturor actelor, rectificarea cărţii funciare şi evacuarea, deposedând apelanta de capitalul social în mod nelegal.

Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a dispus în sarcina sa, a precizat apelanta, nicio obligaţie, nu a dispus anularea vânzării efectuată de executorul judecătoresc prin procesul-verbal nr. x/2002.

Comuna şi Consiliul Local Sânmartin nu au cerut nici până în prezent anularea vânzării şi a ofertelor de plată şi consemnaţiilor, aşa cum prevede art. 589 C. proc. civ. anterior.

În acţiunea de întoarcere a executării nu s-a cerut/dispus asupra vânării efectuate în 2002, s-a dispus doar asupra intabulării efectuate pe baza altor înscrisuri în anul 2006.

Hotărârea dată în acţiunea de întoarcere a executării este nelegală, lovită de nulitate absolută, a fost judecată fără dosarul execuţional şi de acelaşi judecător, care a judecat prezenta hotărâre.

Procedurile aportului de capital la societatea C. SRL au fost verificate de Tribunalul Bihor, prin Încheierea nr. 7310/2006, la data de 13 martie 2006 şi Încheierea nr. 7629/2009. Faptul că reclamantele Comuna şi Consiliul Local Sânmartin nu au exercitat calea de atac împotriva acestor încheieri nu poate fi imputată apelantei.

Prin motivele de apel, apelanta A. a precizat că a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor în anul 2002, ca efect al acordului de voinţă exprimat de către proprietarul tabular al imobilelor, Statul Român, prin actul normativ H.G. nr. 505/1998, şi al administratorului UAT Comuna şi Consiliul Local Sânmartin, prin Hotărârea nr. 48/23 martie 2001, a cererii de cumpărare depusă la Consiliul Local Sânmartin sub nr. x din 25 septembrie 1998, a Contractului de închiriere nr. x din 14 iulie 1994, a expertizei tehnice nr. 4448/C/2001, a Raportului de expertiză nr. x/2002 şi a plăţii integrale a preţului, documente consemnate de către BEJ G. în Procesul-verbal nr. x/2002, încheiat cu ocazia trecerii imobilului în proprietatea apelantei cu titlu de cumpărare.

Verificarea legalităţii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor de către apelante a fost efectuată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. x/2003 care, în urma analizării tuturor documentelor, a confirmat că imobilele au trecut în proprietatea apelantelor cu titlu de cumpărare şi a respins contestaţia formulată de Consiliul Local Sânmartin. Astfel, procedura de dobândire a proprietăţii imobilelor a fost încheiată definitiv şi irevocabil la data de 24 iulie 2003.

În anul 2006, instanţele româneşti, Tribunalul Oradea, prin Sentinţa civilă nr. 2448/COM/2004, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 52/C/2005 -A, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 195 din 20 ianuarie 2006, au confirmat dreptul de proprietar al apelantelor, prin cumpărare, ca efect al actelor şi demersurilor efectuate şi a nerezilierii Contractului de închiriere nr. x/1994. Au precizat că acţiunea pentru rezilierea contractului de închiriere a fost promovată de Comuna şi Consiliul Local Sânmartin la data de 9 martie 2004, la 2 ani după ce apelanta a cumpărat imobilul, fiind soluţionată definitiv şi irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2006, după Decizia nr. 195/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare, s-a solicitat înscrierea dreptului în evidenţele de CF, în baza Sentinţei nr. 2448/COM/2004 a Tribunalului Bihor, Decizia nr. 52/C/2005 a Curţii de Apel Oradea şi a Procesului-verbal nr. x/2002 al BEJ G..

OCPI Oradea, prin Decizia nr. 7830 din 16 februarie 2016, a dispus, în baza deciziei nr. 52/C/2005 a Curţii de Apel Oradea, admiterea cererii de intabulare, cu titlu de cumpărare, demers supus controlului de legalitate al instanţelor.

Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. x/2007, în urma verificării Dosarului de intabulare nr. y din 16 februarie 2016, a constatat că toate menţiunile de CF privitoare la Încheierea nr. 4830 din 16 februarie 2016 rămân valabile, aşa cum au fost înscrise.

A mai arătat că dreptul său de a cumpăra sau a vinde pe baza contractului de închiriere rezidă din H.G. nr. 505/1998 şi Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai susţinut că reclamantele intimate Comuna şi Consiliul Local Sânmartin nu au calitate, nici interes, în promovarea de acţiuni împotriva apelantelor.

Apreciază că susţinerea instanţei, în sensul că Comuna şi Consiliul Local Sânmartin, în baza Deciziei nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au dobândit un drept asupra imobilului şi că toate celelalte hotărâri anterioare sunt lovite de nulitate absolută este nelegală, întrucât obiectul acţiunii a fost obligaţia de a face, ceea ce implică existenţa dreptului înaintea promovării acţiunii, drept încălcat de partea chemată în judecată, dreptul exista la momentul promovării acţiunii, comuna şi consiliul nu s-au conformat dispoziţiilor legale.

În anul 2005, momentul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul comunei şi consiliului, prin Decizia nr. 4160/2005, obiectul acţiunii nu mai exista, obligaţia fiind executată în anul 2002 şi confirmată prin Sentinţa civilă nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea; Înalta Curte neanulând nici un titlu, fiindcă titlul este reprezentat de H.G. nr. 505/98 şi Contractul de închiriere nr. x/1994, nu obligaţia de a face.

Apelantele, C. şi A., prin completarea la motivele de apel, au solicitat a se avea în vedere criticile aduse împotriva încheierii din 10 mai 2012, prin care au fost soluţionate excepţiile inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat, pentru motivul că instanţa de fond a stabilit, prin acea încheiere, faptul că obiectul acţiunii îl reprezintă întoarcerea executării, baza fiind art. 404² alin. (3) C. proc. civ., sens în care solicită anularea sentinţei, având în vedere că Tribunalul Bihor nu este competent în soluţionarea întoarcerii executării, având în vedere stabilirea, neatacată şi necontestată, a obiectului acţiunii, prin încheierea din 10 mai 2012, şi, în consecinţă trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Oradea.

Potrivit Deciziei nr. 5/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa competentă să soluţioneze o cerere de întoarcere a executării silite pentru restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, şi nu tribunalul.

Dosarul de întoarcere executare nr. x/271/2011 a fost soluţionat, dar în prezentul dosar, completul intrat să continue judecata a suspendat-o până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2011

Acelaşi judecător care a judecat ulterior cauza prezentă, a judecat recursul la cauza de întoarcere executare, motiv, de asemenea, de anulare cu trimitere spre rejudecare, având în vedere incompatibilitatea magistratului în soluţionarea ambelor dosare, cu acelaşi obiect, stabilit fără echivoc de instanţă.

Au precizat că, prin înscrisul din data de 4 septembrie 2013, atât apelantele, cât şi apelanţii H. au solicitat introducerea în cauză a Statului Român.

Pe fond, au apreciat că este evident că au dobândit proprietatea imobilului de la titularul iniţial al dreptului de proprietate înscris în CF x Sânmartin, Statul Român, prin actul de voinţă exprimat prin H.G. nr. 505/1998, prin care se dispunea unităţilor administrativ teritoriale vânzarea spaţiilor comerciale, comercianţilor ce le deţin legal, astfel că buna credinţă definită de art. 1898 C. civ. vechi este pe deplin îndeplinită, acord de voinţă exprimat şi de Consiliul Local Sânmartin prin Hotărârea nr. 48/2001.

Acţiunea de evacuare din imobil se impune a fi respinsă pe considerentul autorităţii de lucru judecat, această acţiune de evacuare mai judecându-se o dată între aceleaşi părţi şi la toate instanţele, după pronunţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asupra sentinţei prin care pârâtele au fost obligate să vândă imobilul având putere de lucru judecat.

Dreptul de proprietate a fost intabulat în CF la data de 16 februarie 2006, sub nr. 4830, cu 11 ani în urmă, şi acest drept a rămas sub autoritatea puterii de lucru judecat, prin respingerea plângerii comunei şi consiliului împotriva intabulării, prin Sentinţa civilă nr. 7257/2007 a Judecătoriei Oradea.

Prin apelul declarat, apelanţii D. şi E. au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din data de 30 martie 2017, Curtea de Apel Oradea, având în vedere Încheierea nr. 581 din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus strămutarea soluţionării cauzei pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, a scos cauza de pe rol şi a dispus trimiterea acesteia Curţii de Apel Alba Iulia, spre soluţionare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, la data de 4 aprilie 2017, sub nr. x/2010*.

Prin Decizia nr. 85 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins cererea de repunere pe rol formulată de către SC C. SRL; a respins apelurile declarate de către SC A. SRL şi SC C. SRL, cât şi apelul declarat de D. şi E. împotriva încheierii din 1 mai 2012 şi a Sentinţei civile nr. 334/LP din 9 noiembrie 2016, ambele pronunţate în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, pe care le-a menţinut în totalitate.

A obligat apelanţii SC A. SRL, SC C. SRL şi D. şi E. la plata sumei de 5950 RON către Comuna Sânmartin, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

La data de 22 februarie 2018, părţile au pus concluzii asupra cauzei de faţă, când instanţa a închis faza cercetării judecătoreşti şi a deschis dezbaterile, în temeiul prevederilor art. 260 C. proc. civ., amânând pronunţarea asupra cauzei la data de 1 martie 2018. În cadrul acestui termen, la data de 28 februarie 2018, apelantele SC A. SRL şi SC C. SRL au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, în vederea punerii în discuţia părţilor a cererii de introducere în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, cerere care se afirmă că ar fi fost formulată la data de 2 martie 2017.

Curtea a reţinut că, aşa cum indică apelanta SC A. SRL, la dosarul de apel, pentru termenul din 2 martie 2017, când dosarul se afla încă pe rolul Curţii de Apel Oradea, prin înscrisul intitulat "Completare a motivelor de apel" au fost reiterate motivele de apel cu privire la nepronunţarea instanţei de fond asupra introducerii în cauză a Statului român.

S-a reţinut că, iniţial, prin cererea de apel, apelanta SC C. SRL a invocat, ca motiv de apel, împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra introducerii în cauză a Statului Român.

Aceasta este o critică asupra hotărârii instanţei de fond, şi nu o cerere de introducere în cauză, aşa cum s-a susţinut în cererea de repunere pe rol.

În ce priveşte motivul de apel privind nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de introducere în cauză a Statului român, s-a reţinut că, nici la fond, nu s-a făcut explicit o cerere de introducere în cauză a Statului Român.

Chiar apelanta SC C. SRL, prin motivele de apel, a susţinut că excepţia introducerii în cauză a Statului Român a fost invocată la data de 3 septembrie 2013, prin înscrisul de la fila x, şi de D. şi E., dosar de fond.

La dosar de fond, s-a invocat, pe cale de excepţie, introducerea acţiunii de o persoană fără calitate procesuală activă, respectiv Comuna Sânmartin, fără să se ceară introducerea în cauză a Statului Român. Or, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de fond pronunţându-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active a Consiliului Local Sânmartin, prin încheierea de şedinţă din 26 octombrie 2016, în care, în dispozitiv, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local Sânmartin, neputându-se pronunţa asupra unei cereri care nu a fost făcută.

În ce priveşte susţinerea că această cerere de introducere în cauză a Statului Român ar fi fost făcută de pârâţii D. şi E., nici aceasta nu se verifică, la filele x, fiind depuse note de şedinţă şi concluziile scrise ale acestor pârâţi pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2016, când cauza a rămas în pronunţare, conform încheierii de şedinţa de la dosar de fond.

În aceste concluzii scrise se vorbeşte despre împrejurarea că proprietar tabular ar fi Statul Român, fără să se ceară introducerea în cauză, cu atât mai mult cu cât, atributul introducerii în cauză al unei părţi este al reclamantului, şi nicidecum al pârâtului.

Având în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa a analizat mai jos modul de rezolvare al celorlalte excepţii invocate.

Astfel, prin motivele de apel formulate de SC C. SRL, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului Comunei şi Consiliului Local Sânmartin, în promovarea acţiunii în evacuare.

Prin motivele de apel, SC A. SRL a invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului Comunei şi Consiliului Local Sânmartin, ca şi nepronunţarea asupra introducerii în cauză a Statului Român, "excepţie" analizată mai sus.

Prin completarea motivelor de apel, cele două apelante SC A. SRL şi SC C. SRL au criticat hotărârea de fond, sub aspectul soluţionării inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat de către instanţa de fond.

În ce priveşte criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat, invocate de SC C. SRL şi A. SRL, instanţa de fond a respins aceste excepţii, prin încheierea de şedinţă din 10 mai 2012. Curtea a constatat că această încheiere nu a fost atacată. Prin urmare, fiind o încheiere interlocutorie, prin care s-au soluţionat excepţii, instanţa rămâne legată de soluţia dată, partea neînţelegând ca, prin apel, să atace şi încheierea din data de 10 mai 2012.

În dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, s-au înregistrat notele de şedinţă ale SC C. SRL, prin care s-a invocat din nou lipsa calităţii procesuale a Consiliului Local Sânmartin, şi a SC C. SRL, de pârât şi, de asemenea, scoaterea din cauză a SC C. SRL şi a Consiliului Local Sânmartin.

Asupra excepţiilor, Curtea s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2018, dosar, volumul III al Curţii de Apel Alba Iulia.

La fila x, a încheierii, instanţa a respins cererile de scoatere din proces a SC C. SRL, având în vedere că, la dosarul Tribunalului Bihor, s-a solicitat de către reclamante introducerea în cauză a SC C. SRL, iar cu privire la Consiliul Local Sânmartin, hotărârea instanţei de fond a fost dată în contradictoriu cu această parte, cadrul procesual fiind deja stabilit la instanţa de fond.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului Consiliului Local Sânmartin şi a Comunei Sânmartin a fost unită cu fondul cauzei.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local Sânmartin, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea interlocutorie din 26 octombrie 2016, dosar Tribunal Bihor, prin respingerea acesteia. Această încheiere nu a fost atacată de nici unul dintre apelanţi, motiv pentru care încheierea care leagă instanţa este deja în autoritate de lucru judecat, nefiind atacată.

Excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei procedurii prealabile, ridicate oral în cadrul şedinţei de judecată din 25 ianuarie 2018, au fost respinse ca tardiv formulate, nefiind invocate prin motivele de apel, nici prin precizările ulterioare, depăşindu-se cu mult termenul primei zi de înfăţişare, în sensul dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ.

În ce priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosar nr. x/2004, a fost admis recursul declarat de pârâta Consiliul Local al Comunei Sânmartin împotriva Deciziei nr. 106/C din 14 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost modificată decizia atacată, s-a admis apelul declarat de pârâta Consiliul Local Sânmartin împotriva Sentinţei nr. 811/LC din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor.

Potrivit considerentelor acestei decizii, "având în vedere natura imobilului - Parcarea Staţiunii Băile Felix - precum şi faptul că, prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671/bis din 10 septembrie 2002, această parcare a fost cuprinsă în categoria bunurilor care, potrivit Legii nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, este evident că regimul juridic al acestui bun este cel specific unui bun din domeniul public, caracterizat printre altele de inalienabilitate. Ca atare, el nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat în condiţiile legii". S-a reţinut că această hotărâre nu a fost atacată, producându-şi efectele.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat astfel judecând recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 811/LC din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor, prin care a fost admisă ca fondată acţiunea introdusă de reclamanta SC K. SRL Oradea împotriva pârâtului Consiliul Local Sânmartin, fiind obligat pârâtul să-i vândă reclamantului spaţiul comercial, parcare auto, din localitatea Băile Felix, cu toate dotările aferente.

În urma acestei sentinţe, prin Încheierea OCPI nr. 4830 din 16 februarie 2006, pârâta SC A. SRL s-a intabulat asupra imobilului, imobil care, ulterior, a fost adus ca aport în natură în societatea pârâtă SC C. SRL.

La data efectuării intabulării, era deja desfiinţată hotărârea în baza căreia s-a făcut intabularea, prin Decizia nr. 10486/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, tot ulterior acestei decizii, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat prin Încheierea nr. 1254 din 2 martie 2006 la BNP F., a fost vândută o parte din imobilul respectiv, numerele cadastrale 253/5 şi 253/6, pârâţilor ... şi soţia E..

Aşadar, pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL folosesc imobilul proprietatea publică a Statului român, prin Comuna Sânmartin.

Întabulările pe numele pârâtului şi aducerea imobilului ca aport la capitalul social al pârâtei nu sunt constitutive de drepturi.

Deşi apelantele au cumpărat în anul 2002, prin procedura de vânzare-cumpărare, în baza Hotărârii nr. 505/1998, finalizată prin Procesul-verbal nr. x/2002 al executorului judecătoresc, ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere de lucru judecat că bunul parcare face parte din domeniul public, potrivit prevederilor Legii nr. 213/17 noiembrie 1998 privind bunurile proprietate publică.

Potrivit Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 3 pct. 4 "Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate, prin lege, bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean."

Potrivit acestui act normativ, la punctul III din Anexa cu lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului şi unităţilor administrativ - teritoriale, domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit, inclusiv, din bunurile enumerate la punctul 2, respectiv pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcările publice, precum şi zonele de agrement.

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 970/2002, Anexa nr. 27, privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Sânmartin, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671 din anul XIV, marţi 10 septembrie 2002, Parcarea din Băile Felix, individualizată cu o suprafaţă de 2,30 ha, cu dotările aferente, face parte din domeniul public, aşa cum se menţionează la poziţia 98, din Anexă în baza Hotărârii nr. 71/1999 a Consiliului Local.

Această hotărâre a fost atacată la instanţa de contencios administrativ de către reclamanta SC C. SRL. Reclamanta a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 71 din 17 septembrie 1999, alături de HCL nr. 310/23 octombrie 2002 şi HCL nr. 135/2011, hotărâri subsecvente Hotărârii de Guvern 960/2002, care a stabilit că imobilul în litigiu este proprietate publică.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 1339/CA/2016/R, reiterând cele de mai sus, a respins recursul declarat de recurenta C. SRL împotriva Sentinţei nr. 1653/CA/2015 a Tribunalului Bihor, prin care a fost respinsă acţiunea în anularea celor trei hotărâri. Hotărârea judecătorească este definitivă şi irevocabilă. De asemenea, Hotărârea de Guvern nr. 960/2002 şi HCL nr. 71/1991 sunt în vigoare, nefiind anulate.

Astfel, apelantele nu au niciun drept asupra imobilului parcare, care nu putea fi vândut, făcând parte din categoria bunurilor care nu pot fi înstrăinate. Prin urmare, înstrăinarea bunului prin aducerea lui ca aport la capitalul social al unei societăţi comerciale, intrarea lui în proprietatea unei persoane fizice, intabulările operate în baza hotărârii judecătoreşti desfiinţate nu reprezintă acte valabile, în măsura în care bunul nu putea fi înstrăinat, fiind un bun proprietate publică.

Susţinerile apelantelor, cum că hotărârea de guvern nu reprezintă decât un inventar nu poate fi primită, articolul unic al Hotărârii nr. 970/2002 având formularea:

"Se atestă apartenenţa la domeniul public al Judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor, comunelor din Judeţul Bihor a bunurilor cuprinse în anexele 1 - 96, care fac parte din prezenta hotărâre". Aşadar, "se atestă apartenenţa la domeniul public" a bunurilor aflate în anexa care cuprinde un inventar.

Cele afirmate mai sus sunt clar consfinţite şi în hotărârea Curţii de Apel Oradea, definitivă şi irevocabilă, nr. 1339/CA din 15 iunie 2016, dată în Dosar nr. x/2013-R care, în considerente, reţine că actul administrativ prin care parcarea a fost inclusă în domeniul public este Hotărârea de Guvern nr. 970/2002, neabrogată, în vigoare şi la această dată.

Cum regimul juridic al bunului în litigiu a fost clar stabilit ultima dată de instanţa supremă în 2005, orice acte juridice sau operaţiuni ulterioare anulării Sentinţei civile nr. 811/2000 a Tribunalului Bihor sunt nule.

În ce priveşte apelul pârâţilor ..., s-a reţinut că, prin Sentinţa nr. 118/2007 a Judecătoriei Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de înstrăinare, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 martie 2006 a BNP F., prin care pârâţii D. şi E. au dobândit proprietatea supra imobilelor situate în Sânmartin, nr. cadastral x şi 253/6, înscrise în CF NDF 565 Sânmartin.

Această hotărâre este definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelului de către Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 619/CA/2007, dată în Dosar nr. x/2006 şi, respectiv, prin renunţarea la judecarea recursului împotriva Deciziei civile nr. 619/57/2007 a Tribunalului Oradea.

Fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare menţionat, devine aplicabil textul art. 36 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996, potrivit căruia "acţiunea în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia (...) se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris dreptul real, dobândit cu bună credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul CF, în termenul de trei ani de la data înregistrării cererii, înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul în care dreptul material la acţiune de judecată nu s-a prescris."

Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, intabularea pe un act desfiinţat fiind afectată de nulitatea absolută, neavând relevanţă buna sau reaua credinţă, aflându-ne în sfera excepţiei, respectiv teza ultimă a textului citat.

În consecinţă, în mod corect, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF făcute în favoarea familiei H.

În ce priveşte incompatibilitatea judecătorului la fond, câtă vreme nu s-a făcut o cerere de recuzare a acestuia, această problemă nu poate fi discutată în calea de atac a apelului, remediul fiind cel prevăzut de C. proc. civ., respectiv cererea de recuzare.

Împotriva acestei decizii, recurentele SC C. SRL şi SC A. SRL au formulat recurs, arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 alin. (7) C. proc. civ.

Decizia recurată nu este motivată, întrucât instanţa de apel a preluat întocmai argumentele instanţei de fond în soluţionarea cauzei, ceea ce nu reprezintă o motivare din partea instanţei de apel.

Astfel, recurentele consideră imperios necesar să se realizeze o analiză, cu prioritate, a motivelor de casare ale hotărârii, derivate din aspectele legate de netemeinicia hotărârii, subordonate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Izvorul nulităţii derivă din lipsa reală a motivării, aspect fondat şi de natură să atragă nulitatea integrală a actului de procedură, hotărârea atacată cu acest recurs.

Cauza nulităţii constă în lipsa motivării hotărârii şi depăşirea limitelor învestirii, atât din cauza lipsei unei motivări coerente şi suficiente a hotărârii instanţei de apel, cât şi din cauza depăşirii limitelor sesizării, ca expresie a disponibilităţii procesului civil.

Potrivit art. 304 pct. 7, raportat la art. 261 pct. 1 C. proc. civ., exigenţa motivării impune prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al magistratului, de natură să susţină rezultatul deliberării, dar şi concordanţa argumentelor cu aspectele deduse judecăţii de către parte.

Maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluţiei face hotărârea dată criticabilă din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul, şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hotărârea Curţii Europene în cauza Albina c. României şi în cauza Gheorghe c. României).

Or, în cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, este notabil că nicio afirmaţie a părţilor nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanţei de apel, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

În aceste condiţii, omisiunea instanţei de a verifica excepţiile, afirmaţiile şi probele pârâtelor cu privire la aspecte de o importanţă vitală în dezlegarea legală şi temeinică a pricinii, cât şi referirile instanţei la un cu totul alt temei cauzal al condamnării civile, echivalează, în fapt, cu lipsa analizei cauzei şi, în esenţă, nesoluţionarea acesteia într-un procedeu real şi efectiv, acela de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situaţii de fapt ca rezultat al unei aprecieri ataşate de natura cauzei şi circumstanţele acesteia.

Or, în condiţiile în care, din perspectiva instanţei de recurs, cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor deciziilor, şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, remediul procesual constă, fără putinţă de tăgadă, în admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Atâta timp cât în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere, având în vedere şi faptul că instanţa de apel a respins apelul strict teoretic, fără a se pronunţa nici pe "fond", şi nici pe excepţie, astfel se poate constata că instanţa nu s-a exprimat asupra apelului în niciun fel, neprecizând dacă este inadmisibil, nefondat sau neîntemeiat.

Or, în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul recurentelor apelante la un proces echitabil şi li s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 315 şi art. 313 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel asupra primelor argumente ale apelantelor recurente, invocate sub forma excepţiilor, asupra cărora era ţinută să se pronunţe prioritar.

Deşi au fost depuse în scris, în termen legal, ridicate şi puse în discuţie în şedinţa publică (existând în formă scrisă la dosarul cauzei), instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate, nici prin încheiere şi nici în textul motivării deciziei pronunţate.

Astfel, au ridicat în faţa instanţei de apel excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatelor reclamante, Consiliul Local Sânmartin şi Comuna Sânmartin, şi a lipsei de interes în a forma prezentul cadru procesual şi pentru a demara prezentele litigii.

Instanţa de apel le-a creat falsa impresie că este interesată în a cerceta şi a soluţiona aceste excepţii de ordine publică, punând în vedere intimatelor, în şedinţa publică, să depună înscrisuri prin care să facă dovada că: imobilul aflat în litigiu s-a aflat vreodată în proprietatea publică a statului; intimatele deţin vreun drept real asupra acestui imobil.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2018, în pofida faptului că intimatele nu şi-au respectat obligaţiile impuse de instanţă, (deci, nu au depus înscrisurile doveditoare), instanţa a considerat cauza în stare de judecată, refuzând cu vehemenţă a reveni asupra acestor aspecte.

Se apreciază că această manieră de soluţionare a unei excepţii de ordine publică încalcă orice normă de legalitate şi speranţa desfăşurării unui proces în condiţii de echitabilitate, mai ales că soluţionarea în mod real a acestei excepţii avea menirea să soluţioneze şi calitatea procesuală a intimatelor reclamante, precum şi interesul acestora în a le acţiona în instanţă.

În atare condiţii, este vădit faptul că instanţa de apel a judecat în aceleaşi condiţii ca şi Tribunalul Bihor, perpetuând erorile judiciare ale instanţei de fond şi dezlegând pricina, fără a intra în profunzimea faptului că au fost chemate în judecată de părţi care nu îşi pot dovedi interesul, pentru că, în primul rând, nu pot dovedi calitatea în care stau în prezentul proces.

În condiţiile în care instanţa de apel ar fi menţinut ca obligatorie depunerea unui înscris din partea intimatelor cu privire la existenţa vreunui drept asupra imobilului aflat în litigiu, s-ar fi lămurit şi problema legată de calitatea procesuală a intimatelor.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2018, s-a solicitat instanţei de apel să ia act de susţinerile şi probele pe care le-au ataşat la dosarul cauzei, sa ia act de soluţiile anterioare ale instanţelor, (intrate în autoritatea şi puterea lucrului judecat), ele nemaiputând fi contrazise, să comunice notele de şedinţă părţilor în litigiu şi să pună în discuţie, în şedinţă publică, susţinerile cerute şi probele pe care le-au invocat.

Instanţa de apel a pus în vedere intimatelor să depună la dosarul cauzei copiile cărţilor funciare în extenso, dispoziţie care a fost încălcată de către intimate şi asupra căreia instanţa de apel a trecut cu vederea, insistând în judecarea cauzei pe fond, pârâtele fiind cele care au depus copii de pe cărţile funciare în extenso.

În conţinutul motivelor de recurs, recurentele au arătat următoarele:

- SC A. SRL a cumpărat în anul 2002 imobilele înscrise în C.F. nr. x Sânmartin, nr. topo: 265; 266; 267; 268; 269; 270; 271; 272 respectiv 273/1, domeniu privat, proprietar iniţial Statul Român, aşa după cum rezultă din:

- înscrierea de sub nr. x din C.F. nr. x Sânmartin, aflată la filele x şi următoarele din dosarul de fond al Tribunalului Bihor;

- raportul de expertiză tehnică, efectuat în cauză, avut în vedere şi în expertiza de evaluare;

- actul de adjudecare - procesul-verbal nr. x/2002 al B.EJ G.;

- înscrierea efectuată de Comuna Sânmartin, la data de 15 septembrie 2010, în coala C.F. nr. x Sânmartin în B225, cu titlu de revenire la situaţia anterioară (deci imobilele au revenit în coala unde au existat iniţial - C.F. nr. x Sânmartin sub nr. topo x) -;

- Comuna Sânmartin face precizarea expresă în C.F. nr. x Sânmartin, sub B225, că imobilul revine în domeniu privat, nu în domeniul public.

- Hotărârea Consiliului Local Sânmartin nr. 586 din 24 septembrie 2010 face precizarea expresă că:

"imobilul identificat prin nr. topo x, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273/1, înscris în CF x- Sânmartin, aflat în domeniu privat*"

- în anul 2007, sub încheierea nr. 36738/2007 O.C.P.I Bihor, în baza deciziei civile nr. 318/R/2007, dosar nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea, se face menţiunea expresă că nr. topo x -» 273/1 se transcriu în C.F. nr. x Sânmartin domeniu privat, situaţie iniţială a imobilului.

Pe această cale, recurentele au arătat instanţei de apel, faptul că intimatele se contrazic cu privire la caracterul juridic al imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, ca făcând parte, ori din domeniul privat al statului, ori din domeniul public, solicitând să dispună emiterea unei adrese la O.C.P.I. Bihor - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Oradea, în vederea comunicării înscrierilor cu referire la imobilul din litigiu, de la înfiinţarea colii C.F. nr. x Sânmartin, în care au fost iniţial înscrise imobilele, până în prezent.

Deşi solicitarea lor era legală şi în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. civ. privind respectarea drepturilor procedurale ale părţilor şi era menită în a asigura depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor solicitate de către instanţă, utile şi pertinente în dezlegarea prezentului litigiu, instanţa Curţii de Apel Alba Iulia a ignorat solicitările lor.

Practic, instanţa de apel a ignorat cercetarea unor înscrisuri pe care ea însăşi le-a ordonat a fi depuse de către intimate. Constatând că intimatele nu s-au conformat, în afară de a le respinge cererea, instanţa de apel nu a luat alte măsuri, dimpotrivă, a considerat că se poate trece peste ordinele instanţei.

Se poate constata că, în motivarea cuprinsă în decizia Curţii de Apel Alba Iulia, nu se regăsesc inserate aceste solicitări ale recurentelor apelante, cum nu se regăseşte nici motivul pentru care acestea au fost respinse, aspect care întăreşte convingerea că instanţa de apel nu a aprofundat sau cercetat fondul cauzei, motiv care a dus la pronunţarea unei hotărâri nemotivate.

Instanţa de apel preia raţionamentul greşit şi lipsit de temeinicie al instanţei de fond cu privire la anularea actelor adiţionale la actul constitutiv al Societăţii Comerciale C. SRL. Astfel, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a luat în calcul că o instanţă de fond nu avea competenţă materială în a se pronunţa pe legalitatea acestor acte adiţionale la actul constitutiv, s-a ignorat orice apărare adusă de apelante cu privire la acest aspect, iar, în deliberare, s-a preluat soluţia instanţei de fond, accentuând vătămarea gravă ce le-a fost adusă.

Astfel, au solicitat instanţei să li se admită administrarea probei cu înscrisuri prin care să se elucideze confuzia introdusă de intimate în mod intenţionat cu privire la autenticitatea şi legalitatea actului adiţional la actul constitutiv al societăţii, probă asupra căreia instanţa de apel şi-a exprimat tacit respingerea, de vreme ce proba nu a fost consemnată nicăieri, nu s-a pronunţat asupra admiterii sau respingerii ei, şi nici nu a fost administrată, ca şi restul probelor solicitate de apelante, nici aceasta neregăsindu-se în dispozitivul deciziei recurate.

În concret, intimatele reclamante au prezentat un număr de legalizare al actului adiţional la actul constitutiv, în mod eronat, tocmai pentru a acoperi lipsa de justificare a anulării acestora. Faţă de numărul de legalizare, nr. 2338 din 18 mai 2009, au arătat instanţei de apel că nu reprezintă autentificarea actului lor adiţional la actul constitutiv al SC C. SRL realizată în anul 2009, actul adiţional la actul constitutiv al SC C. SRL, în mod real, fiind autentificat sub nr. x din 12 mai 2009.

Au învederat că se poate observa că, de fapt, nr. 2338 din 18 mai 2009 nu reprezintă autentificare, ci legalizarea unui anume act, (pe care îl cunoaşte doar notarul care l-a realizat).

Această confuzie - care profită intimatelor, de vreme ce ele însele au şi creat-o - se impunea să fie îndepărtată, până la soluţionarea acestei confuzii, solicitând instanţei să nu admită intimatelor să facă precizări pe marginea acestui înscris.

Faţă de aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art. 254, alin. (5) noul C. proc. civ. (care îşi găsesc corespondentul şi în dispoziţiile vechii reglementări, în art. 167 şi urm.), precum şi în temeiul rolului activ al judecătorului, prin care acesta este ţinut în a nu trece cu uşurinţă peste argumentele pe care reclamantul le pune în susţinerea cererii sale, în baza cărora putea să califice în mod corect cererea de chemare în judecată, au solicitat instanţei de apel să dispună emiterea unei adrese la Biroul Notarului Public F., în vederea comunicării unui răspuns prin care să arate ce act a fost legalizat sub numărul 2338/18 mai 2009, pe considerentul că Biroul Notarului Public F. este singura instituţie în măsură să confirme actele realizate şi legalizate în cadrul Biroului.

Fără dubii, răspunsul oferit de B.N.P. F. ar fi avut menirea de a îndepărta confuzia dintre numărul de legalizare - 2338 din 18 mai 2009 şi nr. de autentificare - 1225 din 12 mai 2009, strecurată de către intimate, precum şi menirea ca instanţa de apel să aibă posibilitatea administrării probelor pe care ea însăşi le-a solicitat, şi nu a unor înscrisuri care nu au legătură cu prezenta cauză, sau care nu au putere probantă în dezlegarea pricinii.

Au ridicat problema cu privire la dreptul de proprietate şi regimul juridic al imobilului, solicitând ca, în şedinţa publică şi în regim de contradictorialitate, să se pună în discuţie acest aspect care, în mod cu totul lipsit de legalitate şi într-o vădită parţialitate a instanţei, a fost ignorat, pentru că, şi cu privire la această solicitare, instanţa de apel a ales tăcerea, neexprimându-şi nicio poziţie de admitere sau de respingere, dar nici nu şi-a argumentat poziţia în dispozitivul deciziei atacate.

În solicitarea punerii în discuţie a regimului juridic al imobilului, au solicitat instanţei de apel să ia act de documentele din dosarul de fond al Tribunalului Bihor, enumerate în conţinutul motivelor de recurs, aflate la dosar.

Cu privire la dreptul de proprietate şi regimul juridic al imobilului, au arătat instanţei de apel următoarele:

Regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu a fost stabilit cu putere de lege (aplicabil părţilor din actualul litigiu), pe baza probelor şi susţinerilor reprezentantului comunei Sânmartin şi Consiliului Local al comunei Sânmartin, prin încheierea pentru îndreptarea dispozitivului Deciziei civile nr. 717/2002 a Curţii de Apel Oradea, dosar nr. x/2002, prin care s-a statuat cu putere de lege că imobilul aparţine domeniul privat.

Regimul juridic al imobilului din litigiu nu a mai fost schimbat ulterior, instanţele, prin hotărârile ulterioare, au luat act că imobilul nu este domeniu public, ci domeniu privat şi au dispus în consecinţă şi pe baza Deciziei civile nr. 717/2002/R a Curţii de Apel Oradea, Dosar nr. x/2002.

a) Instanţa a stabilit, la cererea comunei Sânmartin, regimul juridic al imobilului, iar executorul judecătoresc a încheiat actul de adjudecare (Procesul-verbal nr. x/2002), prin care imobilul a trecut în proprietatea lor, cu titlu de cumpărare, la 24 septembrie 2002.

b) La 5 luni de la adjudecare (25 februarie 2003), Judecătoria Oradea, prin Sentinţa nr. 1393/2003, Dosar nr. x/2003, luând act de dispoziţiile Deciziei civile nr. 717/2002 - R a Curţii de Apel Oradea, (prin care a fost stabilit regimul juridic al imobilului de domeniu privat), şi de multitudinea de înscrisuri nominalizate în cuprinsul sentinţei, ca şi în baza probelor analizate şi a susţinerilor neprobate ale comunei Sânmartin, a anulării Hotărârii Consiliului Local al comunei Sânmartin nr. 24 din 12 martie1999, prin care a fost declarat ca făcând parte din domeniul public imobilul lor, prin Sentinţa civilă nr. 47/CA/99 dosar nr. x, pronunţată în şedinţa publică la 14 decembrie 1999, Tribunalul Bihor a pronunţat soluţia respingerii contestaţiei Consiliului Local Sânmartin la actul lor de adjudecare - Procesul-verbal nr. x/2002 al B.E J G. - constatând că imobilul a trecut în proprietatea acestora, cu titlu de cumpărare.

c) Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 318/2007/R, Dosar nr. x/2004, a dispus radierea dreptului de proprietate al comunei Sânmartin şi al Consiliului Local al comunei Sânmartin, din toate cărţile funciare în care a fost înscris în mod nelegal, contrar Deciziei civile nr. 717 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Oradea.

Atât Judecătoria Oradea, prin Sentinţa nr. 1393/2003, Dosar nr. x/2003, cât şi Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 318/2007 - R, dosar nr. x/2004, au dus la îndeplinire dispoziţiile anterioare ale Deciziei civile nr. 717 din 29 mai 2002 şi a încheierii la Decizia din 23 aprilie 2003 (Dosar nr. x/2002), în sensul că au respectat dispoziţiile instanţei cu privire la regimul juridic aplicabil imobilului din litigiu.

d) Hotărârile anterioare, indicate, au fost duse la îndeplinire prin înscriere în CF x Sânmartin, astfel: în B1, s-a precizat că imobilul lor este în domeniu privat; în B2, apelul care a fost deja soluţionat prin decizia nr. 318/2007 - R a Curţii de Apel Oradea; în B4, a notat actul de adjudecare; în B5, procesul pornit de pârâte împotriva Comunei Sânmartin; în B7, a intabulat dreptul lor de proprietate dobândit asupra tuturor imobilelor din coala AI 1-6, cu titlu de cumpărare, în baza hotărârilor irevocabile menţionate în înscris; în B8 şi B9, a fost înscris transferul dreptului de proprietate al parcelelor 5 şi 6 către D. şi E.; în B11, a notat reparcelarea imobilului; în B12, se respinge întabularea Deciziei nr. 4160/2005 a Î. C. civ..J; în B15, se înscrie dispoziţiile Curţii de Apel Oradea din Decizia nr. 318/2007 - R, prin care s-a dispus şi executat de către O.C.P.I. Bihor, radierea plângerilor şi înscrierilor comunei Sânmartin, menţionându-se că proprietatea se găseşte în domeniu privat; în B24, imobilele au fost transcrise în CF x Sânmartin, prin dispoziţiile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor; în B25, la dispoziţiile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, imobilele revin în proprietatea acestora.

Astfel, ignorând în mod vădit apărările apelantelor şi probele care susţin aceste apărări, absenţa în totalitate din dispozitivul deciziei a acestor apărări şi, desigur, şi a modului în care instanţa de apel ar fi înţeles sa le combată, dovedesc încă o dată că instanţa de apel nu a parcurs absolut deloc fondul cauzei, realizând doar un copy paste al Sentinţei nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor.

Instanţa de apel a reţinut faptul că, între părţi, au mai existat litigii în cadrul cărora legalitatea modului în care pârâtele au dobândit calitatea de proprietar a fost disputată şi, într-o precizare cu totul halucinantă, a concluzionat că s-a dispus întoarcerea executării şi restabilirea situaţiei anterioare.

Or, în cauza dedusă judecăţii, intimatele reclamante nu au obţinut niciodată desfiinţarea actului de adjudecare, prin care SC A. SRL a devenit proprietară de drept a imobilului în litigiu.

În concluzie, intimatelor li s-a respins contestaţia la executare atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, titlul executoriu, actul de adjudecare nr. 525/2002 al BEJ G. rămânând, cu putere de lucru judecat, în vigoare, aspect faţă de care, au precizat în faţa instanţei de apel că întoarcerea executării este o acţiune lipsită de obiect, intimatele neavând la ce anume să se raporteze în stabilirea situaţiei anterioare.

Pe cale de consecinţă, toate susţinerile comunei Sânmartin sau ale Consiliului Local al comunei Sânmartin au fost soluţionate anterior, în mod irevocabil, executoriu şi cu putere de lege de către instanţe, astfel că susţinerile actuale sunt doar afirmaţii în afara cadrului legal, aspecte pe care au dorit să le probeze în faţa instanţei de apel cu Sentinţa nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea, pentru ca această instanţa să poată observa legătura intrinsecă între dreptul lor de proprietate, dobândit legal şi confirmat cu putere de lege, şi actul provenit de la Consiliul Local al comunei Sânmartin de la acel moment.

În interesul punerii în discuţie în şedinţa publică a acestor aspecte - apărare care le-a fost respinsă în mod vehement, fără niciun argument şi fără nicio apreciere - au indicat probele care se regăsesc în prezentul dosar şi care stau la baza susţinerii lor.

Tot în cadrul probatoriului, în baza aceleiaşi rezoluţii, în faţa instanţei de apel au solicitat, iar Curtea de Apel Alba Iulia a ignorat, punerea în discuţie a dispoziţiile Parchetului şi a hotărârilor penale de confirmare a Ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Din dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, se poate constata faptul că apelantele au respectat întru totul teza probatorie, argumentând orice probă cerută.

Au învederat instanţei de apel că dreptul lor de proprietate asupra imobilului este în prezent păstrat, aşa cum a fost reînscris prin dispoziţiile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, dispoziţie confirmată irevocabil de instanţe şi executată de O.C.P.I. Bihor - B.C.P.I. Oradea, prin Încheierea nr. 2150 din 14 ianuarie 2011. Aceste dispoziţii au putere de lucru judecat, sunt opozabile tuturor părţilor din actualul litigiu, faţă de Sentinţa nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor.

Dispoziţia Parchetului este confirmată de instanţa superioară, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală nr. 1057/R/2G11, aşadar, chiar în timpul desfăşurării litigiului la Tribunalul Bihor.

Faţă de dispoziţiile instanţelor superioare, care confirmă dispoziţiile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, Sentinţa nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor fiind contrară şi nelegală, legalitatea şi soluţiile instanţelor superioare nu au fost şi nici nu pot fi contrazise.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a corectat această nelegalitate şi a dispus reînscrierea dreptului lor în C.F., aşadar, dreptul lor a fost reînscris, ca efect al Ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, (nu ca efect al actelor adiţionale), prin Încheierea nr. 2150 din 14 ianuarie 2011 a O.C.P.I. Bihor - B. C. pen. Oradea, ordonanţă contestată de partea adversă în instanţă, soluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor rămânând în vigoare şi în prezent, prin Sentinţa penală nr. 1378/2011 a Judecătoriei Oradea şi Decizia penală nr. 1057/R/2011 a Curţii de Apel Oradea.

Consideră că, în afara administrării acestor înscrisuri, instanţa de apel a fost în afara oricărei posibilităţi de formare a unei convingeri asupra stării de fapt, iar prin respingerea acestor probe a încălcat respectarea drepturilor procedurale ale părţilor în prezentul litigiu, de aceea, a şi ajuns să se pronunţe în sensul că o hotărâre de consiliu local reprezintă un act translativ de proprietate.

Este inadmisibil ca instanţa de apel să admită o asemenea eroare susţinută de reprezentantul intimatelor, conform căreia, au un drept de proprietate dobândit ca efect al H.G. nr. 970/2002 şi a hotărârilor de consiliu local care au aprobat lista de inventar întocmită de comisia de inventariere, întrucât H.G. nr. 970/2002 nu are putere de lege; H.G. nr. 970/2002 reprezintă un act administrativ cu caracter individual, cu caracter declarativ, nu constitutiv sau translativ de drepturi sau obligaţii; H.G. nr. 970/2002 se adresează doar administraţiei publice locale a judeţului Bihor şi atestă doar local, nu general, pentru a avea putere de lege.

Ca atare, H.G. nr. 970/2002 nu se poate constitui în act constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, el nefiind recunoscut ca atare de legislaţie un mod de dobândire a unui drept.

Decizia nr. 1339/CA/2016 - R a Curţii de Apel Oradea nu recunoaşte niciun drept de proprietate pentru simplul fapt că, prin această decizie, a fost soluţionat litigiul în contencios administrativ, iar, prin însăşi caracterul litigiului, nu poate constitui sau transfera drepturi de proprietate.

Atributele de recunoaştere a dreptului de proprietate îl au doar instanţele ce soluţionează litigiile în procedură civilă, nu de contencios administrativ şi fiscal, menţiunea fiind făcută chiar în cuprinsul deciziei indicate anterior de Curtea de Apel Oradea.

O altă critică a vizat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atrasă prin încălcarea principiului puterii lucrului judecat, prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului în discuţie, definitiv şi irevocabil, şi a depăşirii limitelor aceluiaşi principiu.

Dacă instanţa de apel ar fi administrat probatoriul solicitat şi ar fi judecat litigiul pe fond, ar fi evitat perpetuarea acestor anomalii.

Se impune să se ţină cont şi de faptul că apelantele, în cererea formulată având ca obiect administrarea probatoriului solicitat, au solicitat ca respingerea probelor să se facă motivat de către instanţa de apel.

În economia textului deciziei recurate, nu se regăsesc excepţiile invocate, nu se regăsesc probele solicitate în administrare nu se regăsesc motivele pentru care acestea au fost respinse, acestea fiind alte argumente care duc la concluzia că decizia Curţii de Apel Alba Iulia nu este motivată.

În condiţiile unui proces echitabil, în care interesele ambelor părţi să fie pe deplin respectate, prin aplicarea principiilor contradictorialităţii, legalităţii, egalităţii părţilor, al dreptului la apărare şi al bunei credinţe, instanţa de apel ar fi constatat că situaţia de fapt, reală şi legală în prezenta cauză este următoarea:

Pârâtele sunt în posesia şi folosinţa neîntrerupta a imobilului, încă din anul 1994, în baza Contractului de închiriere nr. x/14 iulie 1994, prin care au obţinut dreptul de folosinţa. În baza contractului încheiat în urma licitaţiei, au exercitat posesia neîntreruptă până în anul 2002. Contractul de închiriere nr. x/1994, în baza căruia au exercitat posesia şi folosinţa imobilului, nu a fost anulat de nimeni niciodată, fiind confirmat de toate instanţele române, astfel:

a) Prin Sentinţa comercială nr. 505/COM/2002 a Tribunalului Bihor, instanţa a dispus în mod definitiv, irevocabil şi executoriu dreptul lor de exploatare a imobilului din litigiu în baza acestui contract.

b) Tribunalul Bihor, prin Sentinţa comercială nr. 2448/COM/2004, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 52/C/2005/A, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 195 din 20 ianuarie 2006, confirmă legalitatea dreptului lor, respingând toate acţiunile Comunei Sânmartin sau a Consiliului Local Sânmartin pentru anularea dreptului de posesie şi folosinţă a imobilului în baza contractului de închiriere.

Recurentele au reluat argumentele, conform cărora titlul lor de cumpărare este dobândit legal, prin act încheiat de organele administrative ale justiţiei, care au dus la îndeplinire legea (H.G. nr. 505/1998); titlul lor de cumpărare, prin achitarea preţului imobilului şi transferul dreptului de proprietate, a fost efectuat prin act legal recunoscut şi neanulat de nici o instanţă până în prezent, încheiat de organele administrative ale justiţiei - Biroul Executorului Judecătoresc G. prin P.V. nr. 525/2002; nici o acţiune promovată de către partea adversă nu a avut ca obiect anularea titlului lor de cumpărare, aşadar, titlul nu putea fi desfiinţat; Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a analizat titlul lor de cumpărare şi nici dreptul real de proprietate, dobândit de în condiţiile legii, obiectul litigiului ce a fost soluţionat prin decizia instanţei supreme fiind obligaţia de a face, obligaţie ce era deja executată de organele administrative ale justiţiei, pe baza titlurilor executorii emise de proprietarul iniţial al imobilului prin lege (H.G. nr. 505/98), şi prin dispoziţia organului de executare - Judecătoria Oradea, prin Încheierea nr. 2153/2002, a plăţii contravalorii imobilului stabilit prin expertiză de evaluare, prin Hotărârea de consiliu local nr. 48 din 23 martie 2001, în care s-a pus în aplicare actul de voinţă al proprietarului tabular iniţial al imobilului - Statul Român - manifestat prin lege, sub sintagma "se vând", în mod imperativ, în baza legii (H.G. nr. 505/1998), pusă în aplicare la aceea vreme de Consiliul Local al comunei Sânmartin; titlul lor de cumpărare a fost supus cercetării judecătoreşti, iar instanţa a constatat legalitatea lui, anulând definitiv, irevocabil şi executoriu contestaţia comunei Sânmartin şi a Consiliului Local Sânmartin, prin Sentinţa civilă nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea, Dosar nr. x/2003; titlul lor de cumpărare a fost înscris în evidenţele de Carte Funciară, în care a fost transcris imobilul sub B7 din C.F. NDF 565 Sânmartin, aşa după cum şi instanţa a remarcat; înscrierea în evidenţele de Carte Funciară a titlului lor de cumpărare a fost contestată prin plângere de comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, care a fost soluţionată cu respingere de către instanţe, Judecătoria Oradea, prin Sentinţa civilă nr. 7257/2007 şi Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 396/A/2008, Dosar nr. x/2007; aşadar, titlul lor de cumpărare este înscris în evidenţele de Carte Funciară, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse în instanţă de chiar adversarii lor, atât cele vechi cât şi în cele noi, ca atare, el există public.

Prin respingerea excepţiilor de ordine publică - lipsa calităţii procesuale active ale intimatelor, lipsa interesului, exprimat prin faptul că, nedeţinând niciun act care să le confere un drept real asupra imobilului, nu pot justifica un interes în a forma acest cadru procesual şi în a solicita evacuarea acestora, lipsa împuternicirii din partea Satului Român în a forma acest cadru procesual nu le conferă dreptul de a le acţiona în instanţă şi de a solicita evacuarea lor, împlinirea termenului de prescripţie, respingerea întregului probatoriu, solicitat în mod argumentat de către pârâte, determină concluzia că apelul s-a disputat strict pe baza unor supoziţii şi afirmaţii neprobate de către intimate.

Într-o atare situaţie, în condiţiile în care intimatele reclamante refuză să facă dovada deţinerii vreunui drept real asupra imobilului în cauză, dar susţin că imobilul face parte din domeniul public, era de datoria instanţei sa pună în discuţie, chiar şi din oficiu, necesitatea introducerii Statului Român în cauză.

Astfel, instanţa de apel, într-un mod cu totul lipsit de temeinicie, susţine că pârâtul nu poate înainta o cerere de lărgire a cadrului procesual, însă, nu face aprecieri pe marginea omisiunii de a pune în discuţie, din oficiu, a acestei necesitaţi.

În ceea ce priveşte excepţia împlinirii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, respinsă de instanţa de apel ca tardiv introdusă, recurentele au invocat faptul că, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 1 din 17 februarie 2014 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din C. civ., raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanţe, din oficiu, ori de către părţi, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din C. civ., a excepţiei prescripţiei extinctive, în cazul prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite şi, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. - 1 octombrie 2011.

Astfel, Înalta Curte a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Faţă de această dispoziţie, obligatorie pentru instanţele naţionale, instanţa Curţii de Apel Alba Iulia avea obligaţia de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune al intimatelor reclamante din oficiu, iar, odată invocată, avea obligaţia de a o cerceta şi de a se pronunţa asupra ei, întrucât, raportându-se la epoca pentru care au invocat prescripţia, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 164/1958, astfel că nu avea importanţă stadiul procesual în care au invocat excepţia.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motive de modificare a acesteia în condiţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, faptul că spaţiul comercial, parcare auto, face parte din domeniul public.

Mai mult, instanţa de apel şi-a consolidat acest argument, pe care se bazează întreaga soluţie, pe următorul considerent, "potrivit acestui act normativ (Legea nr. 213/1998), la punctul III din Anexa cu lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit inclusiv din bunurile enumerate la punctul 2, respectiv pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcările publice, precum şi zonele de agrement". Instanţa de apel, cu rea-credinţă, modifică actul normativ, citând parcările publice, chiar dacă, în Anexa III pct. 2 din Legea nr. 213/1998, scrie negru pe alb:

"oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement".

Nu este acelaşi lucru "parcarea" cu parcurile, şi instanţa de apel modifică legea după bunul ei plac. Este de notorietate faptul că există parcări private la hoteluri, obiective turistice, etc. De altfel, situaţia parcurilor este diferită de cea a parcărilor, pentru că parcurile sunt destinate recreerilor publice, în timp ce parcările sunt afiliate unor obiective, respectiv parcări de hoteluri, parcările obiectivelor turistice, parcările blocurile, parcări private destinate cu un anumit scop, etc.

În continuare, instanţa de apel îşi motivează soluţia pe faptul că H.G. nr. 970/2002, Anexa 27, privind inventarul bunurilor publice care alcătuiesc domeniul public al Comunei Sânmartin cuprinde şi imobilele lor din localitatea Băile Felix şi dă acestui act puterea de a le expropria, practic, din parcarea lor.

Cuprinderea imobilului în lista de inventar al domeniului public al comunei, şi care a fost atestat de Guvern prin H.G. nr. 970/2002, nu reprezintă act dobânditor sau translativ de proprietate (este pur şi simplu un inventar, act contabil fără efecte juridice, neopozabil lor şi neînscris în CF), iar prevederile din Legea nr. 213/98, cu privire la posibilitatea de a deveni proprietar pe baza inventarului, au fost abrogate prin art. 89 pct. (1) din Legea nr. 71/2011. Deci, dreptul de proprietate publică în baza inventarului, chiar dacă ar fi existat vreodată, a fost desfiinţat de drept, ca efect al legii.

Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 1339/CA/2016/R, este adevărat că respinge acţiunea de anulare a hotărârii de consiliu local atacate, dar motivarea este esenţială, întrucât acţiunea este respinsă pe motiv că:

"actele atacate nu sunt menite să transfere un drept de proprietate, sunt doar simple inventare" şi, fiind un proces pe noua procedură, aceste considerente au puterea lucrului judecat, în ceea ce priveşte natura HCL nr. 71/1999, HCL nr. 310/2002 şi HCL nr. 135/2011.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motive de modificare a acesteia în condiţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

La dosar, a fost depusă şi "o completare a motivelor de recurs", la data de 19 octombrie 2018, cu privire la care s-a tranşat, sub aspectul depăşirii termenului de formulare şi introducere şi al naturii acestora, instanţa calificându-le note scrise, în şedinţa publică din 24 octombrie 2018, pentru considerentele expuse în încheierea de dezbateri de la aceeaşi dată, astfel încât instanţa de recurs nu consideră necesar să enunţe aceste motive, asupra cărora nu este legal învestită să se pronunţe.

Intimatele Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, prin primar, au formulat întâmpinare, obligatorie în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., arătând că hotărârea instanţei de apel este temeinică, legală şi, nu în ultimul rând, morala şi reparatorie, criticile aduse de către recurenţi fiind nefondate sub toate aspectele.

În combaterea recursului, intimatele au susţinut că, în prezent, recurentele nu au nici un titlu asupra imobilului care se afla în domeniul public al comunei Sânmartin.

Referitor la susţinerile recurentelor, conform cărora au cumpărat parcarea de la adevăratul proprietar, se poate observa că intimata a fost obligata sa vândă către SC A. SRL acest imobil, prin Sentinţa nr. 811/2000, pronunţata de Tribunalul Bihor, sentinţa care, ulterior, a fost desfiinţată prin decizia I.C.C.J. nr. 4160/2005, pronunţata în Dosar nr. x/2004.

Un prim motiv invocat de recurente este cel al nemotivării deciziei din apel, însă aceasta este o simpla afirmaţie, fără suport, hotărârea fiind bine motivata şi cuprinzând răspunsuri la toate motivele de apel.

Mai arata recurentele ca intimatele nu au calitate procesuala activa, invocând aceasta excepţie şi arătând ca au cumpărat imobilul de la Statul Roman, există o contradicţie flagranta în raţionamentul juridic, întrucât anterior SC K. SRL şi-a intabulat dreptul de proprietate, ca urmare a unei hotărâri de prima instanţa, în care s-a judecat cu intimatele, care au fost obligate sa vândă imobilul.

Afirma apelantele ca "au cumpărat imobilele în baza H.G. nr. 508/1998, iar instanţa a încălcat drepturile Statului Roman la un proces echitabil şi imparţial, dar ignoră faptul că UAT Sânmartin reprezintă interesul statului în cauza, care este vătămat prin lipsa de folosinţă a imobilului.

Intimatele au reiterat argumentul pe care îl consideră esenţial în cauza: reclamanta nu a devenit niciodată proprietar asupra imobilului, doar o hotărâre de prima instanţa a dispus în acest sens, în mod greşit şi sancţionat de instanţa de recurs.

Recurentele, pentru a complica situaţia, au adus imobilul drept aport la capitalul social, apoi l-au vândut terţilor H..

Recurentele continua sa susţină ca au cumpărat în anul 2002, prin procedura de vânzare în baza H.G. nr. 505/1998, procedura de vânzare finalizată cu Procesul-verbal nr. x/2002, însă uita cu desăvârşire sa facă vorbire despre hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat ca nu au dreptul sa cumpere imobilul, că imobilul se regăseşte în lista de inventar al domeniului public al U.A.T. Sânmartin şi că acesta face parte din domeniul public.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Examinând criticile formulate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra primului motiv de recurs prin care se invocă, într-o formulare prolixă, cu combinarea temeiurilor de drept ale art. 304 pct. 7, 5 şi 9 C. proc. civ., dar şi ale art. 315 alin. (3) C. proc. civ., nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel, instanţa de recurs reţine următoarele:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează cazul de casare sau modificare a unei hotărâri, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, atunci când o parte interesată invocă nemotivarea unei hotărâri, în oricare dintre tezele conţinute de aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs urmează a analiza această critică din perspectiva pct. 7 al art. 304, ce are autonomie distinctă, iar nu din perspectiva pct. 5 şi 9 ale acestui articol.

Este adevărat că, atunci când instanţa de recurs constată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, într-o manieră determinantă, ce face imposibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, soluţia nu poate fi alta decât cea a casării cu trimitere spre rejudecare, pentru a se asigura părţilor garanţiile procesului echitabil şi dublul grad de jurisdicţie, în materiile în care acesta este reglementat, însă acest aspect nu poate determina o altă încadrare a acestui motiv de recurs.

În analiza acestui motiv de recurs, invocat de mai multe ori în conţinutul motivelor de recurs, instanţa va face următoarele consideraţii:

Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile instituite de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţia de fapt.

Însă, obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu, şi de "meritele cazului", respectiv de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi coerenţa argumentelor invocate.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parţi, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze sau să determine soluţia şi care pot fi grupate în asemenea mod, încât să primească un răspuns comun. În acelaşi sens, este posibil ca instanţa de apel să preia argumentele instanţei de fond, atunci când însăşi motivele de apel reiau problemele dezbătute în faţa primei instanţe, cu condiţia ca instanţa de apel să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziţionare a instanţei de control să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătoreşti.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei apelate, prin prisma limitelor învestirii instanţei de apel, fixate, în mod obiectiv, prin introducerea cererii de apel, precum şi modul de desfăşurare a procesului în faţa instanţei de apel, concretizat în încheierile pronunţate în cauză, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a respectat dispoziţiile procesuale privind motivarea soluţiilor dispuse atât în ceea ce priveşte probele şi excepţiile invocate în cauză, cât şi în ceea priveşte actul jurisdicţional final reprezentat de Decizia civilă nr. 85 din 8 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, atacată prin prezentul recurs.

Astfel, instanţa de apel a motivat soluţiile dispuse cu privire la admiterea/respingerea probatoriului solicitat, a excepţiilor invocate şi a analizat aspectele esenţiale ale cauzei, expunând raţionamentul care a format convingerea sa şi a dus la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului, ca nefondat. Or, împrejurarea că recurentele nu sunt mulţumite de această soluţie şi, implicit, de argumentele expuse în susţinerea acesteia, nu poate constitui un motiv de reformare a hotărârii atacate.

Analizând cel de-al doilea motiv de recurs invocat în cauză, instanţa reţine că, prin intermediul acestuia, recurentele critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a intimatelor reclamante Consiliul Local Sânmartin şi Comuna Sânmartin.

Această critică este nefondată, întrucât, în considerentele deciziei apelate, se regăsesc argumentele în temeiul cărora instanţa de apel a analizat aceste aspecte. Astfel, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel nu a soluţionat în mod distinct aceste excepţii procesuale, câtă vreme ele fuseseră invocate în faţa primei instanţe şi, fie fuseseră respinse prin încheieri interlocutorii care, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., pregătesc dezlegarea pricinii şi leagă instanţa, în sensul că nu se poate reveni asupra lor şi nu pot fi atacate decât odată cu fondul, fie fuseseră unite cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea lor primind un răspuns în hotărârea primei instanţe, în ambele cazuri, acestea putând fi criticate exclusiv prin motivele de apel.

Or, câtă vreme apelantele nu au criticat, prin intermediul motivelor de apel, soluţionarea acestor excepţii de către prima instanţă, ele nu le mai puteau reitera în faţa instanţei de apel ca mijloace procesuale de apărare cu autonomie proprie.

În acest context, nu se poate susţine că, prin nesoluţionarea excepţiilor de ordine publică menţionate, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme, în faţa primei instanţe, părţile interesate au avut ocazia să dezbată aceste excepţii în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, iar excepţiile au fost respinse argumentat de către această instanţă şi pârâtele nu le-au atacat în condiţiile prescrise de lege şi care reglementează calea de atac a apelului.

În susţinerea acestui motiv de recurs se critică şi faptul că instanţa de apel nu ar fi impus reclamantelor depunerea mai multor înscrisuri, enumerate în cererea de recurs, care ar fi lămurit şi calitatea procesuală activă a reclamantelor, precum şi faptul că acestea nu au interes legitim pentru introducerea acestei acţiuni.

În acest punct, trebuie subliniat că acest aspect a fost dezlegat prim argumentele enunţate supra, prin care s-a stabilit că instanţa de apel nu mai putea soluţiona cu prioritate excepţiile procesuale invocate.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel nu a "insistat" ca reclamantele să depună copiile cărţilor funciare in extenso, aceste copii fiind depuse de apelantele intimate.

Or, în susţinerea acestei critici, nu se motivează care este vătămarea procesuală suportată, câtă vreme aceste înscrisuri au fost depuse la dosar şi analizate de către instanţa de apel, şi cum se subsumează această critică motivelor de nelegalitate enumerate exhaustiv de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În cadrul cererii de recurs, recurentele reiau situaţia de fapt, pentru a susţine că instanţa de apel a ignorat cercetarea unor înscrisuri pe care ea însăşi le-a ordonat a fi depuse de către reclamante, dar care au fost depuse de către pârâte, şi pentru a se formula, în final, aceeaşi critică a nemotivării hotărârii şi a necercetării fondului cauzei.

Această critică nu poate fi primită, câtă vreme s-a argumentat, în analiza motivului de recurs încadrat de instanţa de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, impuse atât de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât şi de cele ale art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ce garantează dreptul la un proces echitabil.

Mai mult, pretinsa împrejurare a neanalizării unor înscrisuri, chiar dacă ar fi reală, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, întrucât art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) a fost abrogat prin art. I pct. 111 al O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Un alt argument s-a raportat la faptul că instanţa de apel a preluat raţionamentul greşit şi lipsit de temeinicie al instanţei de fond cu privire la anularea actelor adiţionale la actul constitutiv al SC C. SRL, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a luat în calcul că o instanţă de fond nu avea competenţă materială în a se pronunţa pe legalitatea acestor acte adiţionale la actul constitutiv, a ignorat orice apărare adusă de apelante cu privire la acest aspect, nepronunţându-se pe administrarea probei cu înscrisuri prin care să se elucideze confuzia introdusă de intimate în mod intenţionat cu privire la autenticitatea şi legalitatea actului adiţional la actul constitutiv al societăţii sau respingând tacit această probă, de vreme ce proba nu a fost consemnată nicăieri, şi nici nu a fost administrată, ca şi restul probelor solicitate de apelante, nici această neregăsindu-se în dispozitivul deciziei recurate.

Instanţa de recurs apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât decurge tot din aspectul pretinsei nemotivări a hotărârii instanţei de apel, deja analizat, şi prin intermediul său, se critică probele, ceea ce nu poate intra în sfera de analiză a instanţei de recurs. În acelaşi sens, din examinarea motivelor de apel, rezultă că recurentele nu au invocat în faţa instanţe de apel critici privind necompetenţa materială a instanţei de fond în a se pronunţa pe legalitatea actelor adiţionale la actul constitutiv al societăţilor în litigiu, astfel încât acest aspect apare invocat omisso medio, trecând peste apel, şi face inadmisibilă cercetarea lui direct în recurs, în considerarea caracterului subsecvent al recursului în raport cu apelul.

În plus, recurentele fac o confuzie evidentă între modul de încuviinţare şi administrare al probelor şi conţinutul dispozitivului unei decizii pronunţate de o instanţă de apel care nu ar putea cuprinde niciodată vreo menţiune cu privire la probe, în considerarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

S-a criticat şi faptul că instanţa de apel a respins emiterea unei adrese la Biroul Notarului Public F., în vederea comunicării unui răspuns prin care să arate ce act a fost legalizat sub numărul 2338 din 18 mai 2009, pe considerentul că Biroul Notarului Public F. este singura instituţie în măsură să confirme actele realizate şi legalizate în cadrul Biroului.

Această critică este, de asemenea, nefondată, întrucât problema probelor este în competenţa instanţelor fondului, care sunt cele mai îndreptăţite să decidă, cu respectarea dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ., ce probe întrunesc calităţile de a fi necesare, pertinente şi utile soluţionării cauzei.

O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţie, în condiţii de contradictorialitate, problema dreptului de proprietate şi a regimului juridic al imobilului în litigiu, cu privire la care instanţa de apel "nu şi-a argumentat poziţia în dispozitivul deciziei atacate". În susţinerea acestei critici, s-au reluat apărările formulate în apel şi s-au enumerat actele care ar demonstra, în opinia recurentelor, acest regim juridic, precum şi faptul că nu a fost introdus, din oficiu, în cauză Statul Român, astfel încât acestuia i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Nici această critică nu poate fi reţinută ca fondată, prin prisma principiului contradictorialităţii invocat, câtă vreme aspectele privind dreptul de proprietate şi regimul juridic al imobilului în litigiu au constituit "osatura" speţei deduse judecăţii şi aceasta a fost dezbătută pe parcursul judecăţii în fond şi în apel, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale impuse de art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar instanţa a motivat impedimentele introducerii Statului Român, în aceste litigii. În plus, doar acesta din urmă ar putea invoca propriile vătămări procesuale sau încălcări ale drepturilor sale fundamentale, iar nu partea cu interese contrare, care nesocoteşte faptul că reclamantele reprezintă organe ale administraţiei locale, având aceleaşi interese ca şi statul, iar litigiile anterioare s-au purtat în contradictoriu cu aceste entităţi.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel a reţinut că, între părţi, au mai existat litigii şi a concluzionat că s-a dispus întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare, concluzie care ignoră faptul că actul de adjudecare al SC A., prin care a devenit proprietara de drept a imobilului în litigiu, nu a fost desfiinţat.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanţa de apel a ignorat punerea în discuţie a dispoziţiilor parchetului şi a hotărârilor penale de confirmare a ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, prin care s-a dispus reînscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.

Toate aceste critici pun în discuţie însă stabilirea situaţiei de fapt şi sunt, în opinia instanţei de recurs, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât nu pot fi analizate în actuala structură a recursului, ce reprezintă o cale de atac extraordinară de reformare ce poate fi exercitată pentru motivele reglementate exhaustiv de lege în dispoziţiile art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.. În acest context, din cercetarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că ordonanţele parchetului şi sentinţa penală, invocate în cauză, există la dosarele ataşate dosarului de recurs, iar eventuala greşeală de fapt, decurgând dintr-o eronată apreciere a probelor administrate, ce constituia motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11, nu mai poate fi invocată, pct. 11 fiind abrogat prin art. I pct. 112 al O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Mai mult, relativ la aspectele privind executarea silită, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să enunţe şi să valorifice soluţiile pronunţate în cauzele anterioare cu privire la acest aspect, reţinând că s-a dispus desfiinţarea executării silite, precum şi radierea dreptului de proprietate a recurentei pârâte SC A. SRL din cartea funciară, conform Sentinţei civile nr. 10634/11 septembrie 2012 a Judecătoriei Oradea, modificată în parte prin Decizia civilă nr. 313/R/COM/2012 a Tribunalului Bihor.

S-a criticat şi respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca tardiv introdusă, invocându-se în acest sens Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 17 februarie 2014, în considerarea căreia instanţa de apel ar fi avut obligaţia de a invoca excepţia prescripţiei din oficiu.

Reţinând că, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul de recurs în interesul legii, se tranşează o problemă de aplicare a legii în timp în materia prescripţiei extinctive, instanţa de recurs apreciază că soluţia instanţei de apel nu vine în contradicţie cu această decizie, întrucât şi invocarea acestei prescripţii este guvernată de regulile de procedură aplicabile căii de atac a apelului în ceea ce priveşte limitele devoluţiunii în apel fixate conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Or, câtă vreme această excepţie a prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată de părţi în faţa primei instanţe şi a fost respinsă motivat, singura modalitate în care această excepţie mai putea fi analizată, iar soluţionarea ei criticată, o constituia formularea motivelor de apel cu privire la acest aspect, în termenul prescris de lege, întrucât principiul rolului activ al judecătorului este limitat, în ipoteza speţei deduse judecăţii, de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atrasă de încălcarea principiului puterii lucrului judecat, prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, prin hotărâri anterioare.

În susţinerea acestui motiv de recurs, au fost reluate toate argumentele privind respingerea excepţiilor invocate în cauză şi neadministrarea probelor solicitate, precum şi reiterarea situaţiei de fapt, aşa cum o înţeleg şi o configurează reclamantele. În acelaşi context, a fost criticată din nou nemotivarea hotărârii.

Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât soluţia instanţei de apel a valorificat tocmai efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de instanţele de apel sau de recurs, după caz, în litigiile anterioare purtate între aceleaşi părţi.

Astfel, este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranşate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecăţii o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părţi şi având legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securităţii raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă şi trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (e.g. cauza Rozalia Avram împotriva României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe este de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41, cauza Rozalia Avram împotriva României) şi că pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca instanţa să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu, în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea şi cauza Amurăriţei c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

În jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului, s-a stabilit că principiul securităţii juridice trebuie recunoscut şi protejat inclusiv în situaţia în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absenţa identităţii de părţi în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, par. 37:

"...acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părţilor în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi neclaritate juridică, şi anume caracterul legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor, par. 42, precitat).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi, cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite.

În acest context, deşi poate fi admisă ipoteza că terţe persoane, care nu au fost părţi în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanşat împotriva lor, nu se poate admite ca însăşi părţile unui litigiu să pună la îndoială efectul pozitiv al autorităţii/puterii de lucru judecat al unor hotărâri ce constituie deznodământul juridic al judecăţilor anterioare.

Or, în cauză, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, prin Decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2004, a fost admis recursul declarat de pârâta Consiliul Local al Comunei Sânmartin împotriva Deciziei nr. 106/C din 14 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost modificată decizia atacată şi s-a admis apelul declarat de pârâta Consiliul Local Sânmartin împotriva Sentinţei nr. 811/LC din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor.

Potrivit considerentelor acestei decizii, "Având în vedere natura imobilului - Parcarea Staţiunii Băile Felix - precum şi faptul că, prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671/bis din 10 septembrie 2002, această parcare a fost cuprinsă în categoria bunurilor care, potrivit Legii nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale, este evident că regimul juridic al acestui bun este cel specific unui bun din domeniul public, caracterizat printre altele de inalienabilitate. Ca atare, el nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condiţiile legii".

Or, stabilind apartenenţa la domeniul public al imobilului în litigiu şi caracterul său inalienabil, instanţa de recurs a statuat în mod irevocabil că acest bun nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condiţiile legii, statuare care se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

În acelaşi sens, recurentele ignoră faptul că, prin Decizia civilă nr. 455/A din 9 mai 2007, irevocabilă, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a statuat că Procesul-verbal nr. x/2002 al BEJ G. nu reprezintă, prin el însuşi, un act apt de intabulare, iar Sentinţa civilă nr. 811/LC/2000 a Tribunalului Bihor, ce a fost invocată, de asemenea, ca temei al intabulării şi prin care Comuna Sânmartin, prin Consiliul local, era obligată să vândă recurentei SC A. SRL imobilul în litigiu, a fost desfiinţată prin Decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2004.

Recurentele susţin, de asemenea, că instanţa de apel a apreciat greşit că spaţiul comercial - parcare auto - face parte din domeniul public, confundând, în opinia recurentelor, parcarea cu parcurile. Sub un prim aspect, această critică pune, în realitate, în discuţie stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele fondului, care este atributul exclusiv al acestor instanţe şi care excedează controlului de legalitate specific recursului. În plus, instanţa de recurs, analizând considerentele deciziei apelate, nu găseşte o asemenea constatare a instanţei de apel, neexistând nici un dubiu că obiectul cererii de chemare în judecată poartă asupra Parcării Staţiunii Băile Felix, individualizată cu o suprafaţă de 2,30 ha, cu dotările aferente, în Anexa nr. 27 la H.G. nr. 970/2002, privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Sânmartin.

O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel a calificat greşit actul administrativ reprezentat de H.G. nr. 970/2002, care, în opinia recurentelor, nu are putere de lege şi este doar un act administrativ cu caracter individual şi el nu schimbă regimul juridic şi titularul dreptului de proprietate.

Şi această critică ignoră efectul pozitiv al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate într-un litigiu anterior, respectiv Decizia nr. 1339/CA/2016/R, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost respins recursul declarat de recurenta SC C. SRL împotriva Sentinţei nr. 1653/CA/2015 a Tribunalului Bihor, ce a respins acţiunea în anularea Hotărârilor de consiliu local nr. 310 din 23 august 2002, nr. 71 din 17 septembrie 1999 şi nr. 15/2011, în temeiul cărora s-a însuşit inventarul domeniului public al comunei Sânmartin în care este inclus şi imobilul teren situat în Băile Felix, reprezentând parcare, şi prin care s-a reţinut că Hotărârea de Guvern nr. 970/2002 şi H.C.L. nr. 71/1991 sunt în vigoare, nefiind anulate.

În acelaşi sens, în baza acestei hotărâri, instanţa de apel a apreciat în mod corect că susţinerile apelantelor, conform cărora hotărârea de guvern menţionată nu reprezintă decât un inventar, nu pot fi primite, articolul unic al H.G. nr. 970/2002, având formularea:

"Se atestă apartenenţa la domeniul public al Judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor, comunelor din Judeţul Bihor a bunurilor cuprinse în anexele 1 - 96 care fac parte din prezenta hotărâre", cu consecinţa că recurentele nu pot pretinde un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, care face parte din domeniul public şi este un bun inalienabil.

Prin urmare, este corectă concluzia instanţei de apel că înstrăinarea bunului prin aducerea lui ca aport la capitalul social al unei societăţi comerciale, intrarea lui în proprietatea unei persoane fizice, intabulările operate în baza hotărârii judecătoreşti desfiinţate nu reprezintă acte valabile, în măsura în care bunul nu putea fi înstrăinat, fiind un bun proprietate publică.

Or, este evident că, în cauză, recurentele invocă hotărâri favorabile nedefinitive ale instanţelor, care au fost reformate în căile de atac şi care nu pot justifica în continuare folosirea imobilului în litigiu, ignorând sau nesocotind dezlegările irevocabile ale instanţelor privind regimul juridic al bunului imobil şi dreptul de proprietate asupra acestuia.

S-a invocat în mod formal şi motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără însă a se argumenta ce act juridic dedus judecăţii, în sensul de negotium iuris, a fost interpretat în mod greşit ori i s-a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu consecinţa încălcării principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante; astfel încât şi acest motiv urmează a fi respins ca nefondat.

În virtutea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi SC C. SRL şi SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 85 din 8 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi SC C. SRL şi SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 85 din 8 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM